Bianca
Oanea

Într-o zi am înghiţit toate cuvintele câte mi s-au pus în faţă. Cred că mi-era sete. Pe primul l-am înghiţit circumspectă, ca pe un fel fusion când ai vrea, de fapt, ciorbă de perişoare. Au venit şi uşurinţa, şi pofta, şi nesaţul. Le-am înghiţit pe toate, fără să mă gândesc că n-am uşurătoare de digestie, varză acră şi cenuşă-n cafea. Înghiţeam tot, până la sufocare. Nu ştiusem felul ăsta, retorica de alcov.
Ş-apoi am stat. Se mişca tot restul. Halucinant. Mi-am pierdut echilibrul. Ce naiba, n-am înghiţit decât nişte cuvinte. Na, şi-am mai stat. [ citeste mai departe ]

Ia locul ăla la vedere, să vadă musafirii că ţi-ai găsit locul. Acolo se va aşeza prima dată praful nou, subţire, luând strălucirea coperţii. Dar tot tu vei fi ştearsă prima dată cu cârpa moale.
Stau fără ordine realism magic lângă istorie recentă, ghidul de bune maniere lipit de poezia de la Iaşi, cartea de bucate lângă taxonomia căldurii umane. Sunt ghiduri de conversaţie în vocile noastre şi biografii demne stivuite sub strălucirea unui trofeu monden. Am albume de Bresson, pe care nu el le-a fotografiat, dar spun poveşti cu eleganţă. [ citeste mai departe ]

Am fost la Gală, pentru competiţie şi masă. Masa de pomană, care a strâns din fund şi a scârţâit un Huo!

Masa picioarelor cu sandale şi şosete care a reuşit să păstreze câţi turişti n-aduce ministerul. S-a huiduit pe imnul Franţei, pe intrarea lui Mendy. Puternic, româneşte, ospitalier. Allons enfants de la Patrie,
le jour de gloire est arrivé.
Străinii, câţi or fi fost, au învăţat la meciul ăsta că fairplay se traduce în română cu Huo. Campionul pentru care veniseră a ales să-i spună Mulţumesc cuiva, iar răspunsul a fost acelaşi, viguros şi verde. [ citeste mai departe ]

Se întinde de la claviculă în jos, spre sân. Îmi încheie cămăşile, ca să-l ascund de ochii lumii. Ar fi prea inestetic.
A fost născut dintr-o sarcină absolut întâmplătoare, prea puţin vitaminizată prenatal, aşa că din doi, am rămas doar eu cu el crescând la suprafaţa, ca un stigmat.
Dincolo de estetic, îmi ia aerul. I-au rămas plămânii şi, uneori, îmi fură răsuflarea. N-are ochi să mă privească, mâini să mă atingă sau să mă ţină. Doar plămânii aia care mă respiră. Şi inesteticul care-mi atinge sânul. [ citeste mai departe ]

Care nu ştiu încă dacă trebuie trebuie să-şi înfoaie coama sau le prisosesc dungile.

Născuţi în captivitatea unui mediu aparent protejat, dintr-o încrucişare ciudată, care la vreo patru zile i-a refuzat.

În fine, există două veşti în ştirea asta.  Cea bună e că vor creşte mai mari şi mai puternici decât părinţii lor, tigroaica şi leul. Vestea proastă se poate şterge în Photoshop. Aia că sunt diferiţi, că n-or să semene niciodată cu nimeni, că n-or să fie printre ai lor. Pentru că ai lor nu există. [ citeste mai departe ]

Airdrie a fost internată în 2004.  Depresie.  Derek a fost diagnosticat în 2007.  Cancer.

În ultimul an al vieţii lui, ea a renunţat treptat la propria medicaţie. Ca să-şi scuture moleşeala de dimineaţă şi să se întoarcă la serviciu, ca să-şi crească fetiţele, ca să iasă seara cu prietenii, să se bucure de maşina nouă, de Eat, Pray, Love, ca să vorbească despre depresie, anxietate sau depresia post partum. Ca să predea algebră şi să treacă prin criza vârstei mijlocii.

Fiecare post de pe blogul are o menţiune despre Derek. [ citeste mai departe ]

Apocalipsa urmează ceva mai încolo de punct. Înainte vreme, toate lucrurile purtau la gât câte un +25%, XXL, mai mult, cel mai mult. Acum, totul e mult redus.

Jumătatea goală a paharului, că mi-e sete, vă rog!

Aş vrea să fac o cremă de zahar ars, cu două linguri de zahar la 10 ouă. Nu ştiu încă daca vreau fel principal sau desert.

O şosetă, căci de mică am vrut să fiu personaj de poveste. Acum, aceea cu jumătate îmbrăcată, jumătate pe jos.

O jumătate de măr, nu contează care, că-s de import şi se strică mai greu. [ citeste mai departe ]

Mami îmi aranjează părul în fiecare zi. Mami m-a vopsit blondă. Mami mă încalţă. Mami mă îmbracă. Mami mă dă cu parfum. Mai dau şi eu puţin. Mami îmi face de mâncare. Şi le dă şi prietenilor mei. Mami spală vasele. Face curat. Udă florile. Mami e de gardă.

Mami nu mă mai piaptănă de mult timp. Mi-a făcut cadou o perie şi mi-a spus mereu să mă pieptăn, să nu ies nicăieri nearanjată. Aşa fac.

Mami nu m-a vopsit blondă. Am făcut-o eu, când am putut, pentru că blondul era culoarea frumuseţii, era culoarea ei. [ citeste mai departe ]

A venit trenul din Câmpina şi a adus tăcerea. A stors şi o picătură de lămâie. Ca să usture gândurile neconforme şi să limpezească privirea.

Era în ziua în care se scuturau stelele. Ca să se aşeze, avea să se dovedească. Am uitat să vă spun. Deasupra Rodicăi, stau fata din Carfur şi băiatul cu melcul.

A scris pe cer cu crătiţi că e ceva între ei. Au zdrăngănit promiţător a râs şi a poftă. A încruntat şosete lungi pe picioare scurte. Au mai uitat să-ntrebe Que Pasa. Au închis în sertare pungi roşii şi bilete spre muzici. Dreamtheater. [ citeste mai departe ]

Locuia într-un acvariu. Spațios și cu dotări standard. Din când în când, alpiniști utilitari spălau geamul exterior, ca nu cumva lipsa de vizibilitate să-l izoleze.

Cel mai de preț lucru din interior era Sfânta Carte a Lui Trebuie, transmisă din generație în generație. Orice neliniște își găsea acolo aleanul.

- Să mănânc?

Repede, repede, alerga la colțul știut, iar cartea îi răspundea:

- Azi ar trebui să mănânci legume și să bei un pahar cu vin.

Zis și făcut. Și tot așa cu toate problemele. Trebuie să, trebuie să și, mai ales, trebuie să. [ citeste mai departe ]