Viața și opera lui Gourstave Flaubear

Gourstave Flaubear, așa este rebotezat ludic Gustave Flaubert, omul-urs, de către fanul său Julian Barnes, care îi dedică un roman neobișnuit: Papagalul lui Flaubert.  O carte marcată de oralitate: însă doresc să fie limpede, Barnes nu este un flecar, ci un inegalabil causeur îndrăgostit pe viață și pe moarte de scriitorul francez. Ca aproape roman biografic, Papagalul lui Flaubert materializează questa unui autor întru un alt autor aproape divinizat (iată cum apare Flaubert portretizat într-o fișă șarmantă de dicționar, à la Barnes: “Tatăl realismului. Călăul Romantismului. Podul de pontoane care-l leagă pe Balzac de Joyce. Precursorul lui Proust”). Apoi mai este vorba, în același timp, despre un roman care apelează la strategii de tip trompe l’oeil, luând în vizor ce a făcut și ce n-a făcut și ce ar fi putut face Flaubert în și cu viața/scrisul lui.

Premisa acestei cărți unice este următoarea: cum poate fi abordat trecutul în așa fel încât să fie prezentificat necanonizant? Julian Barnes dă pilda purcelușului mânjit cu untură, care aleargă speriat și ridicol pe ringul cu dansatori.  Barnes caută, inițial, asemenea unui turist obedient, urmele vechi și noi ale subiectului său predilect, muzee, străduțe, reclame – dar paradoxul este pus pe tapet de la început: Flaubert a interzis viitorului să scotocească în viața sa particulară. Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate atunci: și, totuși, cine și ce este papagalul lui Flaubert, are vreun rost acest titlu sau este doar un truc, o păcăleală? Loulou, papagalul împăiat, cu care Barnes însuși comite un eye contact, este o punte bizară spre scriitorul francez, este un medium confecționat: într-una din povestirile celebre ale lui Flaubert, Loulou, hiperbolizat mistic de o femeie naivă, este perceput a fi Duhul Sfânt. De unde concluzia lui Barnes: “papagalul este un exemplu perfect, bine controlat, al grotescului flaubertian”. Dar tot de aici și neliniștea interogativă a lui Barnes: “Este scriitorul mult mai mult decât un papagal rafinat?” Și ce se petrece atunci când o pasăre se preschimbă într-o vietate transcendentă? Există, de fapt, doi papagali ai lui Flaubert: în finalul cărții vom afla că amândoi sunt falși, împrumutați de la Muzeul de Istorie Naturală. Deducția este relativ simplă: papagalul devine leitmotiv liric, întrucât îl metaforizează pe Flaubert prin lentilele lui Barnes. Papagalul-fetiș ar putea explica (într-un fel inacceptabil pentru critica de specialitate, dar într-un fel perfect acceptabil de critica de nespecialitate și de susținătorii romanului postmodern), scrisul lui Flaubert.

Papagalul lui Flaubert este o carte-palimpsest și un cocteil amețitor: acest aproape roman este scris (precizează chiar autorul) după tehnica plasei alcătuite din găuri legate cu sfoară între ele.  Avem de-a face mai întâi cu două cronologii diferit nuanțate ale vieții scriitorului francez, precum și cu o a treia cronologie spumoasă, alcătuită doar din citate esențiale din Flaubert, în funcție de anii crescători în care respectivele rânduri au fost emise. Viața lui Flaubert este revelată prin scrisori necunoscute sau poate fi pricepută prin bestiarul preferat al autorului: urs, boa, stridie, arici, șopârlă, catâr, rinocer, cămilă etc. Un capitol amuzant este despre ochii Emmei Bovary: culoarea lor este contestată de o faimoasă eseistă monografă, Flaubert fiind criticat pentru că a variat auctorial în privința ochilor eroinei sale consacrate! În scotoceala despre scriitorul francez intră și poveștile de viață ale lui Barnes însuși ori ale cunoscuților săi, ca și cum Flaubert ar fi un marsupiu sau un pântec încăpător nu doar pentru fetușii literari legitimi și oficiali, ci și pentru o puzderie de bastarzi interesanți (tot literari, desigur!). Papagalul lui Flaubert discută, la un moment dat, chiar arta romanului, luând ca studiu de caz stilul autorului Doamnei Bovary și clasificând tipurile de final ale unui roman. În continuare, Barnes se joacă, propunând un decalog (ludic) de interdicție a unor subiecte de roman. Care ar fi acestea: regresiunea omului la sălbăticie; incestul; tema abatoarelor; spațializarea romanului la Oxford sau Cambridge; America de Sud; scene de zoofilie; scene erotice la duș; războaiele din Imperiul Britanic; romane cu personaje fără nume exact, doar cu inițială; metaromane; romane despre Dumnezeu!

Trei femei sunt portretizate în relația lor cu Flaubert (și despre fiecare s-ar putea scrie câte un roman pitoresc): guvernanta englezoaică Juliet Herbert, apoi nepoata Caroline (care l-a repudiat pe unchiul ei la maturitate, din motive financiare) și mai ales Louise Colet, iubita neoficială a scriitorului francez. Ca spadasin al lui Flaubert, britanicul face distincția între iubirea pentru o femeie și iubirea pentru un scriitor: o femeie o iubești oricum (erorile și abuzurile ei te ușurează), un scriitor nu îl iubești oricum, ci apărându-l întotdeauna, de aici sentința “e posibil ca dragostea pentru un scriitor să fie forma cea mai pură, cea mai constantă, de iubire”.

Text publicat pe MesmeeaCuttita’s Blog