Fantasma sexuală pare să fie la adăpost de orice încercare de normare pentru că, fiind prin natura ei imaginară, nu este ceva real în adevăratul sens al cuvântului şi deci nu poate fi judecată aşa cum judecăm o acţiune. Se poate spune că fantasma sexuală este precum visatul cu ochii deschişi sau ca ficţiunea, este un produs al minţii noastre care priveşte doar subiectul în cauză. Autonomia în raport cu realitatea o fac inexpugnabilă, căci de consecinţe trebuie să se teamă doar acţiunile reale, nu şi cele imaginare. Fantasma este o construcţie auxiliară vieţii de zi cu zi şi numai aceasta din urmă poate fi morală sau imorală.

Se poate spune de exemplu că dacă avem o fantasmă sexuală cu altă persoană decât cea cu care întreţinem relaţii sexuale, încălcând astfel o promisiune, tacită sau explicită, imoral este faptul că am încălcat promisiunea şi nu faptul că am făcut-o prin intermediul unei fantasme sexuale. La fel, dacă avem o fantasmă sexuală care implică violenţă imoral este să punem în practică fantasma respectivă cu un partener real, nu şi procesul imaginar. Despre vătămarea ceiluialt şi deci despre imoralitate se poate vorbi numai în momentul în care se trece pragul dintre imaginar şi real.

Aceasta este o poziţie des întâlnită şi cu oarecare legitimitate. Din punct de vedere politico-legal, limita dintre ceea ce ne imaginăm că facem şi ceea ce facem cu adevărat este una importantă, căci protejează subiectul de orice intervenţie coercitivă exterioară în planul libertăţii de conştiinţă. Dar simt nevoia să aduc unele precizări şi să introduc astfel o notă de suspiciune în ce priveşte această amoralitate a fantasmei sexuale.

Argumentaţia de mai sus se bazează pe ideea că între real şi imaginar ar fi un abis ontologic care apără planul real de orice invazie a monştrilor pe care îi poate naşte imaginarul. Dar este oare aşa­? Fantasma, mai ales cea sexuală, are o legătură puternică cu prohibiţia şi într-un sens se poate spune că în lipsa cenzurii fantasma nu ar exista ca atare. Fantasma se naşte ca un răspuns la o interdicţie – interioară sau culturală – şi acest joc cu ceea ce este interzis construieşte şi informează conţinutul fantasmei. Este mai puţin important dacă interdicţia vine din exterior – cum ar fi  exigenţele moralităţii sexuale oficiale – sau dacă agentul interdicţiei este propria noastră conştiinţă. Dacă îmi imaginez de exemplu că sunt înconjurată de un grup de creaturi violente şi dacă această fantasmă mă bântuie nu doar o fracţiune de secundă ci un timp îndelungat, am să încep să mă comport în realitate, cu oamenii din jurul meu, ca şi cum aş fi sub o ameninţare concretă. Acest lucru va modela relaţiile mele cu ceilalţi şi va avea consecinţe imediate pentru viaţa mea socială. Ceea ce ne sugerează că fantasma este activă, că limita dintre ceea ce este real şi ceea ce este doar imaginar nu este o limită stabilă şi de netrecut.

Pare precaut şi eficace să izolezi fantasma, de exemplu în spaţiul virtual al pornografiei, să fie relocată departe de familie şi de societate printr-un gest care seamănă cu eliminarea toxinelor din organism. Dar dacă acceptăm că fantasma are forţă performativă, că bântuie realitatea şi uneori nu numai că o influenţează dar o şi determină, atunci se impune să fim mai suspicioşi în ce priveşte inocenţa ei.

1.Opinia(despre) şi definiţia presupun deja o poziţionare ideologică. Despre un produs cultural, aşa cum este pornografia, nu se poate vorbi decât în termeni de mentalitate şi de asumpţii moral-culturale. Cum acestea se schimbă şi evoluează, este firesc să se schimbe şi definiţia spre care conduc şi pe care o susţin. Nu degeaba se spune că pornografia de ieri este arta de astăzi. Prin urmare, asupra unei definiţii a pornografiei se pot înţelege doar aceia care împărtăşesc deja o anumită concepţie despre ea, care au o imagine comună despre lume, care au acelaşi sistem de referinţă.

2.În cazul pornografiei, a spune că “există studii care arată….” nu înseamnă mare lucru, cu atât mai mult cu cât există studii care arată contrariul. De aceea, în discuţiile academice privitoare la pornografie din spaţiul occidental s-a renunţat la apelul la studii ştiinţifice atunci când vine vorba despre statutul moral şi legal al pornografiei.

3.Mai mult decât atât, devin suspicioasă ori de câte ori  statul îşi propune să ne vindece de vreo maladie. Experienţa ne-a arătat că, având scopul nobil şi declarat de a proteja minorităţi, statul şi-a făcut de cap şi a interzis tot ce nu-i convenea, tot ce nu corespundea standardelor lui de normalitate şi moralitate. Atâta timp cât discuţia despre cenzura pornografiei are loc fie într-un context puternic implicat religios, fie între bătrânii tribului care de-abia aşteaptă să mai interzică ceva, dezbaterile nu au cum să fie decât un alt foc de paie, un prilej de scandal şi nicidecum o punere în discuţie serioasă a unor realităţi şi fenomene sociale.

N-am încredere că domnul Gheorghe Virgiliu, „specialist în bio-etică şi reprezentant al 35 de ONG-uri” a fost obiectiv atunci când şi-a făcut cercetarea şi a scris cartea “Pornografia – maladia secolului XXI”. Şi asta din două motive: atunci când ignori toate studiile care îţi infirmă ipotezele se chemă bad science. Şi mai mult, când foloseşti demersul ştiinţific pentru a trage concluzii normative (care oricum erau acolo de la început, dată fiind orientarea religioasă a domnului în cauză), se cheamă că îţi raţionalizezi o tendinţă totalitară, că ţii neaparat să ai dreptate şi că vei sacrifica adevărul pentru opinia în care crezi.

N-am citit cartea domnului specialist, dar am fost prezentă la lansarea şi conferinţa aferentă, organizate de Asociatia Studentilor din Universitatea Bucureşti, Asociatia pentru Apărarea Familiei şi Copilului. Mi s-a părut perversă atitudinea dumnealui de a îmbina intuiţii corecte, care pot şi au fost argumentate, cu elemente evident false şi prejudecăţi legate de sexualitate. E adevărat, de exemplu, că pornografia obiectifică persoanele implicate în realizarea ei şi că femeile în special au de suferit din cauza urmelor pe care reprezentările pornografice le lasă în felul de a gândi al bărbaţilor. Dar în momentul în care afirmi, aşa cum s-a întâmplat la conferinţa amintită, că revoluţia sexuală a anilor ‘60-’70 a fost la fel de malefică în consecinţele sale ca revoluţia leninistă, atunci  mi se pare evident că îngrijorarea  pentru soarta femeilor nu este una autentică şi că problema adevărată care-i chinuie pe distinşii domni este  sexualitatea în general şi poate chiar exprimarea sexualităţii feminine în particular.

Aştept să văd cum va evolua această dezbatere legată de pornografie şi sper că legea, dacă va fi modificată, nu va fi expresia a ceea ce statul, adică nişte oameni ca şi noi, consideră a fi normalitatea sexuală.

Capete înfierbântate este un spectacol-documentar despre mineriada din 13-15 iunie 1990. La fel ca mulţi tineri din generaţia mea, nu ştiam aproape nimic despre aceste evenimente, doar nişte informaţii truncate şi nişte declaraţii contradictorii din partea actanţilor acelor zile de început de democraţie. Am fost la spectacolul regizat de David Schwartz, text adaptat de Mihaela Michailov şi performat de Alexandru Potocean fără prea multe aşteptări şi mare mi-a fost surpriza să ies din sală deopotrivă furioasă şi tristă. O reacţie normală dată fiind funcţia catartică a teatrului, dar cel puţin ciudată dacă luăm în seamă caracterul mai mult decât realist al „piesei”, abordarea ei documentaristă.

Ce se întâmplă în Capete înfierbântate şi de ce merită să-i acordaţi două ore din timpul dumneavoastră astăzi, 12 iunie de la ora 20.00 (Sala Frescelor, Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”,str. Academiei nr. 18-20, intersecţia cu str. Edgar Quinet)? Alexandru Potocean intră în pielea lui Vlase (solistul de la „Zob”), Cristi Paţurcă (autor al „Imnului golanilor”), Doru Mărieş (revoluţionar), Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu şi Mircea Dobrovicescu (poet şi victimă a minerilor), care-şi spun pe rând povestea şi propria perspectivă asupra unui adevăr care se doreşte a fi unic, dat fiind că e istoric. În realitate, ipotezele lor, deşi coerente, sunt incompatibile una cu alta şi ne aruncă într-un fel de dilemă epistemologico-justiţiară. Fiecare din ei îşi spune punctul lui de vedere, şi mai mult decât atât, îşi afirmă nevinovăţia în legătură cu consecinţele pe termen nelimitat a celor întâmplate în Piaţa Universităţii.

În urma interviurilor cu cei mai sus menţionaţi şi a muncii de cercetare a arhivelor disponibile, autorii proiectului au decelat trei ipoteze referitoare la cauzele, motivaţiile, interesele şi mecanismele puse în funcţiune în iunie `90. Validarea uneia dintre ele şi eliminarea celorlalte par aproape imposibile, dat fiind că istoria, aşa cum se ştie, e făcută de învingători.

Prima ipoteză este că ceea ce a început ca un protest autentic la adresa conducerii provizorii a ţării s-a transformat în cel mai scurt timp într-o luptă între politicienii din rândul doi al fostului Partid Comunist şi fostele servicii de securitate pentru preluarea şi consolidarea puterii. Mineriada a fost folosită ca o formă de şantaj şi ca o metodă de compromitere a unora dintre lideri. S-au folosit agitatori infiltraţi în rândul manifestanţilor care au instigat la violenţă, s-a dat foc la autobuze şi maşini, s-au simulat atacuri asupra Ministerului de Interne, Sediul Poliţiei Centrale şi Televiziunii, toate acestea pentru a justifica intervenţia represivă a minerilor.

Cea de-a doua ipoteză este că mineriada a fost organizată de FSN pentru a-şi anihila şi compromite potenţialii şi realii opozanţi, cu alte cuvinte de a-i împiedica pe cei din partidele istorice să-şi organizeze o campanie electorală susţinută şi pentru a înăbuşi orice formă de revoltă civilă. În acest scop au fost vandalizate cartierele de romi, au fost arestaţi peste 1200 de cetăţeni, a fost înscenată întreruperea transmisiei Televiziunii, au fost întocmite ad hoc dosare şi probe incriminante pentru liderii revoltei. Instigarea şi transportul minerilor la Bucureşti a fost organizată de guvern, cu sprijinul unor oameni politici de atunci şi de-acum.

Cea de-a treia ipoteză, în mod evident mai puţin plauzibilă, este cea susţinută şi astăzi de Ion Iliescu&Co., conform căreia Piaţa Universităţii a fost o tribună electorală, fiind organizată şi finanţată de PNŢ şi PNL, precum şi unele elemente neo-fasciste. Aceştia au profitat de protestatarii din piaţă şi de liderii acestora pentru a organiza o lovitură de stat şi a destabiliza democraţia abia instituită. Venirea minerilor a fost o salvare pentru populaţia oraşului, terorizată de haosul creat. Numeroasele victime au fost rezultatul nefericit al unui exces de zel din partea minerilor care au acţionat de capul lor şi care au meritul de a fi restabilit ordinea publică.

Vorbeam la început de idealismul meu patologic şi trebuie să spun că ieşind de la spectacol am avut un sentiment groaznic de deznădejde. M-am gândit la ce fac aici, pe Pandora, şi la ce fac alţii ca mine în alte colţuri ale platformei de idei din Ro. Involuntar, m-am dus cu gândul la ceea ce Skinner numea the pigeon effect: dacă unui porumbel captiv îi vei da hrană la intervale regulate el va da semne de comportament „iraţional”: îşi va roti capul, va da din aripi, într-un cuvânt va face tărăboi, crezând că prin comportamentul său influenţează găsirea hranei. După Capete înfierbântate m-am simţit precum acel porumbel ce crede că poate influenţa starea lucrurilor prin agitaţia şi efortul lui, când de fapt totul este plănuit şi executat independent de el.

În sfârşit, cu bunăvoinţa lui Andrei şi a Taniei de la Veioza Arte, un fel de trailer al spectacolului.

Capete înfierbântate

Fondatorul Transparency International ne asigură că cea mai eficientă metodă de combatere a corupţiei este aceea de a o face cunoscută, de a-i face conştienţi pe cei afectaţi  atât de existenţa sa, cât şi de acţiunile concrete care pot fi întreprinse.  Într-un discurs echilibrat şi de aceea poate, lipsit de strălucire, Peter Eigen aduce în discuţie cazuri concrete de proiecte de miliarde de dolari care nu numai că nu şi-au atins obiectivele promovate, dar au adus cu sine consecinţe extrem de dăunătoare şi uneori, ireversibile.

A, şi, atenţie, dacă îi veţi acorda un sfert de oră, veţi avea surpriza să vi se spulbere cel puţin două mituri: ce se întâmplă la noi nu s-ar putea întâmpla niciodată în Germania, de exemplu. Sau ideea că în mediul privat nu există corupţie. Or, veţi afla că acest fenomen este acceptabil pentru nemţi, francezi sau canadieni atâta timp cât nu se întâmplă la ei acasă şi dacă corporaţiile pătate astfel aduc bani la buget.

S-ar putea să nu fiţi de acord cu soluţiile sugerate sau să vi se pară că nu sunt potrivite pentru contextul românesc. Merită totuşi să vedeţi ce au făcut unii care s-au săturat să stea cu mâinile în sân şi să se plângă şi au trecut la acţiune.

How to expose the corrupt

S-a speculat enorm referitor la posibilitatea ca Elena Udrea să fie amanta preşedintelui, s-a vorbit despre părul ei blond şi hainele de firmă, despre insomniile sale şi despre tupeul ei. S-a vorbit mai puţin despre obiective atinse, despre măsuri luate, despre performanţă şi eşec.

Da, într-o Românie ideală, trioul Băsescu-Boc-Udrea ar rămâne undeva în rangul al doilea al politicii, nu le-am aloca decât cele cinci minute de faimă la care aspiră orice muritor. Dar, reluând un truism jurnalistico-politic, avem conducătorii pe care-i merităm. Şi în loc de Hilary Clinton, o avem pe Elena Udrea şi deşi nu ne convine, trebuie să luăm în considerare posibilitatea că eşecurile şi impostura politicienilor noştri sunt imaginea în oglindă a românului mediu, cel nici prea prea, nici foarte foarte. Ne revoltăm degeaba că poşeta doamnei Udrea valorează mai mult decât venitul nostru pe n luni, că „vai, Doamne, se duce ţara de râpă, dacă a ajuns asta să fie (prim)ministru!”.  Dacă noi am fi cinstiţi şi harnici, frumoşi şi deştepţi, puri şi cu bun simţ, am avea grijă să structurăm regulile jocului politic în aşa fel încât exemplele de mai sus să fie excepţii şi nu regula confirmată în 20 de ani de democraţie. Atenţie, democraţie, adică ce vrea şi votează majoritatea, aia avem.

Cu riscul de a fi acuzată că văd discriminarea peste tot (subînţeles, adică şi acolo unde există), că mi-a dat doamna ministru sau domnul patron de trust o valiză de bani pentru aceste cuvinte, spun totuşi: Udrea nu mi se pare o soluţie neaparat mai bună, dar  nici mai proastă decât ce am văzut până acum perindându-se pe scena politică. Mai mult decât atât, mi se pare că a învăţat mai repede şi mai bine din propriile greşeli, s-a adaptat mai uşor la mediul politic decât au făcut-o alţii şi pare mai dispusă să-şi facă acţiunile politice transparente decât majoritatea colegiilor ei de breaslă.

Şi aici intervine suspiciunea de discriminare. Toate femeile din politică au fost supuse unor critici muult mai dure decât bărbaţii, peste toate a planat ideea că au trecut prin patul cuiva important ca să ajungă acolo unde au ajuns, iar cele care nu aveau vârsta sau silueta necesară pentru astfel de învinuiri, au fost eliminate din scenă  mai subtil şi mai pervers. E femeie şi e în politică? Hai să dăm cu amantalâcurile în ea până cedează şi face o gafă sau se retrage pentru a-şi linge rănile undeva departe de lumina reflectoarelor. Şi asta pentru că aşa am fost noi învăţaţi că e „normal”: femeia să-şi vadă de gospodăria ei, de crescutul plozilor şi eventual de cremele şi machiajul ei (dacă e „bună”, căci altfel ne zgârie retina) şi să lase bărbatul să se ocupe liniştit de cele cu adevărat importante. Să-şi cunoască lungul nasului şi să nu aibă tupeul să aibă opinii proprii sau să ia măsuri atunci când nu-i place ce se întâmplă în spaţiul public. Căci deh, aşa am fost noi învăţaţi că e bine şi frumos.

Dar, surpriză, lucrurile au evoluat şi odată cu ele, şi pretenţiile femeilor. Şi acum ne vedem puşi faţă-n faţă cu posibilitatea, cât se poate de reală, de a avea un prim-ministru femeie. Şi atunci vă întreb, suntem pregătiţi pentru asta? Şi, mult mai important, credeţi sincer că va fi mai rău decât în actuala formulă?

PS: Nu sunt o simpatizantă a doamnei Udrea, nu e idealul meu în viaţă şi nici nu mă aşteaptă  vreun cadou special la uşă pentru acest articol. Încerc doar să înţeleg ce se întâmplă pe scena politică, să-mi conturez, cât se poate de obiectiv, nişte opinii personale. Aşa că, vă rog, dacă decideţi să comentaţi, încercaţi să faci acelaşi efort de obiectivizare.

Deşi, recunosc, frustrarea există. Am vrut să scriu la un moment dat un articol despre cum 13 fraieri de la Facultatea de Filosofie (şi încă vreo alţi câţiva de la Drept şi Istorie) au avut naivitatea de a crede că instituţiile noastre vor fi în stare măcar să primească nişte bani europeni, dacă nu să-i dea din buzunarul propriu, pentru…scuzaţi-mi termenul desuet, cunoaştere. Dar nu, responsabilii cu fondurile europene pentru cercetare au ales şi de data asta să încerce să păcălească, să nu-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi, iar atunci când au fost prinşi cu mâţa-n sac, să nu-şi recunoască greşeală, ci să mintă cu neruşinare până în ultima clipă. N-am mai scris până la urmă, căci profesorul meu coordonator (căruia îi mulţumesc pentru că face notă discordantă în peisaj) mi-a arătat din trei mişcări argumentative că e inutil.

Aşa că vă las cu acest articol despre “piaţa doctorală” din România şi despre cum, cu foarte puţine excepţii, în mediul academic neaoş “ai de cele mai multe ori senzaţia că eşti într-o junglă rococo a gîndirii, relaţiile fiind foarte protocolare şi foarte atente la ranguri şi titluri. Doamne fereşte să-i spui unui profesor că este conferenţiar: rişti, ca în armată, să cureţi toalete pînă la eliberare doar pentru că ai încurcat gradele şi i te-ai adresat unui general cu „să trăiţi, domn’ colonel!“”

Chaque fois que notre espoir d’un monde meilleur est fondé sur un système, ce système s’effondre parce que les êtres humains sont corruptibles et imparfaits. Je pense que nous devons faire un retour en arrière et travailler à la croissance des êtres humains, de sorte qu’ils ne aient plus besoin de système, mais sachent se gouverner eux-mêmes.

Am văzut aici că a apărut un nou volum din colecţia  de autor Henry Miller şi am întrebat, mirată, de ce în România nu există o colecţie Anaïs Nin. Şi asta pentru că, în umila mea părere, Anaïs ar merita cel puţin la fel de multă atenţie ca şi Henry Miller. Mi s-a spus că e o chestiune legată de drepturile de autor şi monopolul asupra lor, mă rog, justificări editoriale din cele mai rezonabile. Dar, punându-le totuşi pe acestea în paranteză, întrebarea rămâne: de ce discuţia în jurul uneia dintre primele scriitoare care au îndrăznit să vorbească despre corp şi despre cum ne modelează acesta identitatea se reduce la bârfă culturală, la „aia care s-a culcat cu Henry Miller, Artaud, Otto Rank şi alţii?”

Răspunsul: „pentru că asta vinde!” nu mă satisface. De ce ne ignorăm scriitoarele şi apoi întrebăm, cu maliţiozitate abia mascată: “Fetelor, unde vă este literatura, filosofia, ştiinţa?”

Revenind, despre personajul Anaïs  Nin se pot spune multe. Da, a avut în tinereţe multe relaţii erotice cu oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, şi da, a scris despre ele în Jurnalul ei, ceea ce i-a adus urma de celebritate post mortem la care, îndrăznesc să spun, nu a aspirat. Dar, în primul rând, cette espionne dans la maison de l’amour a fost un om care se hrănea din scris. Uneori şi la propriu. A făcut pe sora medicală cu Miller, i-a dat de mâncare lui Gore Vidal şi s-a lăsat penetrată de gândirea lui Otto Rank. Epuizează aceste informaţii personalitatea lui Anaïs  Nin?

Aş zice că nu. Şi pentru că în Jurnalul de maturitate priveşte cu luciditate aceste episoade ale istoriei personale, le înţelege miza existenţială şi valoarea fondatoare pentru opera ei, înţeleg că acestea au fost experienţe la fel de necesare pentru dezvoltarea ei precum vizitele la prostituate ale lui Henry Miller.

Am ales să pun reflectorul pe Anaïs  Nin, dintre toate ignoratele culturii, din două motive. În primul rând, este un exemplu paradigmatic pentru procesul de selecţie „naturală” din mediul cultural, unde, ca şi în alte domenii, cine împarte (i.e. stabileşte regulile jocului), parte îşi face.

Şi în al doilea rând, pentru relaţia pe care a avut-o cu auto/psiho-analiza. În Jurnalul de tinereţe aflăm confesiunea unei femei confuze, chinuite, frizând când psihoza, când narcisismul cel mai crud. Dar şi o femeie dispusă să caute, să afle, să descopere. (Auto)analiza nu o lasă să fie „încă o isterică”. Rămâne însă o femeie care a jucat, aşa cum spunea Artaud că se întâmplă cu „sinucişii societăţii”, toate jocurile de limbaj – cel erotic, scriitoricesc, psihanalitic, social – în „spaţiul” propriului corp.Miza ei şi a operei sale nu cred să fi fost reputaţia câştigată pe uşa din dosul demnităţii, ci iubirea. Iubirea de viaţă pusă în poveste.

Tout en moi s’est marié, l’amour et le corps, le ciel et l’enfer, le rêve et l’action. Pas de démembrement analytique, ni de séparation des éléments. En tant que femme je réunirai tout ce que a été divisé et je redonnerai naissance à tout ce que a été tué. (Anaïs Nin)

Aşa că, pentru cei care încă îşi mai permit să-şi procure o plăcere, am o sugestie pentru weekendul acesta: ieşiţi la pădure, dar nu culegeţi fragi şi mure. Şi dacă sunteţi în pană de idei, vă sugerez chiar pădurea care, dacă veţi avea grijă de ea şi nu îi veţi arde grătare în pântece, va avea grijă de voi. Garantat.

Nu, nu e o pădure magică, decât poate dacă alegeţi voi s-o priviţi astfel. E o pădure reală, la  45 de km depărtare de Bucureşti, unde organizatorii ediţiei a doua a festivalului Iarmaroc Fest au ales să invite un număr impresionant de artişti şi prieteni. Zic artişti şi prieteni şi nu exagerez: conceptul festivalului este tocmai ideea de iarmaroc, de loc de întâlnire, de relaţionare şi comerţ, dar mai ales de distracţie şi relaxare. Deşi locaţia e o fostă bază militară, acum abandonată, ideea din spatele acestui festival este cât se poate de paşnică: diversitatea, în toată amploarea şi amalgamul ei, poate şi trebuie să ne bucure şi să ne inhibe fricile. 14 scene de muzică – de la raggae şi funk la drumb’n’bass şi goa -  proiecţii de film, workshop-uri, jocuri şi jucării, bazaruri cu haine şi alte cele, întinse pe 27 de hectare de aer curat.

Dacă nu sunteţi încă convinşi că a venit momentul “stop cadru şi de la capăt” sau dacă pur şi simplu doriţi mai multe informaţii, daţi o fugă aici.

Situația paradigmatică pare a fi următoarea: unele persoane, mai mult sau mai puțin publice, mai mult sau mai puțin dornice de afirmare, înzestrate cu talent și idei sau nu, aleg să-și expună opiniile și astfel, prin simplul lor gest, să se expună. Criticilor, înjurăturilor, laudelor, atacurilor la persoană și scormonirii prin istoria personală, posibilului success și riscurilor aferente lui. Într-un cuvânt, atenției publice.

Termenul cheie mi se pare a fi aici public. Când  ideile cuiva devin disponibile, la vedere, puse pe tava judecății (rațiunii, morale, estetice), atunci e ca și cum autorul ar semna un contract (nicicând explicit(at)) cu potențialul cititor. Un contract prin care i se acordă acestuia din urmă dreptul să spună nestingherit ce crede el despre ideile expuse. Opinia despre opinie este legitimată prin ceea ce numim în limbaj politic dreptul la libera exprimare. Poți să spui (aproape) orice despre orice și oricine. Și pentru ca acest drept să-ți fie respectat trebuie să permiți la rândul tău să se spună orice de către oricine.

Controversa, înțeleg eu, pare a viza normarea manierei în care se spune. Avem dreptul să spunem tot ce ne trece prin cap, dar avem dreptul să o facem oricum? Adică am eu dreptul să înjur, să calomniez, să ameninț, să șantajez, pe scurt, să arunc cu noroi și să susțin apoi că toate astea fac parte din stilul propriu? Că așa înțeleg eu să-mi exercit dreptul (democratic) la libera exprimare?

Unii vor spune că nu. Și atunci cenzura le face cu ochiul.

Alții vor arunca în continuare cu noroi. Vor fi poate chiar mândri de talentul și curajul cu care o fac.

Afirmam mai sus că scrisul pentru public e precum un contract implicit pe care autorul îl încheie cu potențialul cititor. Ar fi fost mai bine să spun că este un cec în alb. Cel ce scrie speră, cel puțin inconștient, că nu se va depăși limita. Limita creditului acordat.

La o examinare atentă a realităţii empirice, se poate observa, cu ochiul liber, că băieţii din noua generaţie sunt din ce în ce mai efeminaţi şi în consecinţă bărbatul, aşa cum îl ştim noi din reclame sau din cărţi, bărbatul viril şi atoatestăpânitor, este o specie pe cale de dispariţie. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem că nici bărbaţii şi nici femeile tinere nu mai sunt ce-au fost odată. Linia de demarcaţie între genuri şi semnele distincte care separă cele două specii sunt din ce în ce mai fluide, iar genul uman pare să evolueze înspre un fel de androginizare progresivă. Bărbaţi care au grijă de corpul lor mai mult decât au făcut-o mamele lor, femei care preferă blugii şi cămăşile în locul fustelor şi rochiţelor, bărbaţi cu păr lung şi priviri galeşe, femei care bat cu pumnul în masă şi vor tot felul de drepturi care aparţin, pare-se, bărbaţilor, masculi care îşi fac schimbări de sex şi femei care preferă cariera copiilor etc. Ce înseamnă toate astea? Sfârşitul lumii sau o evoluţie de care ar trebui să ne bucurăm?

Sugestia mea e următoarea: ideea de identitate (de gen) a evoluat aşa cum au evoluat tehnologia şi mentalităţile şi nimic nu poate sta în calea acestei evoluţii. Ar fi la fel de ciudat să ne împotrivim ei cum ar fi inadecvat să ne împotrivim evoluţiei unei specii biologice. E adevărat că identititatea de gen este mai degrabă ceva de natură culturală şi nu se supune aceloraşi legi ca evoluţia biologică. Dar principiul e acelaşi: mediul înconjurător ( a se citi mediul cultural, în cel mai larg sens posibil) s-a schimbat atât de drastic în ultima sută de ani încât a făcut posibilă o nouă raportare la identitatea de gen. Identitatea noastră se defineşte astăzi prin maniera în care suntem diferiţi unul de altul numai într-un sistem particular dat, într-un anume cadru de referinţă, iar această identitate nu mai este fixă, dată odată pentru totdeauna, stabilită de natură sau de zeu, ci mai degrabă o alegere ca oricare alta, o preferinţă selectată dintr-un set infinit de posibilităţi. Cu o vorbă a lui Derrida, identitatea noastră este mereu amânată, niciodată clar determinată, ci tot timpul pe cale de realizare, “decisă” abia după moarte.

Nu e vorba doar de pluralismul şi diversitatea de care vorbeşte toată lumea, ci de mai mult decât atât: o aspiraţie către androgin, un ideal prezent în conştiinţa noastră încă din vremea grecilor. Vrem, dacă s-ar putea, să nu mai fim închişi într-o identitate rigidă şi care vine la pachet cu nişte roluri de gen gata asignate de convenţiile sociale, ci ne-am dori să ne alegem noi, cu mintea şi ideile proprii despre bine, locul pe care îl ocupăm în spectrul identitar care are bărbatul războinic şi cuceritor la un capăt şi femeia dulce şi supusă la celălat. E bine, e rău? Habar n-am, dar un lucru e sigur: we’re in trouble. Gender trouble.

Foto: Flickr