Norocoşii, tinerii care îşi iubesc munca şi nu se duc cu silă la “scârbici” vor spune că un week-end petrecut într-o capitală europeană e tocmai doza de inedit care-i scoate din plictiseală. Majoritatea, însă, care suspină şi se plâng de şef, sarcini fără număr, salarii mediocre în schimbul stresului corporatist, şedinţele de psihoterapie la 25 de ani şi toate binefacerile muncii capitaliste – îţi vor spune că fără o pauză nu pot trăi. Trebuie să se simtă “normali” măcar pentru două zile, să-şi recapete controlul asupra programului zilnic, a telefonului mobil, a vieţii personale nedictate de deadline-uri şi competiţii pentru promovare. În cele două zile nu vor răspunde la telefon. Nu vor vorbi despre muncă, ci despre filme, ochelari de soare, saltele, flori, gătit, viitoare călătorii. Vor bea alcool cât mai mult. Săptămâni întregi vor povesti despre acea călătorie, îşi vor lăsa commenturi pe facebook, şi vor face planuri minuţioase pentru următoarea plecare.

Mai e şi categoria celor neliniştiţi, care mereu caută ineditul în altceva.  Fuga spre o aventură nouă, o iubire nouă, oameni diferiţi, promisiunea unor experienţe interesante… Aceşti călători visează mereu alte locuri, pe care să le vadă împreună cu cineva drag, unde să descopere un sens mai adânc al vieţii, o reţetă a fericirii, o revelaţie. Călătoriile ca incursiuni în sine, certitudinea că “există ceva mai mult decât atât”. Din când în când, îi apucă dintr-o dată un dor de ducă şi devine clar: trebuie abandonat totul şi plecat cât mai repede, pentru a potoli arderea. Colecţionează în perindările lor stări, oameni coloraţi, experienţe senzuale – până când, încet, focul din interior se domoleşte şi ei revin acasă.

Probabil că ar trebui să mă obişnuiesc cu gândul că escapadele scurte sunt un fel de intermezzo în care aduni combustibil pentru mecanismul de zi cu zi. Iar noi supravieţuim între două vacanţe, două călătorii, două întâlniri cu lumi ce par mai frumoase pentru că nu sunt peisajele nevrozelor, angoaselor, crizelor noastre existenţiale. Însă “supravieţuirea” aceasta, în fond, e cea care rămâne. Cotidianul, măcinarea, rutina, presărate din când în când cu o ieşire cu prietenii, o cântare bună, o carte. Cum să transformăm banalul în extraordinar? Cum să ne creăm oaze de seninătate?

Pe scurt, Sophia, Femeia frumoasă şi inteligentă, măritată cu un bărbat în vârstă foarte bolnav, se îndrăgosteşte la prima vedere de un actor tănâr, celebru şi destul de experimentat într-ale seducţiei. Soţul, Cavanosa, care e de fapt Casanova cu un plâmân în minus şi câteva decenii în plus, se prinde, şi apoi moare. În acelaşi timp, actorul e idolatrizat de Nebună, fana obsedată şi femeia de unică folosinţă în nopţile în care el are nevoie de „acţiune”. Patru personaje clar conturate, fără multe nuanţe, care se consumă în mari pasiuni şi iubiri intense, ca într-un film făcut împreună de un regizor spaniol şi unul turc. E o scriitură foarte vizuală, ca un scenariu fluid. Care te face să te întrebi: Oare doar emoţia trăită instant este autentică, doar dragostea cea mai arzătoare? Oare chiar nu ne conformăm planurilor, oricât ne-am dori, pentru că dragostea învinge? Oare dragostea e pasiune, ardere, obsesie, dor, simţuri, mister, sex, aşteptare?

Haosul organizat, pornografia care de fapt nu prea este şi dragostea care e mai tot timpul prezentă sub diferite forme, degajarea cu care scrie – îl scot pe Piersic Jr. din underground-ul cu care era obişnuit în actorie. Pot doar spune că mă bucur că luciditatea din fragmentele de cotidian din „Opere cumplite” (Humanitas, 2009) a dus la scrierea unui roman. E de dăruit prietenilor. Iar dacă simţi că e „prea frumos la Florin în suflet”, poţi contracara cu o doză de cinism din proiectul lui de scurtmetraje „Bani”. Recomand discuţia despre Saramago.

Esbjorn

Destinatar: Domnişoara Fraumhoffer Anna, str. Mercy, Timişoara 1933

Dragă Bevi, Vei şti despre mine ca am sosit la Arad bine. Şi am plecat la oara 2,55 după masă. Dragă Bevi te rog să nu mă uiţi. Şi pe Ana o sărut. Dragă Bevi te sărut, la revedere.

Gheorghe

Dest: Tov. Perju Dan, U.M.03025 Brăila 1967

Dragă Dan, Explicaţii suplimentare nu pot să-ţi dau înainte de a fi primit răspunsul la ce ţi-am scris. Sau poate consideri că nu merit? Fă cum crezi! Eu rămân neschimbată faţă de tine, Dănuţ. Aştept.

Maria

Dest: Drei Anişoara Crăciunescu, Bucureşti 1932

În drum spre Timişoara m’am oprit şi în Arad pentru a-i face o vizită lui tata, dar cu părere de rău văd că nu-l găsesc. E plecat la nişte lucrări. Este ora 7,30 dimineaţa şi eu după ce m’am tot plimbat prin oraş … (aşa foame mi’e!) am găsit această cofetărie de unde te sărut mult, mult.

Victor

Dest: Drei Sofica Româniţa, Bârlad 1932

Dragi sărutări din Arad. Dela Brad îţi vom scrie mai mult deşi suntem supăraţi pe tine.

Claudia şi Emil

Dest: Papp Hortenzia, Nagyvarad 1928

Dragă Horti! Nu ştiam pentru ce nu ai mai scris atâta vreme, dar văd că te-ai petrecut bine şi între petreceri te-ai mai uitat de mine. Dar acum cred că deja eşti acasă. Mie încă îmi trece timpul f. plăcut. Mama a fost la Pesta, de nu v-a interveni ceva voi merge şi eu cătră Creciun. Acum îmi vine în minte că tu mai rugat se-ţi trimit ilustr. De acele în costum naţional. Nu face nimic că de acuma înainte de acele o seţi scriu. Nu fii atât de leneşă ci îmi mai scrie. De un timp te-ai făcut foarte rea fată nu îmi mai scrii aşa ca înainte.

Te sărută

Emy

Hăinuţe noi pentru căţeluşul nostru scump. Să aibă şi el ceva nou de Crăciun, nu, scumpul mamii? Şampon. Mâncare – umedă şi uscată. Doar de la o anumită firmă. Şi jucării, să nu uit să cumpăr încă o minge. Auzi, poate ar trebui să mergem totuşi la veterinar, mi se pare foarte trist Bebe în ultimul timp. Cum stă el aşa, cu boticul pe labe,  ceva nu e în regulă… Hai papă nişte cărniţă.

Trendul îngrijirii unui animal de companie a degenerat într-o manie şi în România. Dacă în urmă cu câţiva ani rădeam de americani şi ai lor dog shrinks, numărul pensiunilor şi al saloanelor de coafură pentru câini e în creştere şi în România. Frica de singurătate şi nevoia de a comunica le împinge mai ales pe femeile care trăiesc singure (dacă e să fim maliţioase, în general bătrânele) să-şi procure un Pufi, Bobi, Miki, asupra căruia să-şi verse afecţiunea nelimitată. Fie că e vorba de obişnuitul metis de printre blocuri sau rasele exorbitant de scumpe, câinele devine membru cu drepturi depline al familiei şi centrul universului pentru proprietar – şi îşi cere drepturile. Desigur, apar costuri noi, vizite la medic şi intervenţii chirurgicale, nevoia de a-i găsi un partener potrivit la împerechere, accesoriile tot mai originale şi în concordanţă cu personalitatea câinelui. Plimbat pe afară, spălat şi periat, socializat cu câinele, comunicat cu el. Totul pentru afecţiunea lui şi în spiritul ideii că animalele merită să fie tratate cu demnitate şi dragoste.

Impresia noastră, a celor din exterior, este că animalul este un tip de surogat. Un înlocuitor. O dependenţă care înlocuieşte o altă dependenţă. Un ceva care te ajută să treci peste singurătate şi nevoia de a comunica, fără a oferi în schimb ceva palpabil. Un mecanism care te ajută să te eliberezi de energie negativă, fără să-ţi dea replica. O fiinţă comodă din punctul de vedere al convieţuirii, cu care nu te cerţi, care nu va aduce argumente raţionale într-o discuţie. Un animal fericit nu va face diferenţa. Un stăpân fericit, însă, da, e un individ echilibrat care crede că a salvat un căţel abandonat de la moarte. A făcut un bine. A trimis energie pozitivă în cosmos. A comunicat sincer, fără cuvinte înşelătoare şi interpretabile cu un animal – în mod autentic, prin emoţie.

România are circa 12000 de copii instituţionalizaţi. Adică în orfelinate. Bebeluşi părăsiţi la naştere prin spitale, copii rromi veniţi când casa era deja plină, copii ale unor mame prea tinere, “accidente” după o noapte sălbatică, copii bolnavi. Copii neiubiţi şi nedoriţi, care vor deveni cel mai probabil adulţi cu serioase probleme emoţionale. Oameni limitaţi, monocolori, încremeniţi în anumite patternuri, purtătorii stigmatului de “rebut”. Cei care îşi vor promite că vor da copiilor lor tot ce le-a lipsit. Că se va face dreptate cumva cu dragostea din lumea asta.

De fiecare dată când văd pe stradă un câine cu pulovăraş roz şi fundiţă mă gândesc la ei. Sunt 12000 de copii care vor creşte singuri, într-un orăşel invizibil la o margine de lume. Pentru că nimeni nu i-a iubit atât de mult.

Spune, n-ar fi mult mai cinstit să adopţi un copil?