ȘEITÁN, șeitani, s. m. (Reg.) Unul dintre numele dracului. – Din tc. șeytān.
Sursa: DEX ‘98 | Adăugată de LauraGellner | Greșeală de tipar | Permalink

ȘEITÁN s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

șeitán s. m. (sil. șei-), pl. șeitáni

Orice asemănare cu persoanele reale şi cu evenimentele curente din România este pur şi simplu întâmplătoare.

Eu de fapt incepusem sa scriu despre poezie. Planuiam sa zic ca uite, pe mine nu m-a prea vrajit poezia niciodata, dar ca am totusi o poezie preferata, dintr-o carte preferata, si vreau s-o impartasesc cu voi.

Trepte

Cum tot ce-i tanar si-nflorit apune
Imbatranind, asisderea oricare
Virtute, varsta sau intelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricand rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire.
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
In orice inceput e-o vraja peste fire
Ne apara si sa traim ne-ajuta.

Un spatiu sa schimbam cu celelalte
Si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh in lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi in vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina.
Si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi in fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace…
Hai, inima, la drum si fii voioasa!

(Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse)

Si dupa ce scriam poezia asta vroiam sa spun: sa uitam putin de clipa asta, de ziua asta, de anul asta, de tot ce se intampla urat in jur acum. Sa nu uitam ca exista o imagine de ansamblu, mai mare decat noi, in care nervii de azi se pierd fara urma. O imagine a unui univers sau a unei vieti. Cum va place sa priviti. Si-mi imaginez ca sunt intr-o naveta spatiala, si rasuflu adanc, si ma departez usor de calculator, de cladire si de lume. Trebuie ca-n spatiu e liniste acum. Oceanele si continentele sunt acolo unde sunt in fiecare zi, stelele par nemiscate si nicio misca nu se frunza.

Nu merita Hesse pus laolalta cu nervii. Merita pus laolalta cu pacea, seninatatea, pentru ca, mai mult decat orice, mie mi-a inspirat desprinderea de cotidianul incrancenat, absurd, stupid, comun, repetitiv si naclait. Dar nu am putut scrie ceva mai optimist azi si pur si simplu nu sufar deznadejdea. Asa ca luati poezia ca un strop din optimismul in care cred in general. Si care a pierdut poate batalia azi, dar stiu ca e un adversar puternic.

Am fost recent la un concert foarte frumos. La U2. Bono a cerut la un moment dat sa se stinga toate luminile si sa apindem telefoanele si brichetele. Si, in cerul astfel creat, plin de stele de toate culorile, s-o cautam pe cea mai luminoasa.

publicat pe SabinaLand

La ghiseu: “5 tickets!”. “Are you sure? There’s very little visibility”. “We have no choice”. And we didn’t. Si urcam. Pana la 2000 si ceva de metri se vede valea.

Telecabina face o oprire pe drum. Cu degetele inghetate, ne chinuin sa facem cateva poze. Dansam de pe-un picior pe altul de frig, mai tragem cate-o ocheada la priveliste, un copilas isi baga manutele in gura sa si le incalzeasca. E comic.

Ne imbarcam din nou in telecabina. Puf! Intram intr-un nor si nu mai iesim din el. Blitz-urile continua sa pozeze ce nu se vede, urcam destul de repede, urechile pocnesc si ne lovim la un moment dat de un perete vertical. Imi amintesc din pozele de pe Google ca aici era ceva mirific de vazut. Mai urcam vertical o bucata dupa care ne oprim. Telecabina se loveste de un perete si se balanseaza, unii inghit in sec cu ochii cascati. Dar reusim sa nu ne prabusim in gol.

Out! Viscoleste, oamenii se invart putin confuzi: Unde si ce tre’ sa facem acum? Ajungem pe-o terasa. Ne uitam, ne invartim, facem niste poze, mai mult noi intre noi, dibuim cam pe unde ar trebui sa fie piscul, ne pozam cu el, adica cu ceata, unii mai derapeaza pe ici pe colo.

Gasim un lift care mai urca vreo 100 de m, la 3 euro bucata. Sa urcam deci pana unde se poate urca. Baiatul care opereaza jucaria ne ignora, ii batem in geam, ne strambam. Se uita la noi: “Aucune visibilite!”. Frate, noi am venit aici sa urcam! Nu ne ia bani, ba chiar se amuza in timp ce urcam si ne lasa popandai pe terasa cu “vedere 360 grade”. Unde aerul e deja un lux. Drept pentru care am inceput sa radem. Nu stiu altii cum sunt, dar eu am ras cum n-am mai ras de o bucata bunaaaa de timp. Nu stiu ce era asa de comic, faptul ca pozam intr-una ceata, ca nu puteam sa respir, ca in lipsa de stanci si vai si superbitati ale naturii, ne strambam noi in toate felurile… Si viscolea. Si am decis ca nu putem pleca fara sa fumam tigara de la “priveliste”. Sau “how to get high on life”.

3842. Aaaand going down. Ciocolata calda cu rom la cafeneaua locala. Pe holuri sunt alpinisti inveliti in saci de dormit, cu ibrice, rucsacuri si pioleti in jur. Duuuude. Aaaand going down. Iesim din nor si odata ajunsi in Chamonix intelegem de ce localnicilor li se pare cald acolo. Pentru ca mai avem cateva ore la dispozitie, luam trenul spre ghetarul Mer de Glace. Telecabina, cateva sute de scari si o pestera sapata in ghetar.

Vedem incalzirea globala in actiune. Mititelul, ce-a mai ramas din el, se scurge sub ochii nostri. Sus, in muntii acoperiti de nori, se aud zgomote de avalansa. Ups.

In Chamonix cautam in zadar o terasa incalzita. Nu exista asa ceva. Ploua mocanesc si probabil am prins cea mai proasta zi din sezon. In autocarul spre Aosta ascult U2 si Kasabian. Nu ma supar prea tare pe ceata. Nu imi da decat un motiv sa revin .

publicat pe SabinaLand

Mai tarziu, am cunoscut cativa americani la o scoala de vara. Erau destepti si informati, dar, mai ales, stiau sa se puna in cea mai buna lumina posibila. Eu, cu educatia romaneasca, eram putin retrasa si ma gandeam de doua ori inainte sa ma laud prea mult sau sa-mi exprim punctul de vedere. Pentru ca asa suntem invatati. “Lauda de sine, nu miroase-a bine”, invata comentariul pe de rost, nu vorbi neintrebat, etc. Nu sunt in masura sa fac o comparatie intre sistemul de educatie american si cel romanesc sau sa afirm ca noi suntem mai destepti decat ei (desi cam asta e parerea generala). Eu va spun doar ce am observat: ca nu sunt toti pe cat de prosti par la televizor si ca stiu sa-si vanda marfa. Big time! Noi nu stim. Trebuie sa invatam singuri, cu greu, la mult timp dupa ce am terminat scoala. Aflam ca e in regula sa spunem ce calitati avem, ba chiar sa exageram usor pe alocuri ca sa ne atingem tinta. E ok sa ne prezentam intr-o lumina buna, nu strica nimanui putina mandrie. Asta in timp de americanul de langa tine si-a lansat deja tirul de “eu vreau”, “eu voi fi”, “eu stiu”, “eu pot!”.

Mi-am amintit si am pornit de la profesoara de engleza din liceu, cand am citit ce a zis zilele astea ambasadorul SUA la Bucuresti: “Românii trebuie să treacă de la “Asta e viaţa” la “Yes we can!”". Cam aceeasi idee, nu? Americanii vin, vad si se mira: de ce va lasati dusi de apa si nu inotati?

Repet. Americanii nu sunt un model. Putem invatat unele lucruri de la ei, la fel cum ar trebui sa evitam din greselile lor. Ii putem condamna, blama, huli, pentru ca uneori merita, iar uneori suntem pur si simplu invidiosi. Au multe defecte. Dar au atitudinea pozitiva si pusa pe fapte. Iar atitudinea conteaza enorm atat la nivel personal, cat si la nivel de natiune.

Am ajuns acasa fericita de-o asa experienta muzicala frumoasa si vad ca s-a decis majorarea TVA-ului. Mda, ce-au merele cu varza, o sa intrebati. Pai se aduna, una calda, una rece. Una rece care cam ingheata. Cum vine acum? N-a mers una, o dam pe cealalta? Luam decizii haotice sa vedem poate, poate una prinde? Care a zis-o, Iliescu sau Constantinescu? Nu mai stiu care-a zis-o, dar subscriu: “Mi-e sila!”. Bai, sa le demonteze CCR-ul toate deciziile, asa le doresc. Si sa hotaram printr-un referendum sa se acopere deficitul bugetar din averile politicienilor si matusilor lor. Unele dintre ele, doamne fereste sa ma iau de femeile cinstite, cu nepoti cinstiti. Atat, mi-e somn. Ma intorc la Metallica. Sau mai bine plec dupa ei.

Later edit: da, stiam si mi s-a reamintit ca nu se cheama “fluturasi” ci pene de chitara.

Am inteles ca angajatii de la cladirile din zona s-au cam speriat de pelerinajul rockerilor si si-au luat adio de la copaceii din jurul Romexpo. Personal n-am vazut nicio drujba la nimeni, poate ne-ar trebui o drujba metaforica sa taiem prejudecatile.

M-a salvat ploaia pentru ca am putut sa-mi pun si eu hanoracul negru si m-am mai integrat in peisaj. In rest, dat din cap, turnulete de pahare de bere si roooock.

Aaaa, si l-am zarit pe Remus Cernea. Nu, nu mai avea faimosul sacou raiat din campania electorala, ci, evident, purta mult negru, iar pletele erau in vant.

Nu prea inteleg de ce organizatorii au plasat scena unde au plasat-o. Nu de alta, dar in fata scenei, pe la mijloc, e un stalp, care acopera fix solistii trupelor pentru jumate din public. Pozitionarea scenelor din anii trecuti de la Bestfest era mult mai buna.

Si, mai jos, tricourile anuntate in titlu. O parte din ele, ca erau cata frunza cata iarba.

Ziua 1 a fost doar incalzirea. Ce urmeaza, ce urmeaza? Weeeeell, enter sandman!!

]]> http://pandoras.realitatea.net/arte-popcult/sonisphere-day-1-parada-de-tricouri-metal-10356.html/feed 15 http://pandoras.realitatea.net/arte-popcult/un-an-de-la-noaptea-in-care-am-plans-un-rau-10313.html http://pandoras.realitatea.net/arte-popcult/un-an-de-la-noaptea-in-care-am-plans-un-rau-10313.html#comments Thu, 24 Jun 2010 19:56:29 +0000 Sabina Varga http://pandoras.realitatea.net/varga http://static1.pandoras.ro/wp-content/uploads/userphoto/varga-100x100.jpg http://pandoras.realitatea.net/?p=10313 Era 2 si ceva noaptea si ma pregateam sa las capacul la laptop si sa pun la cale cateva ore de somn. Cu mana pe capac, dau un ultim click pe Twitter si vad “Michael Jackson a murit, din pacate”. WTF?, am zis. Si m-am gandit ca o fi vreo metafora exagerata, dramatizata, asa cum sunt intotdeauna, la cariera pe duca a lui MJ. Sau ca s-o fi anulat turneul anuntat pentru august. Click pe CNN, soc! Click click click in toate partile! “Michael Jackson internat de urgenta dupa un atac de cord”, “Michael Jackson, decedat la 50 de ani”, “Michael Jackson a murit” – la ora aia stirile erau pe surse si moartea era confirmata numai de tmz.com. Am deschis cu un nod gigantic in gat si TV-ul, pe CNN curgea banda de breaking news si in imagini era spitalul unde se presupunea ca fost dus Michael, cu o multime care incepuse sa se stranga in jurul lui. Nu intelegeam cum e posibil asa ceva.

Terminasem de citit cu cateva zile in urma “Toti oamenii sunt muritori”, a lui Simone de Beauvoir. Iar in noaptea aia de joi spre vineri, realitatea imi demonstra ca asa este: toti oamenii sunt muritori. Da, evident ca stiam asta deja, dar creierul iti joaca feste si pune unii oameni pe un piedestal si ii crezi invincibili. Cand oamenii astia isi arata slabiciunile sau dispar, eu una nu pot decat sa am nevoie de un timp sa-mi refac conceptia asupra vietii.

Sa ne lamurim inainte sa continui. Nu ma intereseaza absolut deloc acuzatiile care i s-au adus lui Michael. Orice adevar ar fi stat la baza lor, MJ a fost o victima a mass-media si a propriei celebritati, de cand s-a nascut si pana a murit. Nu ma intereseaza ciudatenii adevarate sau inventate despre viata lui, nu ma intereseaza daca in procese a fost gasit nevinovat doar pentru ca era cine era sau pentru ca a platit o caruta de bani pentru asta.

Ma intereseaza muzica lui extraordinara, videoclipurile si concertele la care iti statea mintea in loc, energia si optimismul pe care le emana in fata publicului si pe care reusea sa le transmita si ma intereseaza ca am vazut intotdeauna bunatate in ochii lui. Daca l-ar fi desprins cineva de orice context si nu l-as fi cunoscut si mi-ar fi aratat o poza de-a lui, as fi zis ca am in fata un om bun. Cred ca Michael Jackson a fost un copil timid in piele de adult, copil care se metamorfoza intr-un performer extrem de talentat si puternic pe scena.

Am devenit fan forever Michael Jackson pe la 6 ani. Sau poate eram chiar mai mica. La 8 ani am fost la primul concert al lui in Romania, cel care a fost ales personal de Michael ca fiind unul dintre cele mai reusite din cariera lui. Pentru asta trebuie sa le multumesc parintilor mei (stiu ca cititi ), care mi-au sustinut si inteles intotdeauna pasiunea pentru muzica si nu m-au certat cand faceau scandal vecinii pentru ca ascultam muzica prea tare sau le tropaiam in cap. Atunci, la 8 ani, nu intelegeam de ce lesina fetele la concert si ma amuza teribil chestia asta. M-a vrajit pur si simplu experienta si m-am intors acasa cu o carte despre viata lui Michael. Iar biletul l-am tinut ani de zile sub sticla de la birou. Am fost si la concertul din 1996. Ambele concerte sunt cele mai bune pe care le-am vazut vreodata. Michael nu venea pe scena, canta, se invartea de doua ori si pleca acasa. Michael transmitea publicului caldura, comunica fara rezerve cu fanii extaziati, traia pentru ei si lucrul asta se simtea in fiecare miscare de dans. Si avea niste miscari spectaculoase. Fiecare melodie avea o regie de piesa de teatru. Am mai fost la ceva concerte de atunci. Nu se compara nici pe departe. Tot timpul exista o bariera intre artist si public, oricat de frumos ar fi spectacolul. La Michael bariera asta nu se simtea.

Ritm, pace, armonie, nou, original, iubire. Ii recunosc piesele dupa primele doua acorduri, as spune chiar si dupa primul, pentru ca le-am ascultat de un infinit de ori. In sufrageria de la Suceava sustineam concerte in fiecare zi. Atat de mult am cantat melodiile lui incat de la un copil afon complet, intr-a 9-a luam lectii de canto. Intr-a 4-a m-am ridicat in timpul unei ore si i-am luat apararea in fata unei practicante care nu intelegea de ce-mi place mie Michael “Dar ai auzit de acuzatiile care i se aduc?”. “Dar ai auzit muzica lui??”

O prietena mi-a zis in ziua in care a murit. “Nu inteleg de ce plangi. Nu e ca si cum l-ai cunoscut sau ceva”. Asa e. De ce sa suferi pentru un om care nu ti-a fost apropiat? Pentru ca nu trebuie ca cineva sa-ti fie ruda sau prieten pentru a te ajuta si a-ti oferi enorm. Si nu sunt o persoana care sa spuna cuvinte mari usor. Muzica lui Michael imi da energie, optimism si caldura si azi. A fost parte din copilaria mea obsedata de muzica si e parte din evolutia mea. Si, nu in ultimul rand, am plans cand a murit pentru ca a fost un om singur, izolat si hulit, chiar daca a oferit atat de mult atator oameni. Si-a urat celebritatea, dar isi iubea publicul si ii dadea ce avea mai bun.

O mama povestea, mai demult, ca moartea copilului ei a bagat-o intr-o stare de soc, in care nu putea vorbi, nu simtea nimic si era si ea ca si disparuta. A stat in starea aia vreun an, pana intr-o zi in care a auzit “Jam” a lui Michael Jackson. Piesa asta a trezit-o din soc si a ajutat-o sa traiasca din nou. Asta a facut si face muzia lui Michael Jackson. Cine vrea sa uite de toate lucrurile pozitive si sa aduca mereu in discutie “da, dar a fost acuzat ca” (si niciodata condamnat, as adauga eu) e un carcotas, ca sa nu zic ignorant. Nu cer nimanui sa-i iubeasca muzica, e o chestie de gust pana la urma, dar cred ca oricine ar trebui sa-i recunoasca valoarea si aportul.

Asa ca, acum un an, in noaptea de joi spre vineri, cu tv-ul pe CNN si nenumarate site-uri deschise in background, am deschis un clip de-al lui Michael. S-a nimerit sa fie “Man in the Mirror”, in concert. Mi-am pus castile si am inceput sa plang. Am plans si a doua zi dimineata cand m-am trezit si imi vine si acum sa plang, cand scriu randurile astea. Pentru toate emotiile si bucuria si optimismul pe care mi le-a transmis mie Michael si pentru toate nedreptatile din lume. Intr-o mare de mizerie in care ne luptam zi de zi, un om a reusit sa faca lumea mai buna. Iar pentru asta a fost luat in ras. De unii. Stiu ca sunt si ceilalti care, ca mine, il iubesc si il apreciaza pentru arta si bunatatea lui naiva.

Toti oamenii sunt muritori. Nu si pentru mine.

publicat pe SabinaLand

Si apoi m-am intrebat cum o sa fim noi cand o sa fim mari, cand o sa fim trecuti de prima tinerete, chiar si de-a doua. O sa fim gri? O sa taraim o vesnica plasa dupa noi si-o sa ne rastim la “tinerii din ziua de azi” in autobuze? Ei o sa ne trimita acasa ca ne cauta moartea si noi umblam pe drumuri? Pentru ca generatiile doi si trei de pe la noi, de acum, sunt triste. Nu au pofta de nimic. Prea putini au.

Intotdeauna m-au fascinat batranii din Spania. Ei canta si danseaza pe strazi pana la 90 de ani, pana la ultima suflare. Mor cantand si participand pe la o “fiesta”, pe undeva. Si nu sunt ridicoli, nu sunt comici, sunt frumosi si respectati. Exista conflictul dintre generatii si acolo, dar e un altfel de conflict de generatii. Nu cel legat de cine e mai sprinten si cine e mai batos cand vine vorba de ocupat locul din autobuz. Nu e “eu sunt batran, huliganule!” vs “eu vin de la munca, babalacule!”.

Am citit acum ceva timp un articol in The Telegraph despre Romania. Era un articol de calatorie si pe langa deja stereotipurile cu dracula, caini, etc, jurnalistul respectiv zicea o chestie interesanta. Povestea ca statea la o cafea intr-o piata din Timisoara si se uita la oameni. Si a observat generatia tanara din Romania, generatia pentru care rasul este ceva firesc.

E tristetea de pe strazi ceva permanent sau conjunctural? O sa fim noi, luati impreuna, niste batrani mai veseli?

A circulat zilele trecute pe internet un articol cu zece motive pentru care ar trebui sa renunti la contul de Facebook. Printre ele: “Facebook has declared war on privacy”. (nici George W. Bush nu putea s-o spuna mai apocaliptic) Si Google a avut o gramada de probleme cand a lansat Buzz, oameni revoltati ca li se sharuiesc listele de prieteni si etc. Citisem chiar un articol al unei tipe care se plangea ca din cauza lui Google Buzz a gasit-o fostul sot de care se ascundea ca de aghiuta ca baiatul era cam violent si vroia s-o omoare putin in bataie, sau asa ceva. Bun, asta e un caz extrem si daca ne uitam in maruntaiele site-urilor ca Facebook probabil ca nu lucreaza in avantajul intimitatii noastre. Dar sa nu fim ipocriti!

Vine Facebook la tine in casa sa vada ce-ai facut cu prietenii in weekend si cate beri ti-ai spart in cap? Face Facebook-ul zeci de albume de poze intitulate sugestiv “just me…”, “me myself and I” si “girls night out” in care-ti documenteaza fiecare miscare din viata? Tu alegi sa-i spui daca esti single or ba, tu alegi sa scrii pe Twitter tot ce-ti trece prin tartacuta in fiecare moment al zilei, tu simti nevoia sa imparasesti ca ai nevoie de o cafea, ca ai avut o zi proasta, ca mananci cartofi cu feta sau, da, ca esti pe buda (!). Oamenii impartasesc toate nimicurile posibile cu toti necunoscutii posibili pe net si apoi se plang ca nu le este respectata intimitatea. Bulshit, if you ask me!

Si daca tot ma intrebati pe mine, intrebati-ma si daca pentru mine e important ca viata privata sa-mi fie respectata. O sa zic raspicat: da, bineinteles! Dar, pe de alta parte, ma gasiti pe blog, pe Facebook, pe Twitter. Dau din casa, comentez pe marginea evenimentelor din viata mea sau a non-evenimentelor. Imi place sa-mi expun (parte din) viata si mai toti facem asta. Tot mai mult si tot mai des. Ce-o fi asa de magic la internet incat renuntam de bunavoie la mult pretuita, in alte conditii, intimitate?

Cum ar fi sa mergi pe strada, sa te intorci la un moment dat si sa vezi ca 50 de oameni merg in urma ta si se uita fix la tine si la tot ce faci. Ar fi ciudat, stresant, infricosator, nu? Ai lua-o, poate, putin la sanatoasa? Da-ti place sa vezi cine te urmareste pe hi5 sau Facebook. De asta grupurile alea “who’s seen my profile” au asa de putini membri. Not! Iti place sa fii urmarit pe internet, oamenii sa fie interesati de ce faci. Sa-ti ia orice prostioara emisa ca o cujetare de-a lui Nietzsche si s-o comenteze cu garnitura de aproximativ 7 emoticoane. Ii ghini rau sa ti se dea atentie! Nu conteaza daca vine de la cineva de care ai fugi rupand pamantu’ in viata reala, pe net e ok, esti special/a.

Nu judec pe nimeni. Si eu sunt asa si e vina internetului! A site-urilor astora nasoale care iti ofera toate uneltele sa-ti pui viata pe tapet. E vina Google-ului ca tine minte si ce-ai facut asta vara si in vara de acum 10 ani. Nu a mea. Mi-a intrat netul in cap si-mi posteaza gandurile. Ajutor!

Si eu ce castig? Bani? (nu) Faima? (nu) Sentiment de importanta? (un pic) Alte variante (nu stiu, mai caut).

Voi ce castigati? De ce va invadati propria intimitate?

Acum imi vine greu sa cred ca o sa scapam vreodata de imaginea ideala a femeii (aproape) anorexice. Atat timp cat pe revistele de femei din lume vor defila vedete cu coapsele la fel de groase ca incheieturile de la maini, modelul urmat de mase va fi acelasi. Ceea ce e mai trist e ca urmam un model care e oarecum imposibil. Pentru ca femeile din reviste sunt photoshopate. Deci nici macar ele nu sunt asa de perfecte precum par: fara celulita, fara burta, fara sunculite pe solduri – doar os, piele si niste mushi atrofiati intre.

H&M si-a cerut recent scuze pentru ca a folosit intr-o serie de reclame un fotomodel prea slab, care “are conformatia unui copil de 11 ani”. Este vorba de Chanel Iman, o fata frumoasa dar extrem de plapanda. Tind sa cred ca asa e conformatia ei, pentru ca nu inteleg cum s-ar mai putea tine pe picioarele alea cat aschiile, daca s-ar infometa intentionat in asa hal (chiar daca in poza asta nu se vede foarte bine, am googalit-o si e scary skinny).

(foto: kenyasstyle.com)

Faza cu “conformatia unui copil de 11 ani” imi aminteste de Geri Halliwell, care dupa ce a terminat-o cu Spice Girls s-a apucat sa cante singura, dupa ce a scapat de vreo 10 kg. Tin minte ca ma uitam la clipul ei la piesa “It’s raining men”, in care era imbracata doar intr-un top si boxeri, si ma intrebam “Oare ei chiar i se pare ca e sexy?”. Arata ca un copilas, nicio sunca, e drept, dar si nicio forma de femeie. Mai tarziu a recunoscut ca a fost anorexica si ca s-a  pus in pericol de moarte de dragul siluetei.

Apropo de pericol de moarte, am citit ca fetele din Jamaica iau de ani de zile pastile pentru gaini. Ele vor sa se ingrase (stiu, ciudat ca naiba!) pentru ca asa e sexy in cultura lor, sa ai forme ca sa pari instarit/a. Si baga in ele pastile folosite de fermieri ca sa umfle gainile. Numai ca pastilele alea contin cianura (!) si au fost interzise prin lege, atat pentru oameni cat si pentru animale. Nu conteaza, ele le iau in continuare, ce daca fac cancer?

Revenind la obsesiile din cultura locala, ma tot intreb de ce ni se pare urata grasimea? Cand am dezvoltat alergie la un strop de sunculita? Pentru ca sunt multe fete obsedate de slabit, si aici nu vorbesc de cele care au nevoie sa slabeasca. Fete deja slabe, care vor sa “mai scape de cateva kilograme”.

Si-am mai vazut zilele astea niste poze, cu o fata la fel de frumoasa ca schiloada de mai sus, dar cu forme generoase. O cheama Tara Lynn si a fost pozata de Elle Franta, in tot felul de tinute, ba chiar si dezbracata. Suncile Tarei se revarsa la propriu, dar ea are extrem de multa incredere in frumusetea ei.

(foto: wwomenglobally.com)

Elle intentioneaza sa continue cu o serie de pictoriale si articole in care afirma sus si tare “Ne plac femeile rotunjoare!”.

Nu e prima data cand vad femei plinute pe copertele revistelor, in tot felul de pictoriale preluate ca painea calda de site-urile de peste tot: uite, ce chestie, au pozat niste grase! Aveti cumva senzatia ca vi se baga pe gat o noua moda? Sau ca pur si simplu tindem spre normalitate? Pentru ca da, e normal sa poti sa mananci o pizza la 10 seara daca ai chef, fara sa te simti vinovata.

V-as intreba pe cine alegeti, schiloada Chanel sau rotunda Tara, dar nu cred ca e relevant. Va spun in shimb ceva ce-am prins cu varful urechii pe plaja la mare si mi-a placut: “Burta la barbati e ca celulita la femei. E asa… putin sexy”.