E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.

Tu pentru ce faci mişcare?

Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni care să-mi spună că s-au apucat să facă mişcare pentru că e sănătos, nu pentru că ar vrea să slăbească. Nu zic, e bine şi aşa, dar îndrăznesc să mă dau pe mine exemplu. În urmă cu vreo cinci ani, m-am hotărât să merg la sală ca să slăbesc. M-a ţinut câteva luni şi, la un moment dat, după ce am considerat că mi-am atins scopul în kilograme în minus, mi-am bagat picioarele.

Anul trecut, m-am hotărât să merg la sală pentru simplul motiv că e sănătos. ATÂT. Da, îmi doream să scap şi de nişte kilograme însă, după ce am scăpat de vreo cinci dintre ele, în vreo şase luni, acul cântarului nu s-a mai mişcat. La momentul ăla, kilogramele erau de domeniul trecutului; după şase luni, optica se schimbă.

Deci, din mai 2010, cel puţin de patru ori săptămânal, o oră zilnic, casa mea e într-o sală de aerobic sau, rareori, de fitness. Lumea mă întreabă temător: “Dar de ce mergi la sală? Doar o să faci un copil şi atunci o să te îngraşi.”. Şi zău că mă blochez. Da, la un moment dat, o să fac un copil şi da, cel mai probabil o să iau în greutate. Tot ce pot să sper e că o să am o sarcină uşoară, care să-mi permită să fac ceva mişcare, până la un punct. Am văzut instructoare care au născut. Nu o dată, ci de două ori. Ştiu că se poate şi sportul funcţionează prin puterea exemplului.

Ce nu înţeleg cei care mă întreabă astfel de lucruri e că sportul devine un stil de viaţă. În momentul în care îi dai credit – şi, cred eu, ai nevoie de vreo trei-patru luni şi de instructori foarte buni, care să creadă în ceea ce fac – nu o sa mai poţi fără, nu o să mai vrei fără. Mi-e greu să-mi imaginez nouă luni fără sport, cel puţin în maniera în care fac acum, însă mi-e foarte uşor să-mi imaginez că primul lucru pe care l-aş face după, ar fi să-mi înnoiesc abonamentul la sală.

Mentalităţi: la noi şi la alţii

Şi apropo de felul în care văd mulţi români sportul – în condiţiile în care, în alte ţări, dacă nu-l faci eşti considerat o ciudăţenie – cineva mă întreabă, acum câteva zile:
- Păi şi cât te mai duci la sală?
- Cum adică?
- Da, cât o să mai mergi? Până când?
- Păi… O să merg mereu, de cel puţin patru ori săptămânal, o oră pe zi, pentru tot restul vieţii mele. Vieţii mele în picioare, cel puţin.

Discuţia s-a încheiat cu o privire mirată şi compătimitoare, de genul “Amărâta de tine”. Ori tocmai asta nu pot înţelege.
Şi da, am momente – rare, e drept – când aş face orice altceva numai să nu mă duc, când e nevoie să mă întrerup din orice fac şi să-mi mişc posteriorul spre sală. Am avut, câteva luni bune, momente când trebuia să fac tot felul de artificii peste zi, ca să pot ajunge la ora cu pricina la sală. Mă uit în urmă, aproape un an şi jumătate. A meritat fiecare palmă peste ceafă pe care mi-am dat-o.

Mult a fost, mult a rămas

Mai am până la maratoane, triatloane şi altele. Le urmăresc, îmi plac, dar mai am până acolo, aşa simt. Mai am până la cursuri de instructor – dacă o fi să fie, mai am până la convenţii de aerobic şi altele asemenea. Mai am până la 2.000 de abdomene zilnic şi până la greutăţi de trei kilograme. Da, la mine devine, uşor, uşor, obsesie.

Însă mă uit în urmă, la nopţile din timpul facultăţii, când, lângă vrafuri de manuale, aveam chipsurile şi ciocolata, la cele 67 de kilograme în viu pe care mi-am jurat să nu le mai ating cât traiesc (şi, de vreo 9 ani, sunt cu 12 sub), la zilele când, chiar dacă nu-mi mişcam posteriorul de pe un scaun mă simţeam obosită fizic, la scările de care fugeam şi la şireturile legate în timp ce respiram greu. Mi-am jurat că n-o să mai ajung vreodată acolo.

Mă uit la lucruri de felul ăsta şi apoi mă uit la şaormeria de peste drum. La sală nu-i niciodată coadă, la animale moarte-n pâine e coadă mereu.

Sursa foto.

Articol publicat iniţial pe decemberCat.com.

Cam 50% din motivaţia mea pentru a merge acolo o reprezintă greutatea, pe care vreau s-o păstrez cât de cât, în condiţiile în care nu-mi place să mă impiedic de burtă când mă leg la şireturi şi nici n-am vreo dorinţă ascunsă de a experimenta un atac vascular în această viaţă. În rest, merg pentru tonus, pentru starea de spirit pe are o am, pentru cele mai profi instructoare pe care le-am întâlnit până acum. Dar asta-i o altă discuţie.

Însă, date fiind cele 50 de procente şi, mai ales, la o scurtă privire peste program, nu-mi pot imagina că la “Body circuit”, “Body tonic from A to Z”, “Step aerobic”, “Zumba” ori “Tae-bo”, afişate pe site-ul sălii şi în vreo 20 de locuri în sală, o să ne cânte orchestra, în timp ce noi sorbim dintr-un martini şi testăm fonduri de ten şi parfumuri. Prin urmare, nu mă îmbrac de Oscaruri, nici măcar de ieşit la piaţă. Consider că un tricou/maiou, din bumbac sau din alea, clima, neshte pantaloni de sport (şi aş dori să subliniez de sport), un prosop, un hanorac, nişte şerveţele, o sticlă cu apă, un deodorant şi o agrafă de păr sunt de pus în rucsac.

Pentru că – newsflash! – la efort, oamenii transpiră, e de preferat să nu te boieşti până-n cerul gurii şi nici să te parfumezi aşa, cât să radiezi chimicale pe o rază de trei kilometri. Recunosc, mi se întâmplă să mă adun la sală de pe diverse drumuri şi să ajung machiată. Nu-i bai, cred, atâta timp cât, imediat după, te întâlneşti cu săpunul, altfel decât în reclamele TV.

În fine, să scurtez povestea. Ieri, la sala unde merg de ceva vreme şi unde toată lumea se cam ştie cu toată lumea, măcar din vedere, apare o tipă. Mi-a atras atenţia pentru că, stând cu spatele la intrare, am observat că toate privirile se îndreaptă într-acolo. O tipă extrem de frumoasă – cred că una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut ever -, dar îmbrăcată ostentativ, zdrăngănind a bijuterii din plastic&argint din toate încheieturile, cu părul care-i acoperea jumătate de faţă. WTF? S-a aşezat fix în dreapta mea şi am putut s-o observ, în ciuda faptului că la oră intru în transă şi mai ies abia dupa vreo 60 de minute.

La dracu’, deci, avea pantaloni din in, albi, croi de camuflaj, adică largi şi lungi, cu talie mega joasă, ştrangulaţi cu o curea neagră, din piele (!!!). Avea sutien alb push-up – nu, chiar n-aş fi vrut să-i văd lenjeria, daaar, ca să ne-nţelegem, sutienul era la vedere (!!!). Peste, avea un ceva – n-am reuşit să-mi dau seama ce era, că nu prea era, dar suspectez că Morocănosul sau, poate, Mutulică suspină acum după bluzica lui în care făcea nani. În schimb, ca să nu răcească la mâini, avea nişte jambiere/manşete, nuş’ cum să le zic, diiiiiin…! Zău că dau o bere premiu dacă ghiceşte careva. Ei bine, din lână! Lână din aia lână, de la oi, daaa? Din aia care se poartă iarna, în general outdoor.

Ieri, instructoarea n-a mai vrut să dormim o oră şi nici n-avea chef de scrabble, cum facem, de obicei, la şedintele de Body circuit şi, ce să vezi, ne-a pus să ne mişcăm. Şi cum am vaga banuială că aparent inocenta instructoare e rudă de gradul I cu Hitler, am transpirat ca-ntr-un cuptor (no pun intended).

Şi ce să vezi? Cât a rezistat, din trei în trei minute, tanti cu lâna s-a oprit ca să: işi tragă pantalonii care-i cădeau, să-şi strângă cureaua, să-şi dea părul din ochi, să-şi tragă jambierele, să-şi strângă, din nou, cureaua, să-şi scoată pantalonii din adidaşi, să-şi tragă sutienul unde ar fi trebuit să stea şi tot aşa. După vreo 15 minute, a plecat val-vârtej. Expresia de pe faţa ei? Priceless.

Acum, stau şi eu ca fraiera şi mă întreb: dacă tot primeşti degeaba atâta frumuseţe, o fi chiar atât de greu să nu-ţi baţi joc de ea? Şi ar mai fi o chestie. Deşi sala-i destul de mică şi modestă, au mai trecut pe aici tot felul de vedetuţe de tabloid. Decente, chiar dacă îmbrăcate cu ţoale care costă cât salariile cumulate ale locuitorilor unui judeţ din Moldova, cu bun simţ şi cu zdrăngănelele acasă, în caseta de bijuterii, machiate – dar cât să te întrebi dacă au pus fard pe faţă sau nu.

Acum, va rog să mă scuzaţi, mă duc să-mi caut rochia cu Swarovski si Vuitton-ul, că tre’ să duc gunoiul.

*** Articol publicat iniţial aici.

Am spus, atunci, un “Nu!” hotarat si, dupa vreo trei saptamani de vacanta, m-am intors si am lasat in urma promisiunea occidentului. Nici pana in ziua de azi nu-mi pare rau. Am crezut, multa vreme, mi se pare acum, ca nu ai nevoie de un loc pentru ca lucrurile sa stea altfel. Am vazut locul doar ca pe o recuzita.

De vreo jumatate de an, insa, am tras linie. Am dat la o parte balastul, am pus in balanta. M-am trezit, din nou, plimbandu-ma pe holuri cu neoane chioare, prin spitale romanesti unde, chiar si cu bani, daca esti lipsit de noroc si de simtul umorului, o sa fii the reapers’ next best friend.

Mi-am amintit de subrezenia unui sistem in care, dupa vreo 40 de ani, o sa aduc bani de-acasa pentru pensie. De neputinta si acceptarea induse deseori aici, de la varste fragede. In Romania, nici rebel nu poti sa fii. Nu-i un secret, nu-s prietena cu Romania, nu ma recunosc aici, nu-mi apartine si nu-i apartin. N-am simtit niciodata ca sunt de aici, insa, o buna bucata de vreme, ne-am tolerat reciproc. Nu vreau sa “ciupesc”, sa “tepuiesc”, refuz sa gandesc si sa rostesc termeni ca “smenuri”. Nu-s vreo principiala, ba dimpotriva. Pur si simplu, mi-a ajuns.

Intr-o tara care se respecta are o bruma de identitate si decenta, in azile, nu vin batranii ca sa moara, ci, ce sa vezi, ca sa mai traiasca o vreme, copiii nu-s scoliti ca sa plece si sa nu ne pese, cainii nu sunt calcati cu masina, inainte si inapoi, inainte si inapoi, pentru ca ei, pur si simplu, nu exista pe strazi. Iar linistea ta nu e conditionata de killareala unui patruped. Nu, acolo-s omorati organizat, in centre. Cui ii pasa de ei – de batrani, de copii, de caini – poate sa faca diferenta. Despre posibilitatea existentei unei diferente e vorba.

Despre mentalitati, unele construite abia dupa 1492, pentru care binele si raul nu-s doar personaje de basm. Nu, nu ma astept ca acolo sa curga lapte si miere, nici ca voi pasi printr-o aura ce separa cele doua lumi. Nu-mi imaginez ca The Mansons au trait in globul lor de sticla, ca Bateman e departe de realitate, ca incoruptibilii au rol principal in sistemul politic ori ca raul nu stie sa vorbeasca engleza.

Nu. Cred in posibilitatea existentei unei diferente. Ce diferenta pot sa fac eu pentru tara in care traiesc acum? Pot sa-mi ofer diferenta de care am nevoie. Sau sa sper in ea.

P.S.: Poate ca, in final, e vorba doar despre Frank Sinatra.

*** Articol publicat iniţial pe decembercat.com.

Când organizaţiile pentru femei au sărit în capul lui Ellis că American Psycho e o carte prea misogină, editura care urma să-i publice scrierea a bătut în retragere. Copilul teribil, al treilea din Brat Pack, a mai stat o tură. “Pedeapsa” a însemnat aşteptare, în contextul decepţiei celei de-a doua cărţi ale sale, The Rules of Attraction, care, deşi s-a vândut bine, nu s-a ridicat la standardele impuse de zecile de mii de copii vândute din Less Then Zero, scriere cu care “moralistul” american debuta în 1987.

În 1991, pe rafturile librăriilor apare ceea ce urma să devină cartea-cult a perioadei. Numit “roman violent despre violenţă”, e, mai degrabă, un roman violent despre noi. Provocarea la emoţie, fie şi prin violenţă, e năravul lui Ellis. Femeia e un mijloc de a genera zvâcul, de a trezi o oricât de mică sensibilitate în membrele damblagite.

“- Ştiţi ce zicea Ed Gain despre femei?(…)
- Zicea aşa: Când văd o fată frumoasă mergând pe stradă, mă gândesc la două lucruri. O parte din mine ar vrea s-o scoată în oraş, să stea de vorbă cu ea, să se poarte cât pot eu de frumos şi de tandru, s-o tratez cum se cuvine…  – şi mă opresc şi-mi dau peste cap dintr-o singură înghiţitură paharul de J&B.
- Şi cealaltă parte a lui la ce se gândeşte?! încearcă Hamlin să afle cât mai repede.
- La cum ar arăta capul fetei înfipt într-un par, îi răspund eu.”

American Psycho a însemnat că succesul lui Easton Ellis era asigurat. Problemele sale, însă, nu erau rezolvate. Personajul Patrick Bateman nu l-a făcut pe Ellis decât să scoată la suprafaţă stări de mult amorţite şi, chiar dacă, pe alocuri, de o atrocitate şocantă, American Psycho nu i-a consumat toate nesiguranţele şi nici toate decăderile. Avea nevoie de mai mult, i-ar fi trebuit o concluzie pentru el în relaţie cu el, prin ea.

În Lunar Park (2005), lui Ellis îi e frică şi tu ajungi să simţi asta cot la cot cu el. Femeia e acolo, pusă parcă doar ca să încurce şi mai tare iţele şi să genereze şi mai multă spaimă. Cartea nu clarifică, dar susţine ideea unei cruzimi sentimentale, aplicate pentru a dobândi camaradul-femeie în lupta cu propria-i persoană.

Solidaritatea lui Ellis cu de el plămăditul personaj principal din American Psycho, Patrick Bateman, e evidentă şi patru ani mai târziu. Pentru Ellis, femeia e o problemă continuă, până şi sexualitatea lui e indecisă şi declară că esenţială în sensul ăsta e propria lui persoană, mai puţin statutul lui sexual.

“Am închis ochii şi am încercat să-i deschid doar atunci când l-am auzit pe Kimball oftând.
- Noi – de fapt doar eu până acum – am cercetat alt caz mai vechi, încă nesoluţionat, cel al Victoriei Bell, o femeie mai în vârstă care locuia pe Outer Circle Drive. Kimball făcu o pauză. A fost decapitată.
Numele îmi era cunoscut. Un fulger de luciditate îmi lumină mintea în momentul în care am realizat unde ţintea Kimball.
- Există o Victoria Bell în American Psycho…
- O clipă, o clipă, o clipă…
- … însă cea în cauză a fost găsită într-un motel din apropiere de Route 50, chiar la marginea oraşului Coleman, cu aproximativ un an în urmă. A fost dezbrăcată şi băgată într-o cadă de baie, înmuiată în clor.
- Poftim – era înmuiată în glorie? am exclamat, confuz.
- Nu, clor. Acid clorhidric, domnule Ellis.”

Dacă, în cazul lui Palahniuk, am găsit frânturi din complexul lui Oedip, la Ellis s-au rostogolit peste mine bolovani din complexul freudian: “Nu voiam să mă mai gândesc la cartea aceea. Avusese de-a face cu tatăl meu (turbarea lui, obsesia cu statutul social, singurătatea lui) pe care îl transformasem într-un ucigaş în serie fictiv şi nu aveam de gând să mă supun din nou acelei experienţe – de a mă confrunta iarăşi cu Robert Ellis sau cu Patrick Bateman.” Încerca să devină, după cum afirma chiar el, “transgresiv”.  Un moralist misogin simpatic şi transgresiv wannabe.

Din aceeaşi categorie, însă total diferit, e nihilistul Palahniuk. Povestea lui e similară cu a lui Bret Easton Ellis. Fight Club i-a fost refuzată de la publicare pe motiv că-i o carte prea întuncată. Chuckie s-a “conformat” şi a întunecat-o şi mai mult. În 1996, Palahniuk reuşea să publice şi America se schimba. În Fight Club, Palahniuk nu are, aparent, încurcături cu simţămintele muiereşti. Păcatele Evelor capătă formă de saci plini cu grăsime proaspăt aspirată din supraponderale, ego-ul masculin cară în spinare povara generată de femei.

În Sufocare, Palahniuk îşi cumpără pană pentru chitara pe care scrie şi notele lui sunt ceva mai ascuţite. Invitaţia la schimbare vine odată cu tuburile de vopsea schimbate între ele în magazin, iar copilăria îi atârnă greoaie de picior, cu zgomot de mamă psiho-instituţionalizată, povară pe umerii lui Victor/Chuck, care se sufocă, însă nu se îneacă niciodată.

În Cântec de leagăn, cursa nebunească are sex feminin, iar copiii mamelor mor. Cu fiecare pagină, femeile lui Palahniuk sunt mult mai puternice, însă dezumanizate. În Bântuiţii, nu ajută nici carnea cioplită într-o încercare proteică de supravieţuire. Totuşi, spre deosebire de Ellis, Palahniuk mai stă puţin; nu vede în violenţa totală un mijloc de reumanizare a femeii. Nu vrea încă să o “omoare” folosind scheme complicate, cu şobolani şi bucăţi de brânză. Nu încă. Preferă să o alerge, să o păcălească, să o facă să-şi îndrepte către ea, singură, propriile arme.

Wikipedia spune că, pe 4 mai anul acesta, Chuck Palahniuk a lansat o nouă carte, Tell-All. Tagline-ul preview-ului video realizat de editură sună cam aşa: “Boy Meets Girl. Boy Gets Girl. Boy Kills Girl?”. Dacă-i pentru literatură bună, în final nici nu mai contează.

Cum stăteam în aşteptare în faţa unui cabinet medical, am auzit-o fără să vreau. Şi, credeti-mă, n-aş fi vrut să o aud. Poate în naivitatea mea spontană şi totală uneori, mi-am imaginat adesea că părul cărunt ar putea fi măcar o mică dovadă de înţelepciune. Greşit, în cazul de faţă.

Întocmai unei mori stricate, bătrâna de lângă mine s-a pornit să ocărască de toţi sfinţii femeile care fură (!!!) bărbaţii altora. “Tu-i calci, îi speli toată viaţa şi vine una şi îi mănâncă pensia, ‘r-aţi ale dracului să fiţi”. Înţeleg că oamenii au mentalităţi diferite, că pentru unii oameni există doar alb şi negru, însă anii ăia care au trecut de i-au albit părul mi s-au părut inutili. Adică dacă spăl şi calc un bărbat, asta e? Că doar bărbatul n-are nevoie în viaţa asta decât de rufe curate şi călcate şi de o ciorbă? Şi cum naiba să nu-ţi pui întrebări despre tine. Adică pornim de la premisa că suntem perfecţi?

Din punctul meu de vedere (şi da, ştiu că o să-mi pun o grămadă de femei în cap), un bărbat nu pleacă de nebun doar pentru că i se oferă ocazia. OK, OK, să convenim că înşală din anumite motive, dar nu se apucă aşa, de nebun, doar pentru că o altă femeie l-a abordat, să părăsească o căsnicie. No way! O face şi pentru că femeia de lângă el nu i-a oferit relaţia pe care o căuta.

Ştiu, ştiu, întrebarea următoare va fi: “Păi, şi atunci, ce a căutat să se căsătorească?”. A făcut-o pentru că s-a îndrăgostit de femeia pe care a luat-o, iar timpul are rolul de a eroda şi de a întări atât calităţile, dar şi defectele. Nu am o concluzie la toată povestea cu bătrâna de mai sus. Doar mă întreb cât venin poţi acumula în timp ce viaţa trece peste tine, iar tu cauţi vinovaţi în loc să te bucuri de ea, aşa cum ţi-a fost dat să o trăieşti?

Îmi cumpăram biletele de avion şi sufeream că vacanţa e prea scurtă. Îmi făceam griji despre diete şi culorile pantofilor pe care îi am şi nu îi am. Transformam întreruperile de cablu şi de internet, micile ploi de vară, cozile de la metrou şi casierele ţâfnoase în probleme. Nu-mi făceam timp pentru prieteni, alergam după cine ştie ce fără-de-care-mi-se-părea-că-nu-puteam-trăi. Îmi chinuiam sănătatea în nopţi perdute şi vise carieristice.

În iunie 2008, Andrei începea să uite literele. În iunie, simţurile au început să-l părăsească. Melanom malign la nivelul scalpului, stadiul III. Andrei are 27 de ani. Iar medicii i-au mai dat de trăit 31 de zile.

“Ca să pot să mai trăiesc chiar şi o zi în plus, în fiecare oră din restul vieţii mele trebuie să strâng 130 lei. La un calcul simplu, atâta costă viaţa mea”

130 de lei costă o oră din viaţa lui Andrei. În total, aproximativ 25.000 euro. Sumă pe care unii o dau, din încheietura mâinii, pe o maşină. Sau pe care alţii o pierd în toate zilele pierdute în nimicuri.

Andrei are nevoie de ajutor. Şi nu cere mult: doar o oră.

Şi asta pentru că românul, unic de felul lui, când are o problemă, se suie în maşină. “Tre’ să cumpăr pâine. Deci unde am pus cheile de la maşină?”, “Tre’ să ud florile. Deci unde am pus cheile de la maşină?”, “Tre’ să fiu un om mai bun. Deci unde am pus cheile de la maşină?”. Eu înţeleg că ne e foame, înţeleg şi că ne e frică să nu rămânem cu maţul gol de, nu-i aşa, sfintele sărbători de Paşti. Da’ sfintele astea nu merg prea bine cu înjurăturile pe care mi-a fost dat să le aud cât am stat pe balcon admirând poezia auto în mişcare. Şi nici un deliciu culinar nu merită sacrificiul milioanelor de minute petrecute în trafic. Adică, pe bune acum, chiar atât de mult ne place drobul? La poliţie suna ocupat, or fi fost deranjaţi, cine ştie. După vreo trei ore de calvar carpato-danubiano-bucureştean au apărut două organe, cu tot cu fluier. Brusc, a fost şi mai multă gălăgie. Nimic de zis însă, traficul s-a limpezit cam în 15 minute.

Cu acestea fiind spuse, vă dorim poftă bună şi, nu-i aşa, nu putem spera decât că mielul a meritat.

Ce faci când simţi că nu-ţi găseşti resursele, când ştii că drumul pe care eşti nu e cel pe care trebuie să fii? Undeva, drumul a cotit stânga şi nu ţi-ai dat seama. Şi primele variante care îţi vin în minte sunt: să mă întorc şi să o iau de la capăt sau să rup ritmul liniar al drumului bătătorit şi să o iau, macedonskian, pe unde nu-i atât de simplu, dar pe unde călătoria devine un scop în sine şi nu un mijloc?

Şi începi să-ţi dai seama că nu ai prea mult timp de gândire. Că eşti sigur doar de ieri. Despre azi şi despre mâine nu te-a asigurat nimeni. Şi stai şi te gândeşti că mai mereu ţi-ai complicat deciziile. La un moment dat, chiar, ai uitat de unul dintre principiile tale, ăla potrivit căruia “să nu te uiţi niciodată înapoi şi să te întrebi ce-ar fi fost dacă…”.

L-ai ratat la capitolul viaţă de zi cu zi, l-ai omis etern, ai amânat decizii importante, te-ai însărcinat şi dezînsărcinat în faţa unui timp care se contractă. Ţi-ai imaginat gânduri măreţe, aruncate în tomberonul cu frivolitate doar pentru că n-ai mai avut timp de ele.

Te-ai tot amagit că, nu-i aşa?, ai o luptă de câştigat şi, mereu, un ceva a fi demonstrat. Însă ai uitat să-ţi demonstrezi ţie ceea ce eşti tu. Te-ai vărsat inutil, ca într-o inundaţie ciclică, printre saci plini cu pământ, încercând să-ţi arăţi forţa prin vâltoarea cu care te-ai aruncat asupra fiecărei limbi de uscat. După care ai secat. Şi ai luat-o de la capăt.

Ţi-ai cărpit ochii în zeci, sute de dimineţi şi ţi-ai dat tinele şi sinele la o parte ca să te “customizezi” ambiental, ţi-ai lăsat ciudăţeniile în papucii de sub pat şi ţi-ai spălat până la negare reacţiile.

Dacă, într-o dimineaţă, o să te trezeşti singură şi imobilă, schilodită pe alocuri de alice cărora n-ai ştiut şi n-ai vrut să li te împotriveşti aşa cum atât de bine ai fi putut, nu te întreba de ce. Şi nu mă întreba de ce. Ţi-ai făcut-o cu mîna ta.

Da’ mi se pare că suntem o naţie de duplicaţi, de cvasi-clone gata-gata să-şi bage degetele pe gât, la adolescenţă, într-o încercare de anorexie, doar-doar o să se apropie de model. Şi renunţ la exemplul Monica Columbeanu şi încerc un altul, Salman Rushdie. Ştiu o grămadă de oameni, talentaţi, de altfel, care, atunci când îi întrebi cam care le e direcţia, îţi răspund “Păi, nu ştiu, uite, Rushdie a făcut şi a dres. Mi-ar plăcea să ajung şi eu acolo”.

Înţeleg perfect că oamenii tind să-şi construiască scări de valori şi să tindă către ceva mai bun însă mi se pare – şi, în ultima vreme, tot mai mult – că ne agăţăm de modele ca de sfintele moaşte. Şi nici măcar nu tre’ să fie vreo tanti de prin show-biz sau vreun geniu literar. Nu. Ne place cum mănâncă cineva supa din farfurie, hop, avem un nou model pentru mâncat supa din farfurie.

Cred că e normal să fim aspiraţionali, să avem oameni care să ne motiveze în ceea ce facem, de la care să învăţăm. Cred că e imperativ să cunoaştem lumea din jurul nostru, mai puţin cea alcătuită din sexy-brăilence şi mai mult cea cu coloană vertebrală şi cu cerebel. Însă nu mi se pare în regulă să ne trecem gândurile, acţiunile, felul de-a fi prin şabloane comportamentale. Sau poate mi se pare doar mie…

Astfel, se întâmpla să mă nimeresc în primele zile de facultate şi să leg amiciţii cu oameni cu care urma să-mi petrec o bună parte din următorii patru ani de viaţă. Printre fetele cu care m-am “împrietenit” în prima zi se număra şi – să o numim – Ioana, să n-avem vorbe la proces. Şi să mai spunem despre ea că era o fată normală, nici urâtă, nici frumoasă, care putea lăsa un bărbat rece aşa cum putea să-l facă pe altul să înnebunească după ea. Deci nu avem de-a face cu Miss Univers, detaliu important pentru cele ce urmează.

Încă de la prima cafea băută de o gaşcă de vreo 10-12 studente, Ioana noastră ne-a pus în temă că are un pricipiu de la care nu se abate nici moartă: acela că ea, de când se ştie, a căutat şi a reuşit să iasă doar cu bărbaţi mai urâţi decât ea, pentru că aşa e sigură ca va putea obţine întotdeauna ceea ce-şi doreşte şi că lumea se va uita la ea admirativ, creditând-o cu mult mai multă frumuseţe decât dacă ar avea lângă ea un bărbat frumos. Şi că acum e cu – să-i spunem – Vlad. Care îi face toate poftele pentru că, nu-i aşa?, ea e frumoasă şi el urât şi “are tot interesul să mă ţină lângă el”.

Poftim? Ei, bine, da…

Şi au trecut anii. Şi Ioana s-a plimbat prin ţări străine, unde şi-e etalat “frumuseţea” ei şi “urâţenia” omului ei. Şi Ioana a primit de toate şi, tot mai sigură pe ea, a început să ceară tot mai mult. Şi să fie tot mai sigură pe ea, dar tot mai dependentă de bărbatul de lângă ea. Şi să vorbească oriunde şi cu oricine despre cât de bine îi merge ei, doar pentru că ea era “frumoasă” şi Vlad era “urât”. În ultimul an de facultate, se pare că “urâţenia” lui Vlad n-a mai fost interesată de “frumuseţea” Ioanei şi omul şi-a băgat picioarele şi s-a dus. Iar Ioana a rămas singură, cu buza umflată, cu tot principiul ei dat peste cap. Şi cu o dependenţă foarte greu de tratat şi debusolantă până la limită.

Şi-atunci, mie, una, îmi vine foarte greu să categorisesc bărbaţii şi femeile în frumoşi sau urâţi.

Sunt noţiuni relative, subiective şi diferite pentru fiecare dintre noi. Iar povestea de mai sus îmi serveşte mie ca exemplu pentru faptul că, oricât de neîngrijit sau de urât ar fi un bărbat, “urâţenia” lor poate fi uşor întrecută de urâţenia ce se poate naşte dintr-o femeie.