Antonia
Tucheac

Nu contează unde, când, cu cine. Fie că-i jogging, aerobic în faţa PC-ului, forţă la sală, cu instructor, fără, cu rateuri, cu lene.

E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.
Tu pentru ce faci mişcare? [ citeste mai departe ]

Să tot fie un an şi ceva de când am făcut un obicei din mersul la aerobic. Şi, când credeam că n-o să mă mai surpindă nimic, descopăr că România are resurse inepuizabile.

Cam 50% din motivaţia mea pentru a merge acolo o reprezintă greutatea, pe care vreau s-o păstrez cât de cât, în condiţiile în care nu-mi place să mă impiedic de burtă când mă leg la şireturi şi nici n-am vreo dorinţă ascunsă de a experimenta un atac vascular în această viaţă. [ citeste mai departe ]

In urma cu niste ani, am avut ocazia sa raman intr-o alta tara. Aveam tot ce-mi puteam dori: o casa, o masa, o familie, alta decat a mea, care ma acceptase de ani buni - sa fi tot fost vreo cinci, pe atunci. Terminasem facultatea de putina vreme, insa n-aveam visuri carieristice pe care sa nu mi le pot indeplini din fata unui PC, fara sa am nevoie sa simt ca am locul meu intr-o mare de cubicals. Terminasem ASE, insa imi doream altceva. Visam scenarii si fire epice, ma trezeam cu Amos Oz si ma culcam cu Hitchcock si cu Yimou Zhang in minte.

Am spus, atunci, un "Nu! [ citeste mai departe ]

Martiriul negru cauciucat, cu lanţuri şi chingi, e auto-pretins, spun bărbaţii-scriitori. Pentru nihiliştii contemporani, urmaşele Evei au gust de speculaţie şi de profit, de stil literar violent însă plin de umor. Truismul feminim e mai vechi decât Eva; ba mai mult, când îţi pică în mână Palahniuk, ai impresia că şi şarpele din Paradis era femeie. Să ne înţelegem, nici unul dintre preferaţii mei, nici Bret Easton Ellis şi nici Chuck Palahniuk, nu sunt mereu misogini şi, atunci când sunt, argumentele sunt de neclintit. [ citeste mai departe ]

Pentru unii oameni, a greşi nu există. Sunt lipsiţi de pată, perfecţi. Şi pentru toate tragediile care li se întâmplă, vinovatul e în altă parte, nu în ei. Iar când te pomeneşti cu o bătrână de 70 de ani lângă tine care începe să spurce "toate curvele care fură bărbaţii altora", ai două variante: te ridici şi pleci sau rămâi etern cu un gust amar, de fiere.

Cum stăteam în aşteptare în faţa unui cabinet medical, am auzit-o fără să vreau. Şi, credeti-mă, n-aş fi vrut să o aud. [ citeste mai departe ]

În iunie 2008, într-o seară, bombăneam, probabil, despre serviciu. Îmi consumam nervii defecţi în traficul infect, amărându-mă despre vai!, cât de amară e viaţa. Mă pierdeam în diverse amănunte, în şedinţe care mi se păreau de importanţă astronomică. Îmi căutam rost şi uitam că rostul e chiar sub nasul meu. Înghiţeam în căni de cafele stările zilei ce urma şi despre care eram atât de sigură.

Îmi cumpăram biletele de avion şi sufeream că vacanţa e prea scurtă. Îmi făceam griji despre diete şi culorile pantofilor pe care îi am şi nu îi am. [ citeste mai departe ]

Dacă mâine ar fi sfârşitul lumii, intersecţia pe care o văd în fiecare dimineaţă, respectiv cea dintre Mihai Bravu şi Ferdinand, ar arăta ca în clipul de mai jos.

Şi asta pentru că românul, unic de felul lui, când are o problemă, se suie în maşină. "Tre' să cumpăr pâine. Deci unde am pus cheile de la maşină?", "Tre' să ud florile. Deci unde am pus cheile de la maşină?", "Tre' să fiu un om mai bun. Deci unde am pus cheile de la maşină?". [ citeste mai departe ]

Acest text nu-mi aparţine. Îl reproduc cu acordul unei fiinţe de care mă leagă o istorie lungă.

Ce faci când simţi că nu-ţi găseşti resursele, când ştii că drumul pe care eşti nu e cel pe care trebuie să fii? Undeva, drumul a cotit stânga şi nu ţi-ai dat seama. Şi primele variante care îţi vin în minte sunt: să mă întorc şi să o iau de la capăt sau să rup ritmul liniar al drumului bătătorit şi să o iau, macedonskian, pe unde nu-i atât de simplu, dar pe unde călătoria devine un scop în sine şi nu un mijloc? [ citeste mai departe ]

De la Monica Columbeanu, mă scuzaţi, pardon, la Salman Rushdie, mai toată lumea îşi caută modele. Am impresia că asist la o cursă nebunească al cărei unic şi suprem scop e să ai un model. Ăăă, cine vrei tu, mami, să te faci când o să fii mare? Eu, când o să fiu mare, vreau să fiu Monica Columbeanu. Mda, nu intru aici în detalii privind intoxicaţia media, că despre asta vreau să vorbesc cu o altă ocazie. [ citeste mai departe ]

Frumoşi sau urâţi, o dezbatere în mai multe acte, care a avut loc ieri pe Pandora’s, mi-a amintit de o situaţie care demonstrează că unele femei au mai puţin creier decât o sperietoare de ciori.

Astfel, se întâmpla să mă nimeresc în primele zile de facultate şi să leg amiciţii cu oameni cu care urma să-mi petrec o bună parte din următorii patru ani de viaţă. Printre fetele cu care m-am "împrietenit" în prima zi se număra şi - să o numim - Ioana, să n-avem vorbe la proces. [ citeste mai departe ]