De 1 Decembrie- Pentru Rusinea lui Mos Ion Roata!

Eu nu sunt Scriitoare. Sau Blogger. Sau Intelectuala -sunt doar Romanca!

Si asta imi da Libertate. Libertatea de a spune lucrurilor pe nume. Libertate de atitudine. De gandire. Si de miscare. Da, sunt libera, pentru ca eu nu scriu. Si, mai ales,  nu scriu “frumos”. Ci marturisesc! E o marturisire vie, patimasa, traita, autentica, sincera. De o sinceritate ce dauneaza uneori stilului si urechilor prea sensibile. Putin imi pasa! Nu scriu dichisit, gandit, programat, ci asa cum simt si sunt. Si sunt impotriva mimarii. Detest formalismul si nu ma ingrijesc de conventii.  Pot sa imi rostesc senina adevarurile. Si nu, nu ma intereseaza stilul! Pentru mine cea mai mare incarcatura de stil o are o bucata de sapun din temnita de la Jilava, pe care un detinut si-a scris viata. Ma tem de literaturizare. Si recunosc ca nu stiu sa scriu. Tot ce imi doresc este sa fac ceva pentru copilul care am fost candva, pentru copilul pe care mi-l doresc  si pentru mosii mei care au murit pentru mine. Vreau sa raman un copil si refuz sa ma cred inteleapta. Pe principiul ca “multe le-au fost dezvaluite copiiilor si neinteleptilor”. Nu vreau decat sa lupt, asa cum pot, impotriva uitarii, impotriva dezinteresului general pentru tot ceea ce conteaza cu adevarat, sa militez pentru bine, frumos, iubire, credinta si nadejde. Scrisul este un joc, o bucurie, o descoperire si e forma mea de a imi marturisi iubirea, acea iubire pe care prea multi o ridiculizeaza astazi. Nu imi doresc decat sa fac cumva sa ajut constiinta mea sa patrunda in altele. Alta forma nu stiu. Alta arma nu am. Scriu cu sange din sangele mosilor mei, cu lacrimi din lacrimile alor mei, cu suflet din sufletul neamului meu. Nu sunt vrednica, stiu! Sunt pacatoasa, stiu si asta! Dar“ poate ca e adevarat ca si pacatosilor le este dat a rosti adevaruri”. (N. Steinhardt)  Asa ca am curaj. Indraznesc. Strig. Intreb. Cert. Ma cert. Navalesc. Nadajduiesc. Cred. Cer. Scriu. Mar-tu-ri-sesc!

Rusinea lui Mos Ion Roata

Dar, mai ales, scriu pentru a- i raspunde vocii ce imi vorbeste neincetat de undeva din strafundurile sufletului. E o voce surda, dar indrazneata, ce nu conteneste sa imi puna intrebari despre ce se intampla in jurul meu. E o voce molcoma, sfatoasa, blanda si cuminte. Dar atat de indaratnica… E vocea Taranului Roman. A lui Mos Ion Roata. Vi-l amintiti? Il aud cateodata intrebandu-ma ceva despre ce se intampla azi in tarisoara lui iubita. Incerc sa ii explic. Imi raspunde cu indrazneala:

“Ba eu, drept să vă spun, cucoana, n-am înţeles! Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoana: “Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte”, să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea…“

Incerc sa ii explic din nou….

“Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoana, încă tot n-am înţeles.“

Explic, din nou si din nou ce mi se explica si mie. In final ma intreaba:

“Dar cu rusinea cum ramane????“

Si uite asa,  pentru rusinea lui Mos Ion Roata ma apuc si scriu. Si va intreb. Si caut raspunsuri pentru el. Si marturisesc.

Si mai scriu de rusinea lui  Mos Ion Codreanu – vi-l amintiti?- care  imi striga mereu, de peste veacuri:

„Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara”.

Si de rusinea strabunicului meu, ce ma priveste din fotografía de la Marea Unire.  Poarta caciula lui de dac,  haina cea buna de sarbatoare,  ochii ii stralucesc de bucurie nebuna vazand visul de veacuri al tarii, in sfarsit implinit, fata ii e luminoasa si inima ii iese parca din piept. E inflacarat, entuziasmat si toata fiinta-i parca imi canta, de dincolo de timp…

“Bat clopote cantand reintregirea

Si sufletul ia foc in clopotari

Intai Decembrie ne e Unirea

Si stralucirea Romaniei Mari

Mihai Viteazul intra-n catedrala

Si are harta Daciei in maini

Intr-insul Burebista se rascoala

Si-apoi pe vatra lui se nasc romani.

Cat flamura ros-galbena-albastra

Ne este prag si steag si ideal

Veniti romani, veniti la Mecca noastra

Veniti la Alba Iulia-n Ardeal

Si iar incepe clopotul sa bata

Si sangereaza sutele de ani

In osul natiei se-aude-o roata

Muscand din Horea, Closca si Crisan

Si iar la Alba Iulia ni-i flancul

Pe care ardem si ne batem toti

Cand dinspre Apuseni rasare Iancu

Ca un Iisus Cristos cu chip de mot…“

Ma cutremur insa cand se opreste din cant si ma intreaba, plin de durere:

“Pai, ce ati facut băiată, cu ce v-am lasat noi?”

Ma voi intoarce intr- o zi. Ma voi intoarce neaparat.

Asa ca scriu. Si intreb. Va intreb.  Te intreb. Ce am facut cu ce ne-au lasat ei?

Ei ma indeamna sa iau atitudine. Ei ma invata  ca nu trebuie sa ne mai lasam usor pacaliti.  Asa ca intreb. Scriu. Marturisesc. Ii marturisesc. Merg inainte.

Nu ma adresez mintii tale, ci sufletului tau. Acolo voi gasi samanta ce rodeste.  Nu ma intereseaza cine esti, ce faci, cu ce te ocupi. Ma intereseaza Sufletul tau. Mi-e indiferent statutul tau social sau profesionalismul tau, imi pasa daca ai Carácter sau nu. Trecutul tau ma lasa rece. Vreau sa iti stiu Visele. Si cat de departe esti in stare sa mergi pentru ele. Nu ma intereseaza de unde vii. Vreau sa stiu incotro te indrepti.  Si in ce fel. Nu imi pasa cat de mult Urat vezi in jurul tau. Ci cat Frumos esti in stare sa vezi si sa creezi. Nu vreau sa stiu ce esti in stare sa faci pentru Tine,  ma convingi cu ceea ce faci pentru Altii. Caut Oameni Frumosi. Sunt unii care spun ca vor sa schimbam lumea. II intreb : “Tu ai fi in stare sa mori pentru mine? ” Prea putini raspund DA! Am nelinisti, doruri, preocupari, idealuri si valori- pe care am datoria sa le apar. Descopar si incerc sa pun in valoare ce are tara asta mai sfant. Ma intreb “Cine sunt cu adevarat? De unde vin? Incotro ma indrept? “Cred intr-un mod naiv- spun unii-cutezator- spun altii- intr-un viitor frumos al tarii mele.  Vin dintr-o generatie fara idealuri. Fara sens. Asta e bine! Suntem liberi sa ni le alegem noi. Avem luxul de a-i da noi  viitorului sensul pe care ni-l dorim . Cand oamenii inteligenti si culti imi raspund implacabil ca “Nu Se Poate“, intreb ca un copil “Dar de ce nu se poate? ” Pentru ca refuz sa cred in aceasta expresie! Refuz sa cred ca exista ceva ce nu se poate, atunci cand ai credinta, iubire si esti dispus a mergi pana la capat pe drumul pe care ti l-ai ales. Ah, normal! Nu se poate repede. Nu e usor.  Asta da! Dar nu imi spune ca nu se poate, inainte de a fi incercat chiar tu, macar de trei ori sa gasesti si sa pui in practica o solutie. Da, cred cu tarie intr-un viitor frumos. Si el se va manifesta, in mod sigur- iar asta nu se va intampla datorita mie, sau tie. Ci datorita celor care inaintea noastra au ridicat piatra cu piatra o constructie temeinica, zidita cu sange si lacrimi si jertfa si crez. E adevarat, constructia asta e invizibila ochiului fricos si inimii tematoare. Noi trebuie doar sa o facem vizibila. Sa indraznim! Atat! Nadajduiesc ca ceea ce scriu este o profetie ce se va implini. Ce stiu insa sigur este ca eu am datoria si responsabilitatea de a pune umarul la implinirea ei.

Si daca voi muri inainte de a imi scrie povestea si daca ma voi stinge inainte de a imi vedea visul implinit, ma voi intoarce! Ma voi intoarce “Ca un fum,  cum trec fantanile in fantani…” in cei ce imi vor urma. Ma voi intoarce din mormant in visul prietenei ce imi ghiceste gandurile inimii si ii voi calauzi mainile pentru a scrie ele ceea ce nu mi-a fost mie dat sa termin. Voi veni de dincolo de moarte- ma vei afla in ochii mari si mirati ai altui copil ce va intreba curajos Dar de ce nu se poate? Ma voi intoarce in glasul vantului rebel de primavara, in tremurul intelept al  frunzelor de toamna, in jalea doinei pe care o vor asculta si altii dupa mine, in murmurul stancilor muntilor mei ce iti propovaduiesc statornicia, in zborul pripit al randunelelor ce iti vor reaminti mereu ca trebuie sa invii, in fuga grabita a raului rece de munte ce te indeamna la trezire, in neclintirea brazilor verzi ce te invata sa stai drept,  in dangatul desteptator al clopotelor….Da, ma voi intoarce intr-o zi! Povestea tarii mele  tot va fi spusa!

“Puțoism idealist?”

Celor ce ma acuza de puțoism idealist, le raspund precum spunea Eliade candva ca sunt “batrani, constipati, artritici si reumatici.” Colegilor mei de generatie rasfatati, imbufnati, depresivi, blazati, increzuti, sclifositi, vaicariti si anemici, nascuti- plictisiti-si-invinsi, suferind de neajutorare dobandita si de oboseala crónica, le voi da bobarnace pana se vor trezi cumva. Copiiilor adormiti de dascali prost platiti si ametiti de iluzii etnobotanice si de stirile de la ora cinci le voi arata Romania ce le-a fost prea mult ascunsa. Strainilor ce vor confunda Romania lui Burebista, a lui Mihai Viteazul si a lui Carol cu romii ce prajesc gaste jumulite de pe lacuri vieneze, le voi spune cateva povesti despre cum se trag ei de fapt de pe aici, si nu invers.

Adie un vant de schimbare. Nu mai suntem usor de stapanit, de mintit si de manipulat. Nu te mai las sa imi spui ca romanul sufera de resemnare si de fatalism – cum poti sa spui asta cand suntem contemporani cu oameni care s-au jertfit in temnite? – stii ca li s-au scos dintii pe viu, li s-au smuls unghiile si au fost pusi la propriu pe cruce pentru credinta lor? Si totusi au rezistat? Nu te mai las sa iti numesti tara Romanika si sa afirmi ca e o tara  de cacat, nu mai inghit povesti de adormit copiii si constiinte….imi spui ca romanii ne-au colonizat in 150 de ani? ca Stefan cel Mare era doar un mare curvar? ca Mihai Viteazul nici nu avea de gand sa faca vreo Unire ci ca doar s-a nimerit? ca Regina Maria era curva? ca Eminescu era nebun? ca legionarii  lui Zelea Codreanu erau niste fascisti? ca aia care au murit in inchisori erau nebuni? ca romanii sunt hoti, prosti, lenesi si incapabili sa se uneasca? Nu, domnule, romanii nu sunt asa! Si faptul ca o spui, nu face altceva decat sa te arate pe tine in toata splendoarea ta. Si pregateste-te sa porti povara responsabilitatii cuvintelor pe care le graiesti. Candva va trebui sa dai socoteala pentru tot ce ai facut sau nu ai facut pentru tara ta!

Unde ne sunt Don Quijotii?

Ai ajuns pana aici? Te-am enervat, nu? Mocnesc in mintea ta injurii si explicatii, scuze si argumente care mai de care mai sofisticate. Putin imi pasa!  Nu in fata  celor care ma acuza voi da eu socoteala. Ci in fata celor care au murit pentru ca tu si eu sa ne numim astazi romani- pentru ca tu sa ma injuri acum in preafrumosul nostru grai. Si, iarta-ma, dar istoria nu s-a scris cu argumente intelectuale, cu fraze lustruite, cu epitete elocvente, cu ironie muscatoare si cu superioritati de intelectual rafinat cu orgolii si pretentii  uriase- dar cu temeri si lasitati de purice. Nu s-a scris cu scheme mentale, cu pseudo-judecati de valoare, cu barfe caustice de salón, cu rafinamente intelectuale ironice, ermetice si ipocrite. Nu, istoria asta pe care o arunca multi la gunoi cu un zambet zeflemitor si cu o grimasa de superioritate – S-a scris cu suflet, cu credinta, cu carácter, cu curaj, cu lupta corp la corp, cu jertfa.  Isstoria s-a scris de catre “o caruta de tarani!  Care a tinut in sah imperii.” ( Petre Tutea)

Asa ca, lasa-ma! Nu te obosi sa imi scrii cu indarjire si sa imi explici cu argumente care mai de care mai bine ticluite- prefer injuraturile neaose!- de ce nu am dreptate.  Aia la Oituz nu au stat sa faca discursuri sterile, au spus scurt” Pe aici nu se trece!” Si de-asta ai tu o tara pe care sa o injuri acum!

M-am saturat de profesionisti si de intelectuali lasi- unde sunt Caracterele???

M-am saturat de intelepti bolnavi de neputinte- unde-s Nebunii???

Ma obosesc desteptii care nu fac altceva sa isi imbunatateasca aparatul de justificare si de fabricat scuze- unde ne sunt Visatorii????

Ma imbolnavesc de inima rea cand vad toti supra-educatii obositi si toti resemnatii  ofticosi- unde e un Ion Gavrila Ogoranu cu putinele lui clase, dar cu demnitatea si curajul pentru care nici un Harvard sau un Cambridge nu au inventat inca diplome?

Ma agaseaza smecherii, descurcaretii, parvenitii si beizadelele oligofrenizate de prea multa imbuibare care calca pe trecerea de pietoni  2000 de ani de crestinism – unde e un Arsenie Papacioc care sa se intoarca in temnita, cu lanturile la picioare, chiar daca putea sa evadeze :” M-am intors domnule, doar mi-am dat cuvantul de legionar! “

M-am saturat de hrapareti, de hoti si lacomi care nu se mai satura sa adune milioane ce n-ar putea fi cheltuite nici de zece generatii de acum incolo – unde e domnule un Gheorghe Calciu sa isi dea sangele pentru a salva un coleg de temnita?

M-am saturat de oameni care se joaca cu vietile altora aruncand semnaturi iresponsabile, deturnand fonduri si cheltuind banii batranilor pe batai cu sampanie – unde e domnule un Valeriu Gafencu sa aleaga sa se sacrifice el, donandu-si streptomicina salvatoare unui pastor evreu?

Ma doare capul de atatia egoisti, imbuibati, consumisti, hrapareti, disperati dupa avere, faima, femei, masini si ceasuri scumpe- unde e un  Zelea Codreanu sa ne propovaduiasca jertfa de sine, traiul ascetic, postul si rugaciunea?

Vad peste tot Mitici gata sa isi vanda sufletul pentru un mititel, unde-i un copil de Brancoveanu sa spuna Vreau să mor creştin, loveşte!

Ma infior sa vad mosi comunisti agatati de tronurile lor, rozand hamesiti din oasele puterii si muscand cu virulenta turbata orice tanar ce-ar putea fi capabil sa faca ceva cu adevarat bun- unde e domnule un Mircea Vulcanescu sa aleaga sa doarma el pe podeaua rece a temnitei, stiind prea bine ca asa va muri, doar pentru a salva unul mai tanar decat el?

Turnatori intriganti si jocuri politice murdare- unde e un Nicolae Steinhardt sa spuna “NU, DOMNULE!”. “A TE IMPOTRIVI, a-l tine pe NU in brate“- in sens moral si duhovnicesc – inseamna a te hotari la modul absolut si categoric sa refuzi cea mai mica negociere cu vrajmasul, chiar cand (sau cu atat mai abitir cand) acesta ia masca mieroasa a prietenului, a celui care “iti vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mica influenta, a nu accepta din capul locului sa intri in dialog cu el. Este solutia fermitatii neclintite si consecvente, a incapatanarii celei bune, a bunului simt “taranesc”, a simplitatii omului credincios care nu se incurca in artificii sofisticate si nu se lasa prada fantasmelor, delirului, imaginatiei, ci care stie una si buna: NU POT SA TRADEZ!” refuzand sa depuna marturie impotriva prietenilor sai si platind cu ani de temnita grea pentru asta.

Tzepari, tunuri, spagi si santaj- unde e domnule un Petre Tutea sa spuna ca daca ar fi pus in fata plutonului de executie pentru poporul roman ar striga “EXCELSIOR! “?

Femei uratite de silicon si de casnicii din interés ratate- unde e domnule o Ana Ipatescu ??  Barbata care i-a Salvat pe pasoptisti, strigand din toate puterile, cu cele  doua pistoale incarcate in mainile ei. “Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!”

Fete frumoase imbatranite prematur, lesinate dupa posete, farduri, pantofi si haine- unde e domnule oEcaterina Teodoroiu sa puna mana pe arme si sa se arunce ca o leoaica in lupta strigand “Inainte, baieti, sunteti cu mine!”.

Femei lasandu-si demnitatea calcata in picioare pentru ultimul model de Hermes…Unde e domnule o Elisabeta Rizea din Nucsoara sa spuna “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi…” M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafa la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am ramas în iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampă din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’. Celălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’ Dar n-am spus nimic! Daca vorbeam omorau tot satul. ..

Oameni concentrati strict pe supravietuire, pe confort, pe ratele de la casa, pe urmatoarea vacanta, pe ultimul gadget- unde sunt domnule Curajosii care sa traiasca si sa lupte frenetic, ca si cum anul acesta ar fi ultimul an in viata lor?

Intelectuali, corporati, filosofi, patroni , tineri…toti obositi, palizi, timorati, conformisti, spalati pe creier, lipsiti de demnitate, fricosi , lasi, caldicei…  unde sunt domnule Trairistii, Oamenii Frumosi si Noi, demni, verticali, tineri, zgomotosi, nerabdatori, curajosi, plini de incredere si de iubire pentru aproape si pentru neam… care sa ne scoata din neistorie, din provincialism, din letargie?

Sa spuna cum a a spus candva Vasile Paraschiv – Asa nu se mai poate, tovarase Ceausescu!

Sa iasa din regretul asta bolnav de a fi roman, din dispretul asta otravitor pentru  un Acasa ce le era sacru strabunilor lor, sa ne scoata din indolenta asta tampa de turma blanda…. si sa caute cu pasiune românitatea pierduta, autentica si originara.

Unde sunt tinerii nebuni care sa faca o pasiune pentru tara? Da, o pasiune nebuna,  disperata, reformatoare, esentiala. Unde sunt cei pe care sa ii doara fizic de tara, de martirii ei si de viitorul pruncilor lor? Cei capabili sa se jertfeasca pentru un vis si sa conduca prin exemplul lor?

Unde ne sunt marturisitorii?

Voi …aceia care mai simtiti ca va curge prin vene sangele celor din rezistenta anticomunista. Unde sunteti???? Voi cei care mai simtiti ca va bate in piept o  inima mare de urmas al unui roman ce si-a dat viata pentru visul Unirii? Voi cei Carora mosii si stramosii v-au lasat cu pretul vietii mostenirea unei tari nu ca sa va bateti joc de ea , ci ca s-o dati macar la fel, daca un mai frumoasa,  celor ce va urmeaza? Unde sunteti? Voi, cei care va puneti intrebari?  Voi cei  izolati in multime, neintelesi, acei ce credeti ca sunteti singurii ce urca atunci cand turma coboara si va striveste cu insulte, batjocorindu-va si numindu-va nebuni.?  Nu sunteti singuri! Unde sunteti? Voi, patriotii? Nu nationalistii. Nu extremistii. Nu fanaticii. Nu, domnule, patriotii!!!!  Voi cei care plangeti cand il ascultati pe Tudor Gheorghe, voi cei care va revoltati cand il cititi pe Eminescu, voi cei care mai mergeti inca la Liturghie, voi cei care cititi, voi cei care marturisiti? Voi, cei care mai aveti constiinta? Voi, autenticii, spontanii, voi care refuzati compromisul, curvasareala, smecheria, descurcatul si aflarea in treaba? Unde sunteti???

Gata. Am scris. Inchei o marturisire ce doare. Voi continua sa caut raspunsuri la intrebarile lui Mos Ion Roata.  Ale lui Mos Ion Codreanu. Ale Mosului Meu. Si ale tuturor celor ce au crezut candva in neamul asta.

Inchei marturisirea asta de sange asa cum cum a incheiat Liviu Rebreanu transcriea romanului Ciuleandra:

,De n-ar avea nici un succes, mie mi-e dragă Ciuleandra fiindcă în ea sunt instincte. Dar acuma toate în zadar: Ciuleandra s-a născut şi e cum e. Mi-e dragă pentrucă durerile naşterii ei au fost grele. Să-i dea Dumnezeu noroc în lume! E rândul Răscoalei.”

- DOBEROS DABEIS

http://www.alexandrasvet.ro/eu-nu-sunt-scriitoare-sau-blogger-sau-intelectuala-sunt-doar-romanca-si-scriu-pentru-rusinea-lui-mos-ion-roata.html

www.alexandrasvet.ro

„Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului. Cu cât se adaugă mai mulţi ani după mutarea sa pe lumea cealaltă, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu” spunea Parintele Arsenie Boca, ”un fenomen unic în istoria monahismului românesc”, dupa cum l-a caracterizat Parintele Dumitru Staniloae. Pe Parintele Arsenie Boca, părinte ieromonah, teolog și artist român, fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, veneau sa il vada mii și mii de credincioși, atrasi de harul si de personalitatea sa. Aveau sa vina sa sa il vada insa si mai multi dupa moarte. Pe toti i-a invatat, dupa cum spunea chiar dansul :

”să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).
Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.
Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri și rosturi sunt străin. ”

Insa in timpul vietii sale, Securitatea nu credea asta. Sistemul, speriat de faptul ca deja din 1940 a declanșat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit “mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, -despre care Nichifor Crainic spunea: “Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!” – avea sa il hartuiasca toata viata.

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea in 1945, dus la București și eliberat ulterior, nefiindu-i gasita găsită nicio vină. Insa a fost arestat din nou, in 1948, pentru vina de a-i fi ajutat creștinește cu hrană pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului. Pentru aceste banuieli, dar, mai ales, pentru faptul ca notorietatea sa printre credinciosi crescuse la cote alarmante, este torturat timp de o luna si jumatate, fortat să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat si stramutat de la Sîmbăta la Mănăstirea Prislop in noiembrie 1948. Va ramane acolo, cu mici perioade de intreruperi, cand este arestat si anchetat, pana in 1959, cand comuniștii i-au interzis in mod abuziv părintelui, deja martirizat prin închisori și la Canal, activitatea preoțească. Este scos din monahism, până la moartea ce a survenit in urma torturarii sale de catre Securitate. Inainte văzător cu duhul el a lasat mărturie a chinurilor din care i s-a tras moartea, in scena supliciilor Sf. Stefan Cel Nou, pictata la Biserica din Draganescu, Sfantul Stefan fiind pomenit exact in data mortii Parintelui Arsenie. 28 Noiembrie.

Fara sa mai aiba voie sa slujeasca in altar, a devenit pribeag la București, fiind tot timpul ținut în marginalitate. Cu cele două licențe ale sale, in Belle Arte și Teologie, n-a fost admis decât ca muncitor pictor bisericesc, pana la pensionarea cea a avut loc în 1968. In tot acest timp, a fost permanent supravegheat de Securitate. Cu toate acestea, Parintele daruieste imaginilor pe care le zugraveste pe peretii bisericilor forta predicilor pe care le tinea inainte. Reuseste chiar sa pacaleasca sistemul: intr-una din icoanele pictate pe peretii Bisericii Sfantul Elefterie din Bucuresti, reprezentand-o pe Maica Domnului impreuna cu pruncul Iisus Hristos, pruncul este imbracat in haine de puscarie. O scena ce spune atat de multe, scapand din fericire vigilentei celor ce il supravegheau. Pictand aceasta imagine, Parintele Arsenie le spune de fapt tuturor celor ce o privesc ca Iisus Hristos, imbracat in haine de zeghe, este asemenea celor care mureau in puscarii, in numele lui. Iisus este acolo, cu ei, in celule!

Timp de 15 ani pictează biserica de la Drăgănescu. O adevarata profetie ! O privire atenta va putea sesiza cele cateva imagini premonitorii strecurate printre scenele biblice: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery. Scenele zugravite pe peretii bisericii sunt o prefigurare a evenimentelor care vor cutremura lumea modernă: terorism , modificare genetică, globalizare mondială sau New Age. S-au spus multe despre minunile şi profeţiile cuviosului Arsenie Boca. Se crede ca că părintele putea trece de orice uşa zidită, putea călători prin aer, fiind prezent in acelasi timp în temniţa sa de la Canal, dar şi la înmormântarea mamei sale, din comuna Vaţa de Sus. Se pare ca părintele a prefigurat ororile bolşevismului si chiar si căderea lui Ceauşescu, căruia i-a transmis printr-un om al Securităţii că nu avea să mai prinda anul 1990 in viata. Se stie insa cu siguranţă este că părintele Arsenie avea darul „înainte-vederii”, fara sa faca insa din asta prilej de spectacol . Insa marele sau discurs profetic se află mai mult decat oriunde altundeva zugravit in Biserica de la Draganescu. Aşa cum observa marele profesor Nichifor Crainic, părintele Arsenie a aşternut pe peretii bisericii nu ipostaze şi scene biblice, ci predici fierbinţi, cugetări şi gânduri pline de întrebări şi înţelesuri ascunse. Părintele a pictat pe ziduri crezul său, odata cu tainele unei profetii, inca nedescifrate.

Avea sa moara la Sinaia, unde si-a avut chilia și atelierul de pictură, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. Si-a dorit sa fie înmormântat la manastirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj. Astfel a devenit mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 – 40 000 de oameni.

„Părintele Arsenie nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată. Era firesc, spontan şi nepământesc” – Pr. Lucian Răzvan Petcu.
„Lumea avea o mare credinţă, o mare evlavie la Părintele Arsenie şi am trăit acolo, la Sambata, cu adevărat sentimente ca în primele zile ale creştinismului. Accentul contactului cu Pr. Arsenie Boca era, în esenţă, prin spovedanie şi în cea mai profundă deplinătate ortodoxă. O spovedanie la el era un lung proces de analiză de conştiinţă. Cine ieşea de la dânsul, ştia că este eliberat de toate relele, născut cu adevărat din nou” – IPS Antonie Plămădeală (1926-2005).

In drum spre Prislop

Iata-ma in drum spre Prislop. Parintele Arsenie a intrat in viata mea in urma cu patru ani, aratandu-mi care este rostul suferintei in viata noastra- de la El am invatat sa nu mai fug de ea ; sa nu ma mai tem , ci sa o primesc cu bratele deschise, fara sa cartesc, stiind ca in spatele ei se afla ascunsa, de cele mai multe ori, o mare binecuvantare. Iar, daca nu, o lectie pe care trebuie sa mi-o insusesc. Mai bine mai devreme, decat prea tarziu. Si asa a fost! Cele mai mari binecuvantari pe care le-am primit, au venit mereu in urma clipelor de prabusire si de durere, in care imi aminteam insa mereu cuvintele Parintelui – ”Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câte suferinţe putem răzbi cu bucurie.”

Tot El m-a invatat sa fac bine si sa astept raul, fara sa uit insa ca intotdeauna binele mi-l va rasplati Dumnezeu. Mi-a spus, in cuvinte vii, sa ma rog pentru cei ce ma blesteama, sa fac bine celor ce imi fac rau, sa dau celui nedrept tot ce imi cere, sa nu zic rau nimanui, oricata nedreptate mi-ar face, sa fiu cum trebuie chiar si atunci cand raul ma asupreste pe nedrept. M-a sfatuit sa spun simplu: Eu nu ma razbun, are cine. O lectie greu de invatat. Si mai greu de pus in practica; insa, de fiecare data cand am facut-o, i-am multumit in gand, cu o rugaciune.

Suntem in minunata depresiune a Hategului – Tara Hategului, ce se intinde pana la poalele muntilor Retezat- leagan al poporului roman, in care istoria pulseaza in fiecare loc, inca din cele mai vechi timpuri. Aici s-au descoperit urme ale omului paleolitic, nu departe de Prislop, in pesterile de la Ohaba Ponor si Cioclovina. E o zi de toamna insorita si toata natura parca ne vorbeste. Intr-o explozie de culori, in freamat de frunze si cu zbor insufletit de pasari pe cerul de un albastru ingeresc, caile par sa ni se deschida catre o alta lume. O lume de liniste, de har si pace, in care timpul parca s-a oprit, in timp ce toti copacii s-au transformat in ingeri ce ne ureaza bun venit.

Am emotii. Imi simt inima grea si ma incearca o usoara teama. Parintele era aspru. Desi avea intelegere pentru neputinta omeneasca, te dojenea aprig pentru fiecare pacat. ”Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ”, imi suna in minte cuvintele lui prin care ne cere mereu innoirea vietii, cainta din inima si dorinta de a ne indrepta. Ma simt ca si cum m-as duce la spovedit. Si, desi stiu ca oricine iesea de la spovedania cu Parintele se simtea liber ca pasarea cerului, usor, curat si plin de liniste, imi simt sufletul apasat de fiecare clipa in care mi-a lipsit bunavointa, vointa, taria de caracter sau, dupa cum spunea parintele ”simţirea de obraz”.

Obisnuia sa spuna: ”De unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard.
Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…”

Pe masura ce ne apropiem de locul drag la care mi-am dorit atat de mult sa ajung, ma simt din ce in ce mai tulburata. Sunt ca un elev ce se indreapta tremurand catre un examen decisiv. Sufletul mi-e din ce in in ce mai greu. Parca m-as duce la Judecata de Apoi. Imi vin in minte lucruri facute sau nefacute, carora parca nici nu le-am dat importanta la vremea respectiva, dar care imi apasa acum sufletul cu greutatea unui sac de ciment. Si cate s-au strans… Glasul apasat al Parintelui rasuna parca puternic din frumoasele vai ale Hategului: ”Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii. ” Si ma dor. Ma dor mai mult decat oricand acum, cand ma indrept spre El. Cand stiu ca il voi vedea mai viu decat oriunde, acolo, la mormantul lui unde florile nu se ofilesc niciodata. Imi vin in minte toate rugaciunile ce mi-au ramas fara raspuns si apoi cuvintele mustratoare ale parintelui ”Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să mai lase păcatul. Acum, judecaţi şi voi, cine de cine să asculte mai întâi, Dumnezeu de om sau Omul de Dumnezeu? ” Imi amintesc brusc toate stradaniile pe care nu le-am facut, trandavirea, lenea, scaparile, rautatile…Toate pacatele explodeaza acum in fata ochilor inimii. Si pentru fiecare dintre ele, reprosul Parintelui.. ”Crestinismul nu e numai o afacere de Duminicã, ci e o strãdanie de toate zilele. ”

Ne apropiem. Incerc sa ma linistesc, tot cu vorbele lui, ce-mi amintesc ca, totusi… ” Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. ” Imi repet intruna ca ”Dumnezeu nu uita de om cum uita omul de Dumnezeu. ” Nici nu pot sa ma bucur de frumusetea peisajului ireal de frumos, parca desprins dintr-un basm. Pe marginea soselei copacii danseaza intr-o simfonie de culori- le vezi pe toate, de la verde crud, galben nebun, aramiu tare, pana la ruginiu aprins, imbinandu-se intr-o tesatura divina, cu motive nedeslusite. Pe cerul albastru nori albi, pufosi deseneaza cruci. In fata noastra apare o cauta cu au cal alb, alb ca spuma laptelui. Ca din povesti. E semn bun, semn de noroc- Parintele ne asteapta!

Sfanta Manastire Prislop. Mormantul Parintelui

Ajungem. Cu inima tremurand de emotii, de bucurie, de o fericire bizara ce ma indunda brusc- nu stiu de unde vine, e altfel decat orice senzatie pe care am trait-o pana acum- pasim cu un sentiment straniu de familiaritate catre poarta de intrare in manastire. Iata biserica! E mica, de lemn, simpla si atat de frumoasa. In stanga, pe un delusor, o clopotnita ce imi aminteste de arhitectura bisericilor din lemn maramuresene. Langa deal, un lac in care se oglindesc atat biserica, cat si clopotnita. Un parc micut cu brazi argintii, artari, tui, pini si magnolii. Jnepeni micuti , pietre decorative si multe flori. Atat de multe flori…. de toate culorile, marimile si miresemele. Deasupra dealului, Parintele a amenajat un mic saivan dacic. Nu am rabdare sa il vad. Intram direct in biserica. O usa mare de stejar se deschide si o mana ne poarta parca inauntru. Ma indrept direct spre icoanele pictate de Parinte. Sunt atat de deosebite, nu vei mai vedea icoane asemanatoare nicaieri in Romania. Mantuitorul ne priveste plin de iubire si de durere, tinand in mana o carte. O maica aflata in strana ne intreaba zambind. ”Vreti sa stiti ce scrie? Va spun eu. ” Si incepe sa recite textul, cu voce clara, apasand fiecare cuvant. Cand termina, izbucnim in lacrimi.
Iata ce scrie in Evanghelia de pe icoana imparateasca a Mantuitorului Hristos -mesaj si testament al Parintelui Arsenie Boca:

“Nu te teme turma mica………..

Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu acolo sunt Eu in mijlocul lor.
Iata Eu sunt cu voi sunt – Trup si Singe – in toate zilele pana la sfarsitul veacului. Dar fericiti cei cu inima curata.
Deci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate celelalte vi se vor da voua.Nu fiti cu spinii grijilor in inima.Ci Da-Mi Mie inima ta.
Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine,sa-si ia crucea sa,in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie.
Asadar,oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, ba inca si de viata sa,nu poate sa fie ucenicul Meu.
In lume necazuri veti avea,din pricina Mea,caci va vor ocari si va vor prigoni pe voi,si mintand,vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra.
Iar cand vor incepe sa fie toate acestea,prindeti suflet si ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra s-a apropiat.
Indrazniti deci, Eu am biruit lumea.
Iata stau la usa ta si bat…….”

Se lasa o tacere adanca. Deja intrasem intr-o alta lume. Parintele ne intampinase cum se cuvine. Maicuta incepe sa ne vorbeasca despre El, ochii ii stralucesc, fata i se lumineaza, cuvintele patrund pana in adancuri nebanuite ale sufletului si un sentiment de iubire ne invaluie inimile stranse de emotie. Pentru cateva clipe avem senzatia ca Parintele este acolo, ca El este Cel ce ne vorbeste prin glasul maicutei. Prezenta Lui este atat de puternica, il simti in fiecare colt, in fiecare trasatura a sfintilor zugraviti pe pereti, in framantarea lemnului de stejar, in flori, in icoane, in aerul mirosind puternic a mir, tamaie si crini, in respiratia noastra intretataiata, in bataile inimii, in lacrimi…in tot!

Iesim din biserica ca si cum am fi iesit din alt timp si alt spatiu. Suntem nerabdatoare sa ajungem la mormant. E atata toamna in aer! Copacii fosnesc, vantul adie usor, frunze galbene plutesc molatic in aer, totul parca ne vorbeste. Parca ni se intind brate pline de caldura si de iubire si se aude o soapta: ”Bine ati venit Acasa! ”
Mormantul Parintelui, plin de flori – ce, da!, raman mereu asa, pline de culoare si de mireasma, chiar si iarna- ne cheama sa ne rugam, sa ne cerem iertare, sa ne caim si sa ne regasim nadejdea, iubirea si credinta. Acea credinta care misca muntii, fara pic de indoiala- ”Nu stiti ca daca veti crede 99% si va veti indoi doar 1%, acel procent valoreaza cat toate cele 99? ”
Ne cheama sa ne lepadam de noi insine si sa ne daruim Lui, Aceluia ce ni s-a daruit cu totul…
Ne reaminteste sa ne innoim intru credinta, caci ”Credinciosul depaseste limitele Omului”. …
Ne invata sa credem in minuni, soptindu-ne bland ca ”Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. ”

Am murit putin la mormantul Parintelui. Cand mi s-a spus ”Alexandra, sa mergem! ” parea un glas venit de dincolo de timpuri ce ma chema inapoi la realitate. O realitate in care am pasit alt om. Pentru ca da, murisem, doar pentru a invia cu adevarat. Ma pierdusem, doar pentru a ma gasi pe mine cea Esentiala, aceea care Trebuie si Pot sa Fiu.
”Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie….. ”
Imi rasuna inca in minte vorbele parintelui. Ah, daca as putea muri asa in fiecare zi! De-abia atunci as putea, cu adevarat, trai!

www.alexandrasvet.ro

http://www.alexandrasvet.ro/l-am-intalnit-pe-parintele-arsenie-boca.html

Regina Mea,

Regina Maria. Impărăteasa tuturor Românilor. Regina Mamă. Mama Rănitilor. Mireasa de Dumnezeu Aleasă spre A Patriei Cinstire. Ingerul Păzitor al Marelui Nostru Vis Naţional. Infăptuitoarea Visului România Mare.

Pe 18 Iulie se împlinesc 73 de ani de la moartea Ta…De la ultima Ta binecuvântare … Parcă aud ultimele Tale cuvinte…

“Ţării mele şi Poporului meu…Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic pentru ultima datămâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă tară, care ai trăit în Inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă tară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare si plină de cinste, să stai veşnic falnică printre natiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

Pe 18 iulie se împlinesc 73 de ani de când ne-ai făcut un ultim dar - Inima Ta.  Ai vrut să ne-o laşi, să fie mereu aici pentru noi, aşa cum a fost şi în timpul vietii Tale, în loc de pace şi de farmec, să ne amintească Ea cât ne-ai iubit….

Am venit să mă inchin la Ea, Regina Mea, dar nu pot sa O vad. Sunt  aici, langă Ea, dar nu pot ajunge să ii vorbesc.

Iti scriu de pe treptele Muzeului de Istorie al României şi aş vrea să iti cer iertare că Inima Ta zace uitată într-o cutie de pantofi, în pivniţa clădirii.

O biată Inimă dezrădăcinată,  sfâşiată, aruncată şi uitată de poporul căruia i Te-ai dăruit cu totul.  De poporul care era motivul vieţii Tale – Bucuriile şi supărările lui erau alte Tale. Visul lui era visul Tău. Onoarea lui era onoarea Ta. Ambiţiile lui erau ambiţiile Tale.

Uitată de poporul în a cărui mareţie ai crezut şi pe care ai împlinit-o.  De poporul de care ai fost străină la început, dar pe care l-ai iubit mai mult decât mulţi români. De poporul pentru care şi cu care ai suferit. De poporul cu care Te-ai contopit dăruindu-i inima, sufletul, lacrimile Tale. De poporul pe care l-ai înţeles. De poporul căruia i-ai fost Mamă. De poporul al cărui puls bătea în Tine, al cărui sânge era sângele Tău. De poporul căruia i-ai trăit nădejdile, i-ai împărtăşit temerile, i-ai suferit rănile, i-ai plâns lacrimile şi i-ai sângerat rănile.

Uitată de acelaşi popor  a cărui flacără sfântă ai păstrat-o mereu vie…

Îmi sângereaza inima la gândul Inimii tale părăsite şi uitate de poporul Tău, de România Ta.

Aş vrea să pot face ceva să-ţi duc Inima înapoi Acasă….dar ce înseamnă oare Acasă? Şi ce poate face o biată inimă, o singură voinţă, un singur curaj? ! Sunt doar un glas strigând in deşert…

Răsună în mintea mea ecoul cuvintelor Tale profetice….

“Dacă istoria unui popor e scrisă cu adevărat cu sângele copiilor săi, aşa a fost şi cu tine, o, România…Morminte ce acoperă lumea, morminte cărora le datorăm libertatea. Nu îi uita, o, Ţara Mea! Nu uita vieţile tinere ce s-au jertfit, locurile rămase goale în atâtea vetre. Nu uita sângele care ţi-a înrosit câmpiile, pădurile, munţii şi râurile, oh! Nu le uita! Şi acum, poporul meu, se cuvine să reconstruim. Fundaţia e aşezată, munca cea mare a început. Construieşte, construieşte! …Piatră cu piatră construieşte-ti viitorul. Cu curaj şi încredere mergi înainte.

Dar pentru că edificiul pe care îl ridici să fie indestructibil, NU UITA DE INIMI, de nenumărătele inimi  pe care îi aşezi pietrele. “

Şi iată că AM UITAT….. tocmai de Inima Ta, Regina Mea….

De Inima ta mare, ce te-a purtat de drumul cu pietre şi spini pe care ai păsit fără sa sovai. De Inima Ta – loc de odihnă pentru cei obosiţi şi fără tihnă. De Inima Ta bună ce a auzit orice strigăt înălţat către tine. De Inima Ta mare, de Mamă a unui popor, aleasă să-l călăuzeşti şi să porţi povara durerilor şi bucuriilor lui. De Inima Ta ce a sorbit adânc toate frumuseţile României, toate trăsăturile ei caracteristice, toate lucrurile ciudate ce deosebesc această ţară a poeziei. De Inima Ta ce a prins rădăcini adânci în pământul României. De Inima Ta ce a iubit Inima acestui biet popor, veşnic amăgit, plin de aşteptare, răbdator şi de prea multe ori înşelat- căruia i-ai arătat calea şi pe care l-ai adus la lumină. De Inima Ta curajoasă ce a învins orice temere şi a străbătut orice furtună. De Inima Ta bună Şi dreaptă, ce Te-a ţinut neclintită în focul oricărei nenorociri. De Inima Ta ce batea odată cu a României – ţara Ta şi cu tine eraţi una! De Inima Ta în care nu a ramas amărăciune de pe urma nici unei dureri sfâşietoare, a nici unei vrajbe, a nici unei înfrângeri sau predări, ci Te-a făcut să ridici şi în ultimul ceas braţele pentru a binecuvânta.

Am uitat tocmai de Inima Ta, unde nu era decât Lumină şi Iubire.

O inimă vitează ce a suportat toate durerile văzute şi auzite. O inimă de oştean ce nu a pierdut curajul. O inimă destul de mare ce i-a putut iubi şi pe cei pe care nimeni nu-i iubea. O inimă destul de dreaptă ce niciodată nu a osândit în grabă. O inimă destul de milostivă ce a putut ierta de şaptezeci de ori câte şapte. O inimă ce a avut darul cuvintelor ce mângaie. Şi darul compătimirii şi al înţelegerii. O inimă ce nu şi-a dorit decât să ni Te amintim, Regină,  cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi cu lumina credinţei în ochi, acea credinţă ce mută munţii din loc.

“N-aveam nici mândrie, nici ambiţie personală, n-aveam decât o Inima care, în pofida durerilor mele, ardea de dragoste pentru ţară. O Inima care nu făcea altceva decât să ceară cu smerenie să i se îngăduie să muncească şi să ajute… “

Dar am uitat-o…Şi câte ne-ar putea învăţa Inima Ta….

Deşi fiecare an scurs ţi-a smuls din inimă câte o dorintă, câte o credintă, câte o iluzie plină de nădejde, cu cât Te desprindeai de multe lucruri ce ţi-au fost scumpe, cu atât creştea în Inima Ta Iubirea, Lumina pe care n-o putea întuneca nimic. Nici dezamăgirea, nici deziluzia, nici măcar neîncrederea oamenilor sau greşitele lor tălmăciri. Credinţa Ta launtrică era mai puternică decât orice. Neştirbită, neînvinsă, ţi-a fost armură şi ne-a fost far calauzitor.

Invaţă-ne, Regina Mea, să iubim şi să credem!

In marea luptă în care trebuia sau să murim sau să trăim, în marea luptă în care ne jucăm existenţa pe o carte, au fost momente de suferinţă cruntă când Te gândeai că ar fi o mare uşurare dăcă inima omului ar putea amorţi. Si totuţi, ai mers mai departe, cu inima deschisă către tot ce venea spre ea.

Invaţă-ne şi pe noi să ne deschidem Inima!

Te întrebai cum poate omul să renunţe la nădejdile lui una dupa alta şi totuşi să i se ceara să producă noi nădejdi pe care să le împarta cu ceilalţi şi să –i ferească de disperare. Şi totuşi, ai reuşit.

Invaţă-ne şi pe noi să nădăjduim şi să dăm nădejde!

Au fost clipe când te întrebai- “Mă voi întoarce vreodată acasă? Va fi în stare o biată inimă să o ia din nou de la început? ” Şi te-ai întors, Triumfătoare…..

Învaţă-ne şi pe noi curajul de a o lua de la început!

“Ajută-ne, ajută-ne; Tu eşti cea care trebuie să ne ajuţi! “
Plină de stoicism, ai răbdat cu Inima Ta de femeie căreia i s-au smuls prea multe, cele mai grozave adevăruri, suferinţe, temeri, lupte, dureri, pierderi, disperări, primejdii, uneltiri ascunse, egoism, trădare…şi mereu acelaşi strigăt
“Ajută-ne! Ajută-ne! “
Şi totuşi, ai ajutat…

Învaţa-ne şi pe noi să ajutăm, Regina Mea!

Cu Inima Ta ce a îndurat partea ei de durere, dar şi durerea şi disperarea unui popor intreg…prea mult, prea greu, pentru umerii Tăi, ai mers totuşi mereu înainte fără sa Te opreşti în mijlocul vălmăşagului şi al nefericirii, în haosul dezordinii şi al dezorganizării. O cale grea pe care ai învaţat să înaintezi fără să cazi!

Învaţă-ne şi pe noi să mergem înainte, orice ar fi!

Chiar şi cu sufletul sfâşiat, cu inima zdrobită, nu ştiai ce înseamnă nepăsarea.

Învaţă-ne şi pe noi să ne pese!

Cea mai mare putere ţi-a venit din încrederea în alţii, în pofida oricărei dezamăgiri.

Învaţă-ne şi pe noi să ne încredem!

Cu inima despicată în două, cu lacrimi amare pentru copilaşul Tău mort, fără cuvinte care să poată rosti deznădejdea, ai mers mai departe către visul de veacuri al poporului. O biată mamă pribeagă, smulsă de lângă mormântul copilului ei, de lângă casa ce fusese a ei 23 de ani, casă pe care o înfrumuseţase şi împodobise, casa cu care se mandrise şi o iubea; nu a uitat că e mama unui popor, nu a uitat de cei mulţi.

Învaţă-ne şi pe noi să ne ridicăm deasupra durerilor noastre şi să nu uitam că avem o ţară!

“Poate că mi-e scris să mi se frângă inima din pricina atâtor lupte fără să ajung la vreo izbândă, dar şi atunci tot mi-ar rămâne să mor în ham, ca un cal care cade când i s-au sleit puterile. De  muncit voi munci mereu, tot mereu, fara zăgaz, fără odihnă, oricât mi-ar veni de greu, chiar dacă strădania ar fi de o mie de ori mai mare decât izbânda! “

Învaţă-ne şi pe noi să muncim şi să luptăm, chiar când nu vedem Lumina!

Au fost clipe când ai fi vrut să-ţi închizi inima ca să nu mai suferi, clipe când ai fi vrut să-ţi pui zăbranic negru peste ochi, să nu zăreşti vedenii care te-ar înnebuni.  Şi totuşi, ai găsit tăria să paşeşti tot înainte şi să-i convingi pe toţi să nu stea amorţiţi, să nu jelească şi să nu se dea batuţi, ci din contră, să-şi încordeze toată energia luptând cu nădejde până la capăt.

Învaţa-ne şi pe noi!

In vremuri nenorocite, fără vreun ajutor de nicăieri, nu ai încetat de a ajuta, chiar şi când ai fost întâmpinată cu rea-vointă.  Lecţie greu de învătat, pe care ai îndurat-o fără să ţi se rupă inima.

Învaţă-ne şi pe noi!

Câte ne-ar putea învaţa Inima Ta, dacă am asculta-o….dar, iată, ea zace ascunsă, uitată, aruncată într-o pivniţă. Văd oameni ce trec grabiţi pe lângă Muzeul de Istorie, fără să ştie ce comoară se ascunde între ziduri. Mă întreb, cum s-ar purta fiecare dintre noi, dacă ar şti că Inima Mamei Sale stă aruncată într-o cutie de pantofi? Sau…dacă vreodată, vreunul dintre noi, am atinge apogeul jertifirii de sine şi al iubirii pentru ceilalţi şi am hotări să le dăruim chiar inima noastră, după moarte, oare căruia dintre noi i-ar placea să ştie că Inima Sa va ajunge să zacă uitată, aruncată într-o cutie de pantofi, într-o pivniţă cenuşie şi întunecată…fie ea şi a Muzeului de Istorie?!

Spuneai cândva că te asemeni cu “un pom care a străbătut printr-un zid de piatră“. Aşa cum în anii cei dintâi iţi simţeai bietele rădăcini strivindu-se de acel zid, dar ai reuşit să-l străbaţi înaltându-Te şi înaltându-ne la lumină, mi-aş dori să poţi şi acum să-ti întinzi braţele dincolo de zidurile nepăsării şi ale nedreptei uitări, să străpungi zidurile întunericului, pereţii cenuşii ai Muzeului de Istorie şi să ajungi din nou până la Inima Noastră. Acolo unde e locul Tău!

Ştii, Regina Mea…. cel mai mult mă îngrozeşte gândul că Acolo nu e doar Inima Ta.…Acolo, în acea cutie de pantofi prăfuită,  zace de fapt în uitare  Inima Ţării Noastre. Inima României. Inima României Mari, cu durerile, cu jertfele, cu luptele ei, cu clipele ei de glorie, cu nădejdile şi împlinirile ei, cu credinţele, frumuseţile, cu visele ei…Acolo, într-o cutie de pantofi, ascunsă într-o pivniţă, zace prigonită, uitată, strivită, distrusă, călcată în repetate rânduri în picioare, sfâşiată, ciopârtită, Inima tainică a României, cu tot ce a avut ea mai bun şi mai sfânt….

DE LA INIMA MEA LA INIMA LOR

Ai scris o carte ce nu avea să mai fie publicată… “De la Inima Mea la a Lor. “…mă intreb  de multe ori ce ne spunea atunci Inima Ta…şi-mi dau apoi seama că ai tradus în Fapte tot ce nu am putut citi….

Ma întreb şi doare….Oare ce ne-ar spune acum Inima Ta, dacă ar putea vorbi? Imi vin în minte cuvinte amare pe care i le-ai spus lui Dimitrie Sturdza, cu îndreptăţita indignare a unei inimi încrezătoare, greu jignite….

“N-aveţi nici unul din voi nici o milă? …Nu întelegeţi că sunt un arbore transplantat, că mi s-au smuls rădăcinile din pământ…prea puţin v-a păsat de fiinţa mea, de idealurile mele, de nădejdile mele, de marea şi neştirbita încredere ce-o aveam în voi toţi…Sunt din fire încrezătoare, cred în Bine,în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste şi in Milă; voi sunteţi sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateti joc de toate, peste tot vedeţi urâciune şi trădare, nu credeţi într-o inimă curată.  Voi vedeţi latura neagră şi întunecată a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă.  Eu cred în idealuri,în credinţă, în cinste, în bunăvoinţă; nu sunt mereu în căutarea lupilor cu blana de miei, a căror cuvinte sunt toate minciună….Am venit in România ca un viteaz tânar şi vesel, gata să intru în rândurile voastre, să mă închin la steagul vostru, să paşesc neînfranta alături de voi, cu un cântec pe buze, bucuroasa de orice greutate, de orice straduinţă poate prea indrăzneaţă şi neascultatoare, dar a voastră cu inima şi sufletul….Dar a cui e ruşinea? A mea sau a voastră? Întemniţatul nu mai poate îndura. Nu m-am născut roabă, onorurile nu mă pot cumpăra, nu vreau şi nu pot să fiu astfel nesocotită….Nu mai am decât o singură dorinţa covârşitoare: aceea de a fi liberă, liberă, liberă! De a putea să-mi întind braţele spre cer şi de a scoate un strigăt de triumfală dezrobire. Sunt liberă, liberă, liberă, mi-am rupt cătuşele, am aruncat lanţurile care mă legau, am scăpat de asuprire şi de întunecate uneltiri…nu e o fărâmă din sufletul meu pe care să n-o fi rănit voi…. “

Sau nu…Tu, cu neputinţa ta de a certa sau dezaproba, ţi-ai ridica probabil braţele din nou pentru a ne binecuvânta….

Regină a Frumosului, cu darul tău de a înfrumuseţa orice, de a scoate la iveală mai mult lumina decât umbra, de a desluşi în orice lucru mai mult frumuseţea latentă în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi…Regina Mea, care a văzut întotdeauna în oameni Binele mai degrabă decât Răul, a vazut milă şi durere în loc de greşeală, răutate şi păcat, Regina a îngăduinţei, a bunătaţii, a iubirii şi a Luminii, iata-Te acum în Întuneric. Inima Ta plânge în bezna unei pivniţe ce o întemniţează…Cât ţi-ai dori să fii libera, să fii Acasă!

Regina Mea care iubea natura şi văzduhurile, Regina Mea, pe care n-o ţineau în casă nici gerul cel mai aprig, nici soarele cel mai dogoritor, Regina Mea, care trăia pentru flori şi pentru înălţimi, Te simţi acum probabil ca un întemnitat îndărătul gratiilor de fier. Un întemniţat ce priveşte la lumea de afară, plină de o fericire de neatins, din care a fost izgonit şi de care a fost uitat. Intre ziduri cenuşii, de culoarea ceţii şi a înfrângerii, Regina Mea, spirit liber până la rebeliune, iata-Te în întuneric, în întunericul pe care l-ai invins mereu cât ai trăit. Aici, unde nu sunt flori, nu e cer şi unde nu mai vine nimeni să Te vadă…

Dar să ştii, Regina Mea, că dincolo de zidurile care îţi înăbuşă Inima, dincolo de clădirea care Te întemniţează, dincolo de strâmta zare care Te încătuşează, e ascunsă acea mare Inimă, Inima adevaratei fiinţe, a ţării tale, pe care ai iubit-o atât de mult…ea bate de departe şi înca Te aşteaptă. E aceeaşi Inima pe care ai înţeles-o atât de bine şi care Te-a înţeles şi ea într-o zi. Şi care a bătut cândva pentru Tine. Chiar dacă nu o mai auzi, ea bate încă. Mi-aş dori să am glasul îngerilor să-i port ecourile până la tine, prin zidurile astea cenuşii. Aş vrea să ostoiesc prin glasul meu ce strigă în deşert dorul Tău nebun de câmp, de zare deschisă, de codri verzi, de ogoare şi păşuni, de cer, de râuri, de drumuri lungi care să Te ducă departe de întunericul zidurilor, poate chiar până la mare, până la adânca mare albastră….Aş vrea să-ţi aline cuvintele mele dorul trist de enigmaticul Tău castel de pe stânci, de la răscruce de vânturi…dorul amar de creste şi de casa visurilor de la Sinaia, dorul greu de prea dragul Tău Cotroceni….As vrea să-ţi dăruiesc poveştile pe care să le spun şi acum în toate colţurile raiului pe care l-ai lăsat la Balcic….să-ţi alin Inima cu parfumul tainic al sufletului acestei ţări, cu poezia lăcaşurilor sfinte…să-ţi reîncălzească ele inima cu frumuseţea, liniştea şi pacea lor, cu nespusul lor farmec străvechi, cu tainele lor ce vin din puternica legatură cu lanţul trecutului, taine pe care Inima Ta plină de iubire le-a înţeles….Aş vrea să-ţi poată aduce glasul meu în faţa ochilor inimii imaginea crucilor vechi de piatră care Te fascinau …Şi cât mi-aş dori să-ţi revărs din braţe câmpuri de flori….flori, multe flori…căci tare le mai iubeai, Regina Mea!

Cat mi-aş dori ca glasul acesta neputincios să Te ajute să simţi din nou Inima acestui popor bătând în a Ta,şi să o simţi pe a Ta bătând în a lui…asa cum a  fost căndva, cand Tu şi El eraţi una!

Inchid ochii si parca TE VAD…

Te văd călare pe piscuri, unde nimeni nu îndrăznea să calce…prin negură, ploaie, vânt…călărind şi simţind în Tine bătăile inimii acestei ţări…lăsând România Ta să vină spre Tine…

Te văd cum intri îmbujorată în încăperi, cu câini ce se ţineau după tine, cu noroi pe ghete, cu mâinile mereu pline de flori şi de daruri….

Te văd fumând în faţa unui bordei sărăcăcios cu acoperiş de porumb, între două bătrâne vrăjitoare….

Te văd împărţind daruri, mâncare, ţigari, cruciuliţe, înconjurată mereu de copii…

Te văd în casuţa ta din copac..pe prispa căsuţei tale de lemn de la Coţofeneşti, îmbracată în port popular….

Cred in ceea ce sunt, nu in ceea ce am. Cred in comorile mele, nu in comorile pe care mi le vand altii.

Been there, done that. Was enough.

http://www.alexandrasvet.ro/ma-conjug-cu-verbul-a-fi-nu-cu-verbul-a-avea.html

O troita la marginea dumului principal. Un drum pietruit spre dreapta. Urmeaza-l. Pasesti treptat  in alta lume. Timpul sta pe loc. Totul e incremenit. Doar vantul  fosneste tainic printre copaci. Cateva pasari se intreaba speriate cine esti.

Cate un gand razlet de-al tau se asterne zgomotos peste  linistea satului. Un caine latra solemn in departare. Isi face datoria. Pazeste Vesnicia. Bine ai venit…lasa totul in urma si hai….deschide-ti ochii, sufletul, simturile si vino cu mine intr-o lume de basm.

Foto- Irinel Carlanaru

RAUL

Un râu aluneca molcom in dreapta. Uite-te cu atentie….Vezi  copilasii aceia frumosi umbland  in picioarele goale prin apa ? Ii vezi cum se uita in jos, in apa si cauta cu infrigurare ceva? Pandesc sa inhațe pesti. Vezi o fetița incruntata, cu respiratia aproape taiata? Iata… un pusti obraznic se repede la piciorul ei si il inhata glumind: “Uite țoața “. Reuseste s-o sperie. Rad amandoi in hohote, dar redevin curand seriosi…au treaba….se pierd in adancuri ca si cum viata in sine ar depinde de pestele ce urmeaza sa apara. Sunt chiar eu, copil….am iesit cu ceialalti copii la pescuit de țoațe..sau mai degraba la vanat de țoațe …. Nici pana azi nu stiu cum arata o țoața, nu stiu ce fel de peste ar putea fi, nu am reusit sa prind una niciodata…insa nu voi putea uita niciodata ziua aceea . Atata concentrare, atata atentie, atata pânda…putine momentele in care am mai fost atat de Aici si Acum ca atunci….

Priveste curgerea râului. De zeci de ani aluneca la fel de molcom si impasibil. E atat de bine sa vezi ca unele lucruri nu se schimba niciodata…

LA SCALDAT…

Dar ce e cu galagia asta ce vine din susul râului? Sa mergem….puzderie de copii laolalta, aproape goi , se scalda  : sar in apa, inoata, se balacesc, se scufunda, se gadila, se fugaresc, clipocesc, se stropesc, se bat, râd, plang, se joaca, tipa cat ii tin glascioarele….sunt de toate varstele, de toata culorile si au toate tipurile de personalitati posibile. Baieti teribilisti, exhibitionisti sau in banca lor… fetite rusinoase…sau mai indraznete… Idile, flirturi, certuri sau, pur si simplu, joaca. Da, sunt si eu acolo….e chiar una dintre cele mai frumoase zile ale copilariei mele. Da, ziua aceea in care ma balaceam fara griji langa copii de tigani fara sa imi pese de nimic. Simti o adiere de iubire? de fericire simpla si totala? E ca atunci cand trece  un inger si te loveste cu aripa….Simti, nu? Ce frumos, nu-i asa?

Si totusi unele lucruri se schimba…nu se mai aud chicoteli…acum e liniste….râul e singur….Atat de singur. Si trist. Copiii au crescut… au plecat la oras….

Doar el a ramas la fel…aluneca molcom …Vine de nicaieri…sau poate de oriunde…Catre oriunde….sau catre nicaieri…

DEALUL, CIOBANUL, VESNICIA

Un deal  in stanga. Oi imprastiate …Sunete rasfirate de talangi. Cate un latrat stingher in departare. Vantul adie purtand mireasma de iarba proaspat cosita. Coasta e plina de margarete.  Ici colo cate o viorea. Daca te vei urca in varful dealului ti se va taia respiratia cand vei vedea Tara Barsei la picioarele tale….si intreg satul, cu casute mici si ingrijite….Iata si turla bisericii…Scoala…  Apus de soare pe deal …. atat de plin de-un farmec sfant…

Departe , acolo la marginea padurii, vei vedea stana….Iata ciobanul.  Linistit, tacut, puternic, inalt…Cu toiagul lui…Cu privirea lui pierduta in zare…Cu tainele din ochii lui…Cu secretele pe care le poarta …le stie de la tata…de la tatal tatalui sau..de la tatal tatalui tatalui sau…Le stie de la soare, de la luna, de la stele, de la vant, de la pamant, de la mioare…Si le va da mai departe…doar fiului sau.

De-ai stii cate stie….De-ai putea ghici tainele din ochii lui…Daca ai putea deslusi zambetul lui enigmatic….Daca ai putea vedea dincolo de incremenirea de Sfinx a trasaturilor lui….Daca ai putea intelege detasarea lui calma….Daca ai putea vedea in inima lui ce rade de moarte….Daca ai putea intrezari fiinta lui ce se casatoreste in fiecare zi cu cerul….Stii? Nu pare, dar acest cioban stapaneste timpul…si spatiul…si viata… si moartea….si rasul…si plansul…si mioara…..si padurea….Desi pare atat de simplu….e pastrator al secretelor de veacuri ale neamului…Il vei vedea mereu aici, parca e acelasi de veacuri…neclintit in pozitia lui, rezemat in toiag …sau intins in iarba, inconjurat de cainii credinciosi….Ciobanul aceste e Etern ‚ El e Esenta de Suflet Romanesc.

Cum il pazesc si cum il asculta cainii ciobanesti mari, albi….Sunt periculosi, sa stii…ne-au atacat odata…mama s-a aruncat ca o leoaica asupra mea….a deschis repede umbrela sa imi protejeze spatele…si-au infipt coltii in piciorul ei…ceilalti doi s-au luptat cu umbrela pana cand a venit ciobanul sa ne salveze…Il chema Gheorghita…Nu am sa uit niciodata cat de inalt si de cat de frumos era…ne-a dus in coliba lor…ne-a dat un pahar de apa rece…probabil din cauza socului nu ma puteam gandi decat la cat de pofta mi-era de o bucata din branza uimitor de alba ce se zarea intr-un colt al colibei lor….

Dar sa ii lasam pe ciobani si pe cainii lor credinciosi in tabloul lor etern….Hai inapoi in varful dealului de unde se vede pana departe, pana hat departe…in Bucegi…..Tara Barsei freamata la picioarele tale…..Flori ce danseaza in bataia vantului de seara… miros imbatator de iarba …in departare se aud ciobanii cantand la fluier….Sa ne aruncam pe spate…sa privim in sus….suntem liberi….nu avem trecut, nu avem viitor, nici nu mai stim cine suntem…si nici nu mai conteaza…nu avem decat clipa de Acum…si Liniste …si Vesnicie.

CARUL CU BOI

Din nou pe drumul prafuit….Inaintezi pe langa padurea din stanga. Cand eram copil stateam intinsa in carul cu fan cand ne intorceam de la camp. Ca si acum imi vad bunicii asezati in fata, nemiscati, tacuti, drepti. Carul tras de boi inainteaza incet. Deasupra ochilor mei se perinda incet crengile copacilor…se imbratiseaza dragastoase …se intind indraznete spre cer….sau atarna pur si simplu lenese si indiferente.  Frunze verzi stralucind in bataia soarelui. Ca niste licurici. Carul aluneca usor. Domol. Fanul miroase imbatator. E atat de moale sub mine. O ganganie ma gadila usor. Nici o adiere. Liniste. Toata lumea e a mea. Inchid ochi si retraiesc abandonul de-atunci. Cu cata pofta ma abandonam Vesniciei….

Foto- Irinel Carlanaru

CASUTA CU MUSCATE

Esti pe aceasli drum prafuit. In stanga o casuta. Varuita in albastru. Ce ferestre mici, perdelute albe, curate, frumos brodate. Un model cu pasari si flori. O muscata la fereastra. O batranica sta ingandurata pe prispa. Priveste in zare. Se intreaba ce-i fac copiii. Sunt plecati. Departe. Atat de departe. Prea departe. Singuri printre straini. Sunt ani de cand nu i-a vazut. Vor trece poate ani pana ii va vedea. O tot cheama acolo…la ei…  Dar cum ar putea sa isi lase ea casuta? Si pamantul? Si stramosii? Si biserica? Si sa plece in lumea larga? Sa moara printre straini? Adoarme plangand amarnic  in fiecare seara cu gandul ca poate a doua zi nu se va mai trezi.  Hainele de inmormantare sunt pregatite cu grija. La indemana. Si lumanarile. Si prosoapele. Si toate cele de trebuinta.  Isi mai sterge o lacrima. Dorul o chinuie.  Atata vrea….sa nu moara pana nu apuca sa isi vada nepotii. Se roaga neincetat, cu lacrimi fierbinti, sa o tina Dumnezeu in viata pana va apuca ziua aceea fericita in care ii va vedea navalindu-i pe poarta. Sa ii vada alergand prin curte, zburdand prin gradina, chinuind pisica, rupand muscatele si mancand cu pofta placinta cu mere pe care le-o va pregati. Cu atata iubire. Isi face cruce. Una singura. La Dumnezeu nu insisti. Faca-se voia Lui! isi indreapta naframa si incepe sa arunce graunte puilor ce alearga bezmetici prin curte. O mâța tarcata i se gudura pe langa galosi. Un mar batran ca ea se apleaca dincolo de gard.

Hai, ia un mar. Nu mai gasesti mere atat de gustoase in toata lumea. Ce daca-s mici….

…..

Si uite asa inaintezi incet incet spre o alta realitate. Te mai apropii putin de sufletul tau. De adancurile lui.  Simti liniste. Cu fiecare pas pe care il faci lasi in urma tot ce mai ieri iti parea atat de important. Aici parca nu mai conteaza. Secundele trec greu.T otul pare incremenit. Vantul  fosneste. Tainic. Printre copaci. Cateva pasari. Se intreaba. Speriate. Cine esti.

Totul parca iti vorbeste. Nu intelegi nimic din ce ti se spune. Dar simti ca ti se dezvaluie taine la fiecare rasuflare. Mai fa cativa pasi. Cata bogatie te asteapta in aceasta lume. Deja esti redus la tacere. Esti coplesit. Desi  de-abia ai pasit in ea. Dar e atat de diferita de tot ce stiai.

Bine ai venit in satul bunicilor mei. Satul copilariei. Casa sufletului  meu. Esti pe ulita pe care sufletul meu se simte cel mai Acasa din toata lumea. Cand eram copil mi se parea ca dupa acest sat nu mai poate fi nimic. Mi se parea ca aici se termina lumea….

LA CAMP

In mijlocul campului, un taran singur. Singur cu pamantul lui iubit. Il munceste in tacere. E inalt, bine facut, ars de soare, impunator cu ia lui alba. Poarta palaria mostenita de la tata. Sta drept . Atat de drept. Neclintit. Priveste in zare. Cat vezi cu ochii e pamantul lui, mostenit din neam in neam. Muncit de tata, de moşul lui, de moşul mosului lui…parca de cand e lumea. De mic copil se trezeste dis de dimineata sa isi munceasca pamantul. De zeci de ani se culca in fiecare seara cu gandul la pamant. Totul in viata lui e legat de aceasta bucata de pamant. Cate seminte nu a asezat cu speranta, cate roade nu a cules cu truda, cate griji, cata munca, cat suflet ascunde aceasta bucata de pamant. Viata lui si a alor lui. Continua sa il munceasaca asiduu. Sudoarea il aluneca de-a lungul fruntii…isi duce mainile batatorite de munca la frunte pentru a o sterge….Se uita la soare. E ora mesei. Se retrage la marginea drumului, la umbra unui copac… O bucata de slanina…o ceapa rosie… zemoasa…branza …o rosie…painea de cartofi….O liniste apasatoare….Doar o musca ce ii da tarcoale…Zapuseala…..la cativa pasi zarva… Niste ciori   ….Trece un car… “Cine-o fi….Ah, e Nelu al lui Virgil…din Deal….oare nu s-o mai insura? Vrednic baiat….Si chipes. De i-ar da Dumnezeu noroc de-o fata vrednica si buna la suflet…. ” Mai sta putin. Oboseala dulce. Se ridica si continua sa faca ce a facut toata viata. Ce  au facut si ai lui. De milenii. Continua sa munceasca pamantul.

Un tablou aparent simplu. Pare ca toate zilele ar fi la fel. Cat de mult mai mult inseamna insa legatura taranului cu pamantul lui. Cate se ascund intr-o mana de pamant. Cate ti-ar povesti glasul pamantului daca ai sta sa il  asculti…..

Mangaiere. Alinare. Simt de proprietate. Apartenenta. Identitate. Familie. Respect. Radacini. Istorie. Trecut. Prezent. Viitor. Abandon. Dependenta. Chemare. Dor. Nevoie. Tristeti. Bucurii. Copilarie. Batranatete. Foame. Sete. Sperante. Hrana. Iubire. Amar. Lacrimi. Sudoare. Strabuni. Urmasi. Tara. Sange. Suflet. Singuratate. Dumnezeu. Leagan. Hora. Doina. Jale. Rugaciune. Regrete. Vise. Morti.  Lupta. Temeri. Idealur.  Libertate. Revolta. Suferinta. Bogatie. Belsug. Saracie. Restriste. Esenta. Ideal. Plloi. Soare. Vant. Pasari.  Zapada. Primaveri. Secete. Credinta. Nadejde, Jertfa….Toate astea sunt adunate intr-un pumn de pamant. Toate astea strabat pana la tine din glasul pamantului.

Ingenuncheaza. Apleaca-ti urechea si asculta ce iti sopteste. Ai uitat, stiu. Nu mai stii ce inseamna sa il asculti …sa il intelegi…Dar nu uita, el e aici de mii de ani…si va mai fi ….si candva va purta poate si glasul tau in el…odata cu visele, sperantele si regretele tale….printre regrete va fi si acela ca nu ai stiut sa asculti ce e important…Asa ca invata de-acum…sa il asculti…

Cate te va invata, el, pamantul …Acelasi pamant din care ai venit . Acelasi pamant  in care te vei intoarce.

CASA BUNICILOR

Prispa….

Patul meu de langa fereastra…

Noaptea adormeam cu stelele licarind deasupra mea…le lasam in grija visele si grijile mele si ma lasam purtata de promisiunile sclipirilor lor….ma chemau departe, in zbor printre galaxii….cum imi intindeau mana si ma invatau sa alunec dincolo de timp si  de spatiu, sa fiu praf de stele si sa imi ostoiesc dorul de cer….As vrea sa mai stiu sa le ascult si acum….si sa ma pot abandona lor…sa mai stiu sa le urmez….

Dimineata ma trezea padurea. Se pravalea peste mine, strigand din toata fiinta ei sa ma trezesc si sa ma bucur de viata…..Pasarile parca innebuneau. Se auzea glasul bunicilor sporovaind dincolo.

Revad camera dinspre strada…simt mirosul ei de vechi…..aici se intra  atat de rar….fiecare lucru este intepenit la locul lui…acelasi loc de zeci de ani…Lada mare de lemn plin de carii…perdelele albe, cu broderii…se vede strada….trece un car….totul se umple de praf….stergare vechi…Chipuri iti zambesc ingalbenite din fotografii….strabunici, bunici, frati, surori, nepoti….cateva mere puse pe dulap….un stergar vechi…

Ma intorc in bucatarie, langa soba…. Canuța mea rosie…..ciobita…E canuța din care beau lapte proaspat muls…lapte proaspat muls, cu multa spuma…..

Canuța mea rosie, ciobita, plina de lapte -  imaginea cea mai clara a copilariei …..Inchid ochii si simt cu toata fiinta mea apusul de soare, revad vacile intorcandu-se de la pascut, drumul plin de praf, sunetul tanguitor al talangilor, cainii latrand, cate o vaca mugind la poarta sa i se deschida…Cum stiu ele drumul spre casa….mirosul de fan proaspat cosit, agitatia muscatelor de pe  pridvor, tacerea fantanii veghind nemiscata din coltul curtii, luminile care se aprind clipocind incet in sat, galeata alba plina de lapte proaspat……

Apare incet luna….stele…multe, multe stele…cer limpede cum nu vei vedea niciodata la oras…..

Stau pe prispa, cu cana mea rosie, ciobita, plina de lapte proaspat muls, cu spuma…Privesc padurea ce danseaza in vantul caldut de seara…Bradul inalt de la poarta se rasfata in vant…strajer sobru ce imi face cateodata cu ochiul….Strugurii negri din vie, mici, zemosi si aromati se rasfata si ei pregatindu-se  de culcare…Ce miros curat, proaspat, puternic …de bucurie.

Mai vrei ceva? Nu cred. Ai Totul. In Clipa Asta Ai Totul!

Foto- Irinel Carlanaru

BUNICA

Chipul bunicii…despletita seara in fata icoanei…rugaciunea ei soptita…credinta ei nestramutata…ochelarii ce i se abureau atat de des….ochii  albastri…zambetul trist si lacrima ce-i aparea prea  des in coltul ochilor….Fata arsa de soare….mainile muncite…Palaria mare de paie…buzele inasprite de suferinta….blandetea si bunatatea din ochii ei…tristetea …..smerenia… oboseala ei seara cand se aseza pe scari pentru cateva clipe de povesti cu mine….

Bunica vitrega…si totusi, ce mult m-a iubit…Imi amintesc cum ma gatea cu rochitele cele mai frumoase si ce mandra era cand toata lumea o oprea sa o intrebe cine e gandacelul cel frumos….povestile din tinerereta ei…ciondanelile cu bunicul….cum imi lua apararea cand el ma certa …confesiunile pe care i le faceam despre baietii ce-mi dadeau tarcoale…ce ii placeau povestile mele, era ca si cum dragostea se intorsese pe ulita ei….parca isi retraia alaturi de  mine toata tineretea ..cosițele ei acum albe imi sopteau cat fusese de frumoasa…ochii ei albastrii surazatori imi sopteau cat era de buna.

Foto- Irinel Carlanaru

BUNICUL

Inalt, semeț, drept si neimblanzit. Sunt “baiata ” lui. Are maini  aspre, muncite, dure, arse de soare. Privirea ferma. Duritatea din glasul lui te intimideaza. Iubirea din privirea lui te poate topi. Ochi inrositi de lacrimi cand plec. Zambet si fata atat de luminoase cand vin. Chibzuinta. Cumpatare. Intelepciune de taran cu raspunsuri ce ascund in cuvinte simple toate tainele universului. Amintirile lui de flacau cu multe oi si multe mandre. Temeri pentru viitor. Ce se va alege de casa? si de pamantul atat de drag?

Inchid ochii si il vad in fata ochilor. Atat de clar. El cu oile. El cosind. El mergand semet pe biciclceta zeci de kilometri fara sa oboseasca. El  stand drept in poarta si facandu-ne cu mana la plecare.  El scotand apa din fantana. El culegand mere sau prune. El lacrimand de singuratate, de urat, de  teama si de griji  pentru pamantul lui. Chipul lui privind peste gard, in josul strazii.

Felul in care vorbeste cu vantul, cu pasarile, cu animalele…si , mai ales, cu pamantul…

“-Băiată, să iubesti pamantul. “

“-Da, moşul meu drag, il iubesc, ca pe sufletul meu. Iti promit! “

SATUL

Magazinul satului…inghetata la cornet…painea mare de cartofi…Hora de duminica… Prima tigara furata in coltul caminului cultural…Ploaia ce inunda satul si aerul proaspat de dupa…Scoala… Spalatul rufelor la rau… Bisericuta veche de doua sute de ani… Sfintele Pasti… Inmormantarile. Gustul colivei. Bocitoarele. Nuntile. De trei zile. Dupa amieze calde de vara in care totul e nemiscat. Linistea. Drumul pustiu. Teama de ursi. Miliardele de stele.  Luna plina peste deal. Iarna. Sania. Derdelusul…. Focul trosnind in soba. Casa parasita cu fantome. Batranicile asezate la vorba pe bancute in fata portii.  Desculta pe pamantul proaspat arat. Modelele de pe covoarele tesute de bunica. Biletele de dragoste de la portita. Perdeaua alba. Cana rosie. Laptele proaspat  muls. Gustul de banza proaspata. Mirosul carnii la borcan prajite in ceaunul bunicului. Bulzul de mamaliga cu branza de burduf. Care se intinde.  Odaia de la strada. Bicicleta bunicului. Fantana. Padurea. Vantul. Campul. Dealul. Raul. Bunicul ce imi face cu mana in poarta. Bunica ce lacrimeaza pe prispa. Troita cu chipul lui Iiisus.  Crucea. Copilaria. Sufletul meu.

Bine ai venit in satul bunicilor mei. Satul copilariei. Casa sufletului  meu. Esti pe ulita pe care sufletul meu se simte cel mai Acasa din toata lumea. Cand eram copil mi se parea ca dupa acest sat nu mai poate fi nimic. Mi se parea ca aici se termina lumea. Acum am crescut. Dar realizez ca am avut intotdeauna dreptate. Lumea chiar incepe si chiar se sfarseste Aici -pe ulita copilariei mele. Si eu odata cu ea.

“-Băiată, sa iubesti pamantul… “

“-Da, moşul meu drag, il iubesc…ca pe sufletul  meu…iti promit! “

http://www.alexandrasvet.ro/eu-cred-ca-vesnicia-s-a-nascut-in-satul-copilariei-mele.html

„În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbarbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)

Si o marturisire….Atat!

“Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

P.S.

“Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Si-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…”

Muzica închisorilor. Albumul concert “Cu Iisus în celulă” de Tudor Gheorghe, acompaniat de vocala Gratia Ecumena, pe versuri de Radu Gyr

http://www.youtube.com/watch?v=OV5cYmzsfXY&feature=related

Cantand, el  transcede fiinta, devine sunetul, vioara, arcusul, muzica. Devine  Tu. Devine Eu. Timpul se opreste, spatiul se dilata in sunet. Urcus, coboras, stagnare innebunitoare. Si  apoi , din cand in cand….Linistea.  Eternitate. Joshua iubeste linistea – acea liniste dintre sunete, scurta dar infinita liniste dintre note. Iubeste tacerea – poarta spre divinitate ce incheie o bucata asternand spatiul binecuvantat ce o va primi pe urmatoarea. O liniste revelatoare si extatica…linistea lui Joshua.

Isi ingrijeste sunetul ca nici un alt violonist pe care l-am ascultat. Il cauta, il slaveste, il mangaie, il ridica adorator pe un piedestal, il imbratiseaza si il invaluie cu iubire in timp ce ii da drumul suav in eter. Alteori  il elibereaza cu venerare violenta, cu durere surda sau cu furie muribunda de prea multa dragoste. Oricum ar fi, pare ca o bucata din sufletul lui pleaca odata cu fiecare sunet ce zboara spre inima ta. Arcusul devine hipnotizant, te poarta intr-un taram magic unde razi, plangi, iubesti, nostalgille-ti rabufnesc zanatece, renasc vise ascunse de care uitasesi demult, ai zice ca primesti saruturile ce nu ti-au fost niciodata date, parca-s aievea  vise odata interzise. Retraiesti caderi in pacat, soapte furate ce-ti opresc respiratia, cautari de divin. Senzatiile cresc mereu intr-un ritm sacadat, cu opriri ce iti taie suflul…te mangaie apoi cu un acord ce iti picura liniste in ranile ce incep sa se deschida incet-incet… nu mai poti sa respiri , din nou…… acorduri muscatoare, turbate  se acumuleaza.  Un strigat? Orgasm auditiv, un sunet al carui ecou se  sparge in milioane de bucati de suflet imprastiate in aer…in milioane de cioburi, ale aceluiasi suflet…Si apoi …linistea! Si fiecare din noi se regaseste in acea liniste de dupa… in linistea lui Joshua.

Si cand credeai ca nu mai poti… din nou! Te trec fiori, simti lovitura din adancul sufletului , apoi mana divina ce ti-l vindeca. Din nou, te scutura, te chinuie, te calca in picoare, te taraste, te umileste dispretuitor, te loveste, iti atinge sufletul cu duiosie, te ridica pe culmi doar pentru a te arunca in secunda urmatoare in abisul simtirii, te cutremura, te zguduie, te nimiceste……Dar…. te reduce apoi la non fiinta, te poarta pe aripi de ingeri. Simti cum te invaluie puf parfumat de nori, aluneci printre galaxii, plutesti prin praf de stele…. Esti in liniste. In acele cateva secunde de  liniste…o liniste ce iti alina toate durerile pe care le-ai simtit vreodata…e  linistea lui Joshua.

Credeai ca ai epuizat orice senzatie?  arcusul lui Joshua se misca din nou. Te copleseste tot curajul  care ti-a lipsit. Ies nebune toate pasiunile neintelepte pe care le ascunsesesi cuminte intr-un sertar. Simti ca aluneci …dar nu te mai poti opri . E prea tarziu.  Esti Dans, esti leagan, esti alunecare prin apa, esti zbor intrerupt si cadere in gol, esti plutire, esti abandon, esti cautare,  esti cutit , esti bataie nebuna de inima.

Ca o amanta ce ti se refuza cand o vrei mai mult… si continua sa ti se daruiasca cand simti ca un strop de placere in plus te-ar ucide,vioara lui Joshua  Iti cotrobaie prin unghere ascunse ale sufletului a caror profunzime te mira…nimeni parca nu a ajuns asa adanc…Iti smulge nemiloasa bucati vii de-acolo…simti cum se rup straturi straturi sangerande din sufletul tau, incet incet cade tot ce nu iti era necesar, tot ce te impiedica sa zbori, tot ce nu era al tau….arzi in flacari cathartice, te doare si plangi, ti-e teama dar te bucuri…renasti mai usor,  sufletul iti zboara pe aripi de vis, nu mai esti om, esti inger, esti stea, esti Phoenix plutind divin in liniste…in linistea lui Joshua.

Cu arcus magic, cu vioara vie si cu maini cu har divin, Joshua m-a adus mai aproape de esenta, mi-a dat jos tot ce nu era eu, mi-a amintit tot ce nu am trait, mi-a vindecat dureri demult astupate, mi-a soptit vise neindraznite si mi-a pictat in sunet absolutul… Cu sunete m-a facut sa ma catar  precum Sisif pe culmi imposibile, cu maini sangerande si zdrelite de stanca, strivita de greutatea Ego- ului din spate, pierduta sub bagajul a tot ce am trait, urat, visat, negat, iubit, pierdut, cladit, renuntat, tradat, distrus, parasit, pacatuit sau regretat vreodata . Si tot cu sunete mi-a aruncat povara in gol. Cu sunete m-a trimis, fara mila, dupa ea, poruncindu-mi sa imi reincep calvarul. Dar, pentru cateva secunde, inainte sa o iau de la capat, mi-a daruit ceva nepretuit. Cateva secunde de liniste…O liniste mult pregatita, cautata, vanata, sedusa si greu cucerita cu atatea sunete divine…O liniste eterna, in care am savurat lumea vazuta de sus la picioarele mele, cu ochii unuia care a biruit culmea…

Si m-am simtit fericita acolo…in linistea dintre note… in linistea dintre urcus si coboras… in linistea dintre expiratie si expiratie….in linistea lui Aici si Acum…fara bagaj, fara Ego, fara Ieri, fara Maine….in Linistea lui Joshua.

http://www.alexandrasvet.ro/linistea-lui-joshua.html

http://www.youtube.com/watch?v=rkAl6xt2AdE

Uitam cu totii, incet incet, ca la inceput a fost Cuvantul. Si cuvintele pe care le rostesti iti creeaza, chiar si atunci cand nu iti dai seama, existenta. Intai ti-o creioneaza, apoi ti-o contureaza apasat, ti-o umplu de culoare, de bogatie, de trairi, de senzatii, de frumusete sau de suferinte, de bucurie sau de tristeti, de saracie sau de abundenta, de muzica sau de taceri….Iar atunci cand se reduc cuvintele, se reduce totul. S-a dovedit stiintific ca cei care folosesc un vocabular mai bogat si mai diversificat, se bucura de trairi mult mai bogate decat cei care se rezuma la cateva cuvinte in jurul carora isi construiesc o existenta monotona si relativ saraca. Dar cand dispar si cuvintele???  Cand ajungi sa te exprimi strict prin Emoticoane…sa nu te miri cand in locul trairilor intense de povesti de iubire ca in filme primesti doar aventuri goale de sens,  lipsite de poveste si de magie, al caror climax este o partida de sex pe model fast-food, poveste cu final prematur, probabil comunicat pe chat, printr-un Emoticon….Ma intreb ce se alege pentru a comunica decizia de despartire…O inima rupta sau mingiuta de carnaval? Mingiuta cu lacrimi sau halba de bere?

Privesc in jur si vad din ce in ce mai multe existente serbede, triste, ochi goi, oameni cu spirite adormite ce traiesc pe pilot automat, fara nici o scanteie in ochi, lipsiti de trairi, depresati, nefericiti, blazati, plictisiti si monosilabici…Unii se plang de monotonia si absurdul vietii lor….Pai daca in loc sa investesti putin timp, putina emotie si un pic de suflet pentru a ii scrie iubitei tale cat iti este de dor de ea, cat de mult iti doresti sa o imbratisezi,  la ce visezi, ce iubesti cel mai mult la ea…rezolvi totul cu cateva paranteze cracanate si doua puncte impersonale…nu te mira daca primesti o pitipoanca plictisita, tunata, monosilabica, blazata, nascuta obosita si plictisita….Si daca la inceput ar fi avut mititica accese de  romantism, sensibilitate si de imaginatie, in scurt timp Emoticoanele tale criminale vor fi omorat in ea orice dorinta de a mai purta o conversatie cat de cat inteligenta. Si uite asa, ajung povesti de iubire sa se transforme in partide grabite de sex la minut in pauza publicitara, fara prea multa emotie, fara intrebari si fara raspunsuri, fara mister, fara fiori, fara dor, fara durere, fara extaz, fara romantism si fara …cuvinte! Ca doar nu va trimiteti unul altuia poezii de iubire….oh, nu, no way, this is so out…va trimiteti mingiute care ”"se rad ”"sau se scarpina… si maxim o inimioara rosie….asta e declaratia suprema, n-o faci decat in cazuri exceptionale! ( si te mai miri ca ajungi in situatia in care te poti considera norocos daca se intampla si partidele de sex in pauza publicitara…)

Priveste in jur. O sa vezi oameni din ce in ce mai saraciti de fiori, din ce in ce mai robotizati, mai mecanici, mai automatizati si mai spalati pe creier. Devenim autisti, ne transforma in oligofreni monisilabici. Suntem  salbatici, abrutizati. Cand cineva incearca sa se apropie de tine si  iti scrie prea mult, prea detaliat, prea sensibil, cu prea multe cuvinte si prea multa emotie…bati in retragere….te sperii, te copleseste, ceva nu e in regula….Daca primesti o poezie de iubire sau prea multe citate, iar nu e in regula….Daca persoana care iti scrie depaseste cateva cuvinte- cele strict uzuale, ideal e sa fie prescurtate si cat mai la misto- iarasi nu e bine…Tipa sau tipul nu sunt OK, nu sunt normali, sunt exaltati, mistici sau obsedati…asa ca fugi si te retragi in carapacea ta, acolo unde e totul sigur, nu sunt emotii prea multe si unde totul e sub control…

Si uite asa devenim ca niste animale care au fost doar batute si nu mai stiu ce inseamna mangaierea….se sperie si fug…la fel se intampla atunci cand, inconjurat fiind de  oameni cu care comunici doar prin emoticoane si maxim 50 de cuvinte – si alea prescurtate de nici tu nu mai intelegi exact ce ai vrut sa spui-  si apare cineva care iti vorbeste ca din carti ( si eventual strecoara si versuri din Esenin)…s-a terminat! Te-a pierdut!  Pe veci! …Desi, da-mi voi sa iti spun, nu persoana respectiva e cea care are o problema, ci tu….nu el / ea e nebun ca scrie atat de mult, ci tu, ca ai uitat sa te mai exprimi..nici nu mai stii sa  vorbesti…nici nu mai stii sa iti  descrii o stare..asta daca mai stii sa o ai!

Asa ca daca te plangi ca povestile tale de viata sunt triste si seci si sarace de continut, uite-te la cum scrii si ce ti se scrie si iti vei da seama de ce!

Asa cum am uitat sa scriem de mana, in curand, in ritmul asta, vom uita si sa vorbim…pentru ca vom avea aceste Emoticoane… in spatele lor te poti ascunde cand vrei, comod si confortabil, fara sa mai faci efortul sa comunici cu adevarat…Nu conteaza ca dupa inima ta rosie tipul s-a sinucis sau te cere de nevasta…fiecare intelege ce vrea….Exagerez oare? Poate. Dar nu e pacat sa avem posibilitatea sa ne coloram existenta atat de frumos….in atatea culori, in atatea senzatii, in atatea emotii… avem sansa sa ne-o construim impreuna …minunata …ca in povesti, prin cuvinte pe care sa le cautam atent….cu rabdare…sa le selectam cu grija…sa le incarcam cu bucati din sufletul nostru…sa le coloram cu emotiile noastre si cu caldura inimii si apoi sa le trimitem catre celalalt, stiind ca se va opri cu bucurie la fiecare din ele, hranindu-se cu ele, colorandu-si la randu-i existenta si emotiile cu ceea ce ii inspiram noi…cat de bogati am putea fi! cu totii!

Mi-e dor de vremurile de demult in care se trimiteau scrisori….Am nostalgia cuvintelor calde, bogate, rotunde, senzuale, rafinate. Tanjesc dupa jocurile de cuvinte pline de umor, incarcate de seductie. Dupa descrierile lungi pe care astazi nimeni nu ar avea rabdare sa le citeasca. Dupa declaratiile pasionale de iubire, ce descriau in detaliu simptomele cele mai banale, dezvaluiau cu gratie gandurile cele mai ascunse si colorau in cuvinte magice manifestarile cele mai comune?  Dupa frazele lungi si alambicate care descriau acele miscari ale sufletului la o prima vedere insesizabile, dar pe care reuseau in cele din urma sa le surprinda cuvintele mestesugite, vanatoare de emotii….Cuvinte vanatoare de emotii? Sau creatoare? Oare….Imi doresc scrisori incarcate de sentimente, pe hartie parfumata, in plicuri ce inchid pe langa scrisoare vibratia mainilor tremurand de dor, sperantele unui raspuns cat mai lung, cat mai frumos, cat mai cald. Visez la dorul, nostalgiile, asteptarea si nerabdarea inghesuite in plic …alaturi de respectul si consideratia celui care imi scrie. Mi-e dor de timpurile in care nu exista teama de a spune ca iubesti, de a detalia cat mai elocvent si poetic bogatia de stari, de senzatii prin care treceai….nu exista teama de a iti dezveli sufletul si de a analiza sub un miscroscop literar fiecare latura a sa….Imi e atat de dor de vremurile in care scriai de mana, si in tremurul literelor se putea ghici mai mult decat in o mie de cuvinte…Cuvinte… daruri pentru tine si pentru cel caruia ii scriai…pentru ca asta sunt cuvintele…Sunt daruri pe care alegi sa le faci sau nu. Sa ti la faci tie, poate mai mult chiar decat i le faci celuilalt. Crede-ma….mai mult tie! Oare cine era mai bogat…cine traia mai frumos? Cel ce scria o astfel de scrisoare? Sau cel ce trimite azi un Emoticon? Un Emoticon cu ochelari negri de soare care sare in sus constant?

Camil Petrescu spune ca O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. As merge mai departe si as spune chiar ca o viata de vis este mai degraba un proces de autosugestie….un proces continuu, in care esti creator permanent si in care e nevoie de complicitatea celor din jurul tau, care intra in jocul tau si puteti crea impreuna ceva minunat, ceva banal, ceva sec sau ceva trist….Si cum se poate derula tot acest proces de autosugestie daca nu prin cuvintele prin care iti daruiesti senzatii, experiente, emotii si …iubire?

Arunca o privire pe corespondenta ta din ultimele zile…daca vei gasi un sir intreg de Emoticoane si de cuvinte monosilabice…Ia o carte de poezii de Eminescu, fugi in parc, aseaza-te pe o banca, piveste tinerii indragostitii ce se saruta ca si cum nu au decat clipa  de acum, priveste ochii mirati ai copiiilor care descopera cu bucurie miracolul vietii, priveste cuplurile de batrani cu parul alb care se tin inca de mana, dupa o viata intreaga, admira florile, atinge copacii, asculta pasarile, lasa-te mangaiat de vant, aminteste-ti de emotia primului sarut, de prima noapte de iubire, de fluturii din stomac pe care i-ai simtit ultima oara…reinvata se te bucuri de toate senzatiile si emotiile pe care ni le ofera viata, atat de generoasa si, din clipa aceea, reinvata sa iti construiesti viata pe care ai visat-o mereu, de la inceput..

Si la inceput a fost Cuvantul.

Continuare aici…http://www.alexandrasvet.ro/la-inceput-a-fost-cuvantul-nu-emoticonul.html

In stanga o planta exotica. Tabloul cu irisi ce-mi lumineaza sufletul. Ce miracol e arta! Ce binecuvantare sa poti suprinde frumusetea divina si s-o redai inzecit, insutit, inmiit altora. Mi-ar placea sa ma apuc sa pictez. Sunt cateva tablouri in sufletul meu ce urla sa fie puse pe panza. Magia iernilor din copilarie, verile la tara, luna deasupra marii atunci cand eram mica, stelele deasupra muntilor Bucegi, privirea samanului din jungla Amazoniana, amintirile dansului tigancilor din alte vieti, flamenco-ul din Andaluzia, lumea vazuta din avion, lumea vazuta din genunchi la biserica, emotia primului sarut, culoarea unei inimi sfasiate de o iubire imposibila, o mana intinsa cand ti-e greu, un dor nebun, doi ochi hipnotici pe o scena, o poezie de Omar Khayyam, un nufar ce ascunde paradisul si o barca ce il cauta in Delta Dunarii, iertarea unui copil nenascut, iubirea altui copil, neiubit pana la tine, o clipa de extaz intr-o dimineata interzisa din camera unui hotel, povestea celor doi mesteceni, atatea apusuri de neuitat, strigatul unui suflet pus pe tava si neprimit, Phoenix arzand in flacari si renascand mai frumoasa, vibratia Acelui sarut neprimit,  poezia cuvintelor interzise, niciodata rostite, niciodata auzite, durerea intrebarilor fara raspuns, fiorul dragostei la prima vedere,  Lumina intrand in templul meu…si cate altele….Toate asteapta cuminti sa iasa pe panza, purtand in ele scanteia unui moment de gratie divina incremenit in timp, lumina orbitoare a unei clipe perfecte in care Dumnezeu ne-a deschis ochii sa Il vedem cat ne e de aproape. Caci e mereu acolo, dar ce pacat ca suntem orbiti de prea multe nimicuri si nu vedem decat crampeie rasfirate din iubirea Lui…ne deschidem prea putin sa primim din tot belsugul ce Il revarsa catre noi…alegem sa privim in orice alta parte, mai putin spre El…alegem sa vedem orice altceva, mai putin toata lumina ce-o revarsa catre noi…Dar, vezi, cum imi spunea un suflet drag, te dor ochii daca privesti direct catre lumina…si iti trebuie forta si ca sa primesti tot ce iti poate da El. Iti trebuie putere sa poti tine in mana tot ce ti-ar da daca ai intinde mana sa primesti. Cat de bun poate sa fie si cat de mult ne-ar darui, daca am indrazni macar o clipa sa credem ca meritam! Dar oare am sti intotdeauna ce sa facem cu tot ce am putea primi? Nu ne-ar coplesi?

Mintea imi zboara apoi la Pacate. La pacate de stanga. La pacate de dreapta, acelea pe care le faci din prea mult zel. Ma gandesc la Maria Magdalena. Apoi imi vin in minte cuvintele- ”Iertati-o, ca mult a iubit!”  Imi spun ca dintre doua pacate, il voi alege intotdeauna pe cel in care iubesc mai mult. Si daca va fi sa aleg intre o fapta corecta, lipsita de acea iubire pe care o simti incalzindu-ti inima si umplandu-ti ochii de lumina…si un pacat urias, insa plin de iubirea aceea neconditionata pe care o simti vibrand in tot corpul, nu voi mai ezita sa aleg pacatul, in care insa inima mea prinde aripi sa poata zbura spre Dumnezeu, sa isi ceara iertare. Nu voi mai ezita. Voi sti de acum ce sa aleg. Pentru ca am fost in ambele posturi. Stiu ce inseamna sa fii si Fiu Risipitor…Si mai stiu si ce inseamna sa te infranezi si sa aduni in tine frustari si resentimente care iti impietresc sufletul si iti sadesc acolo buruienile rautatii, ale egoismului, ale intolerantei, ale judecatii, ale izolarii. Asa ca, pana cand voi ajunge mai aproape de sfintenie, sa pot sa nu pacatuiesc avand insa in acelasi timp inima plina de dragoste si toleranta pentru cei din jurul meu si pentru mine, nu-mi ramane decat sa aleg Iubirea…in forma in care alege Ea sa vina. Chiar daca drumul pe care va trebui sa o urmez nu e cel pe care se spune ca trebuie sa merg. Simt eu ca Dumnezeu e mai ingaduitor cu betivul care ii multumeste la fiecare pahar, decat cu tamplarul constiincios care injura de fiecare data cand isi da cu ciocanul peste degete. Simt eu ca Dumnezeu iarta mai usor femeia ce a iubit si a iertat mult, decat pe cea cu inima impietrita de prea multe sacrificii si neiertari. Sau nu stiu, El iarta pe oricine, caci dragostea lui e atat de mare pentru toti ….dar, nu ma pot ierta eu cand nu iubesc!  Desi fac lucrurile asa cum trebuie si cum scrie la carte. Nu ma pot ierta eu cand am inima rece si goala de iubire. Nu ma pot obisnui eu cu goliciunea unei existente politically correct, dar lipsita de vibratia inalta a dragostei pentru lume, pentru oameni, pentru viata, pentru tot. Nu ma pot multumi cu micimea unui spirit care nu iubeste, cu lipsa de generozitate a unui om care a sacrificat prea mult si isi da seama acum ca nu a meritat, cu intoleranta unui suflet care plange de prea multe renuntari…cum pot sa aleg Neiubirea? cand am vazut si am simtit cata forta poate avea Iubirea…Ce lumina poarta in ea o inima plina de dragoste si compasiune…Cata forta primeste orice gest marunt cand vine dintr-o inima calda si pura…Nu ar putea fi nicicand egalate de o inima rece care actioneaza si judeca dupa un set de reguli clare, de la care nu se abate niciodata…si taie si spanzura nemiloasa in jurul ei…Well, If love be a sin, then let me sinful be!!!

Si uite asa…trec de la Fashion TV la Rumi…si apoi din nou la Yiruma…Ma gandesc apoi din nou la iubire. La iubiri. La a trai cu cel drag. La provocarile convieturii cu cel iubit. La cat de mult imi place totusi postura de ”Cealalta Femeie” Sau de iubita care locuieste separat. Cu lumea ei, separata.

Cat de mult mai mult imi plac momentele perfecte, furate si traite la intensitate maxima…Cum le prefer pasiunii ratacite printre rafturile de la Ikea sau anesteziate de tacerile de pe canapeaua din fata televizorului. Cum prefer nesiguranta si riscurile nelegitimitatii sau distantei, misterului distrus de baia comuna, de lipsa spatiului meu sacru sau de lipsa de intelegere fata de pasiunile mele mai inedite.

O sa imi spui ca  ”Cealalta Femeie” nu are serile, nu are weekendurile, nu are sarbatorile, nu are siguranta traiului in doi…Guess what!  ”Cealalta Femeie” nu are nevoie de ele!

Si poate nu le are pe toate. Dar tot are cateva seri, cateva weekenduri, cateva sarbatori. Iar acestea sunt traite la intensitate maxima!

Iar in rest,  ”Cealalta Femeie”  are lumea ei, are cartile ei, pasiunile ei, viata ei atat de bogata, universul ei atat de frumos colorat si plin de miracole…Ea are o alta perceptie asupra timpului, asupra spatiului, asupra vietii…..pentru ea fiecare clipa este magica, fiecare moment al zilei este special, fiecare intalnire cu iubitul este rupta din O Mie si Una de Nopti, este de fiecare data ca prima oara si parca mereu mai frumos decat ultima oara…Fiecare moment trait impreuna este un spectacol- de pasiune, lumina, poveste, magie, cantec, cautare….si da, probabil e greu sa faci un spectacol de calitate in fiecare zi…iar daca tu ai capacitatea de a face asta,  iti trebuie un partener la fel, care are aceeasi inclinatie spre a potenta la maxim bucuria vietii si spre a vibra pe ritmuri inalte in fiecare clipa…partener pe care nu stiu daca l-am intalnit…. Sau, poate l-am intalnit? cu El si cumparaturile la Ikea ar fi magice, ar fi o poezie. Poate ca e in cealalta parte a lumii, prins intr-un Da pe care l-a rostit cu muuult timp inainte sa ne cunoastem. Poate este chiar langa mine, dar e prizonierul limitarilor si temerilor lui? Poate este chiar langa mine si este perfect? si poate nu mi-am deschis eu ochii sa il pot vedea? Whatever. Am divagat prea mult.  Poate ca va veni si ziua cand voi gandi altfel. Poate va fi chiar maine. Poate ca va suna si la mine candva ceasul acela biologic care sa ma faca sa vreau sa ma instalez confortabil in siguranta unei relatii in doi si sa nu mai vreau sa plec de acolo, sa nu imi mai doresc sa evadez in castelul meu unde totul este fermecat…clipa in care sa imi fie suficient sa ma hranesc din obiceiurile caldute de cuplu, fara poezia, strangerea de inima si teama ca de fiecare data cand pleaca ar putea fi ultima oare cand il mai vezi. Fara dorul interzis, fara emotia pacatoasa, fara misterul departarii. Cu periute de dinti asezat frumos una langa alta, cu seri linistite pe canapea,  cu responsabilitati atent impartite conform unei fise a postului in relatia de cuplu. Si cu tot ce inseamna momente simple si cotidiene intr-o relatie. (Atentie, seara de seara!) Brr. Poate…. Oare? Acum?  Nu stiu…am fost binecuvantata cu un talent deosebit, acela de a sti sa imi fac viata  si clipele atat de frumoase incat celalalat nu poate tine pasul in fiecare clipa a zilei. Si a noptii. Sau poate nu am ajuns eu inca la acel nivel incat sa pot crea acest univers magic, pentru amandoi, in fiecare clipa, in fiecare context…Cert e ca nu pot accepta sa inchid ochii si sa vad clar urmatorii pasi pe care urmeaza sa ii facem impreuna….toate momentele noastre cuminti derulate pe fast forward, atat de previzibil….Poate in curand un catel…Apoi poate un copil…Poate doi….Vacantele…Of, inchizi ochii si vezi exact ce va urma in viitor. Nu! Nu e pentru mine. Nu acum, in orice caz!  Prefer misterul de acum, gandul ca maine orice e posibil, ca voi putea alege sa ma urc intr-un avion si sa fiu in orice alta parte a lumii , maine, cu oricine voi alege, traind orice film aleg sa imi regizez. Si sa fie magic. Fara Ikea, fara supermarketuri si fara nici o urma de plictiseala sau banalitate. Sau, daca e Ikea, sa fie in style. sa fie poezie! Sa fie poveste! Sa fie magic! Caci pentru mine asa e, totul! lumea vazuta prin ochii mei e de vis!

Gata, am lamurit-o si pe asta. Raman la varianta ”Cealalta Femeie” . Si poate nu atat in sensul strict al cuvantului, de iubita neoficiala si clandestina. De amanta. Indiferent de statut, voi ramane mereu Cealalta Femeie, in sens figurat. Acea Femeie care refuza rutina si plafonarea. Acea Femeie care nu uita sa se joace, sa seduca si sa se reinventeze. Acea Femeie care ramane misterioasa si care te poate surprinde chiar cand credeai ca nimic nu te mai poate uimi. Acea Femeie care nu uita sa te recucereasca in fiecare zi, neuitand in acelasi timp sa se recucereasca pe ea. Acea Femeie complexa, in care gasesti o mie de femei, de care nu te plictisesti niciodata si la care revii mereu. Acea Femeie care iti imparte viata in Inainte-De- Ea si Dupa-Ea. Si, de fapt, nu mai exista nimic Dupa-Ea. Orice ar fi, nu voi uita nicicand sa fiu, pentru El si pentru Mine,  Acea Femeie. Cealalta Femeie.

Iarta-mi te rog incoerenta. Sunt doar gandurile mele de seara. Ganduri trecatoare, cu parfum de primavara. Ganduri ratacite intr-un suflet cald ce penduleaza intre pacat si mantuire. Un suflet ce arde in fiecare zi in flacarile iadului, renascand in fiecare zi mai frumos, in paradis. Un suflet vibrand, de Cealalta Femeie, de Fiu Risipitor, de Don Quijote a carui fiecare clipa e un extaz maxim. Un suflet rebel in cautarea luminii. Un suflet de femeie pacatoasa, tanjind dupa divin.

http://www.alexandrasvet.ro/ganduri-de-seara-de-primavara-de-vis.html

www.alexandrasvet.ro