O femeie care iubeşte, chiar dacă pe ascuns, o femeie care-şi urmează o atracţie sexuală, chiar faţă de cineva cu care îi e ruşine să se ţină de mână, o femeie care pofteşte la un bărbat extraordinar de bogat, chiar dacă cu 30 de ani mai bătrân ca ea. O femeie înşelată, ca atâtea altele, de soţul ei, o femeie care are, ca atâtea altele, celulită, păr cu probleme sau porii deschişi pe faţă, o femeie cu un sân mai mare şi unul mai mic, o femeie care, ca atâtea altele, o mai dă şi în bară când crede că s-a îmbrăcat nespus de interesant şi elegant. O femeie care cară cocoşată un morman de prosoape în urma soţului ei ce umblă cu mâinile în buzunar, o femeie care-şi pierde răbdarea cu copilul ei şi se mai şi înfoaie la el. O femeie.

Fiecare vedetă şi-ar dori să-şi scalde în faţa publicului viaţa în cea mai dulce şi ideală lumină cu putinţă. O ştiţi, este lumina roşie, magica lumină roşie, nu degeaba a lupanarelor, cea mai mistificatoare dintre toate, atât de îngăduitoare cu imperfecţiunea şi atât de tămăduitoare pentru urâţenie. Este lumina iluziei dragostei şi a frumuseţii. Însă în lumina crudă a zilei toţi suntem aşa cum suntem. Nici mai buni şi nici mai răi. Iar tabloidele, în felul lor brutal, simplist, mercantil, hilar, asta fac. Pun vedetele să strălucească dacă mai pot sub reflectoarele cu lumină crudă a zilei. Sunt agentul sanitar, urât mirositor ca orice dezinfectant, necesar ca noi să nu ne facem idoli din chipurile lor de lut.

Andreea Marin face acum pe mimoza în ceea ce priveşte viaţa privată. Se închipuie în studiourile tv drept floricică delicată, recluzivă, care se închide cum e atinsă cu o incomodă întrebare, dar replicile ei în culori ţipătoare, de plantă carnivoră, îi trădează adevărata clasă în care este indexată în ierbar: plante otrăvitoare, care îmbolnăvesc minţi şi suflete încrezătoare. Aş zice să mai priviţi o dată cu atenţie secvenţele în care atât de înjurata Natalia Mateuţ se duce la masa ei să o întrebe de sănătate şi să vedeţi cu câtă agresivitate îi trage  microfonul în jos. În toată viaţa mea de ziaristă, de câte ori am fost pe teren şi am vorbit cu feluri şi chipuri de oameni, destui furioşi, nici unul nu a avut un asemenea gest brutal faţă de mine. Iar cea care l-a făcut cu o tânără şi plină de entuziasm prostuţ cancanistă se autointitulează ziaristă.

Andreea Marin i-a transmis apoi, tot de la tv, micii cancaniste să zică mersi că ea este femeie, care “încearcă să se pondereze”, dar dacă ar fi fost de faţă soţul ei, “un bărbat care mai ales când ştie că are dreptate şi e bărbat adevărat reacţionează în consecinţă”, prin urmare “nu ar fi văzut-o deloc bine”. În ce calitate a vorbit Andreea Marin astfel? De femeie care ştie şi apreciază puterea pumnului “bărbatului adevărat” pe femei, când acesta ştie că are dreptate? De femeie care dacă a “greşit” ştie că “bărbatul dacă e adevărat” are tot dreptul să-i radă două dosuri de labă? Doar Ştefan Bănică are o reputaţie solidă în tabloide de bătăuş de femei. Şi până la urmă ce o întrebase aşa de intim Natalia Mateuţ? Nimic din ce ea însăşi nu scrisese şi povestise din proprie iniţiativă înainte: cum stă cu sănătatea. Şi mai spusese ea şi altele mai intime: că a fost tratată pentru depresie şi că a vrut să se sinucidă. Mizilicuri pe care le trăncăneşti cu vecinii când te întorci de la piaţă, nu?

Andreea Marin a înfierat-o apoi la tv pe tânăra şi cruda la minte mlădiţă a presei tabloide şi că e indamisibil să-şi permită să o întrebe pe ea ceva când nu are nici o pregătire jurnalistică. Surpriză, surpriză: Andreea Marin însăşi a povestit anul acesta într-un interviu, cu gropiţele autosuficienţei în obraz, cum la 19 ani, fără nici un pic de deontologie jurnalistică la CV, s-a prezentat la TVR Iaşi la concurs pentru postul de reporter, iar cei de acolo doar au plăcut-o şi au trimis-o direct pe teren, să facă presă adevărată. Dar probabil acolo, la Roman, oamenii se nasc direct cu BBC-ul în sânge.

Da, este un interes public să aflăm din atât de dispreţuitele pentru “chiloţăreală ieftină” tabloide care este adevărata viaţă a Andreei Marin. Şi o să vă spun şi de ce: în numele sănătăţii mintale publice. Ca atâtea alte vedete şi ea este un model pentru alţii. O spune cu mândrie şi ea. Revistele glossy au îmbolnăvit milioane de femei din lumea întreagă de anorexie şi bulimie cu standardele ireale de frumuseţe create de Photoshop. Andreea Marin va îmbolnăvi cu falsa perfecţiune a vieţii ei, pe care şi-ar dori să o poată livra publicului fără să fie bâzâită de tabloide, vieţile atâtor femei obişnuite. Femei care şi-o iau ca model. Şi în cazul în care ea nu va avea curajul să fie onestă şi să-şi asume în public că paşii ei în viaţă sunt la fel de supuşi greşelii ca şi ai noştri, ai tuturor, tabloidele trebuie lăsate să-şi facă treaba. Să o arate aşa cum e: o femeie care oricare alta. E o chestiune de igienă.

Analistii cei mai echilibrati s-au ridicat fara sa mai clipeasca la rangul de urletisti, guristii de toate culorile politice, de la socialisti la libertarian capitalisti, s-au descoperit infocati regalisti, iar istoricii au decretat Legea Alternativei Unice la Glont, Abdicarea. Cu totii s-au constituit intr-un imens Cor al Scuipatorilor si l-au vanat pe presedintele Basescu pana pe ultimul canal mass media, strigandu-i “Rusine, rusine sa iti fie!”. Apoi si-au cerut cu pompa scuze, aducandu-si deodata aminte de formula, de la “Maiestatea Sa”. Pana si fostul presedinte Iliescu, care l-a dat la vremea lui pe rege direct afara din tara, a cerut regalist dreptul la cuvant in Corul Scuipatorilor. Numai ca cine citeste forumurile publicatiilor, unde-si da neintrebat de vorba “poporul” cu parerea, vede ca au strigat Taifun! la un pahar varsat de Traian Basescu cu apa, caci “poporul” nu e cu ei.

Si motive sa nu fie sunt destule. Toata ziua buna ziua cei mai importanti oameni din stat, viitori presedinti ai Romaniei poate, dar si cei mai celebri ziaristi il fac pe presedintele Romaniei dupa cum le canta in acea zi inspiratia: chior, alcoolic, dictator, infractor, mitocan, lichea, curvar si hahait, ne face de ras in strainatate, n-are maniere si mai si trage asa, ca un taran, la cate un temut sef de stat si cate o scatoalca fara printip diplomatic. Cei mai importanti oameni in stat si cei mai celebri ziaristi au dreptul s-o faca, se numeste libertate de expresie, dar cand presedintele Romaniei are o parere proasta despre fostul rege al Romaniei si si-o spune, paharul libertatii de expresie se umple si da, manjit de rusine, pe dinafara. Totul pana la rege! Dar de ce limita e regele? Chiar si in ultimele monarhii europene, regii sunt aspru si fara complexe criticati.

Fara indoiala ca Traian Basescu, in calitate de presedinte de stat, a facut o gafa, atata vreme cat si-a asumat Raportul de Condamnare a Comunismului in Parlament, iar acum, cativa ani mai tarziu, arata ca acela era doar un punct de vedere oficial si nu si unul al lui, personal. Dar chiar si asa, de ce nu ar avea si el dreptul la o parere? Buna, proasta, o parere e o parere. Orice decizie are si parti bune, si parti rele, poate fi prin urmare discutabila, iar abdicarea regelui nu face exceptie. Da, spun istoricii, i s-a aratat discret pistolul, a fost amenintat cu executarea a 1000 de studenti si practic, ca sef de stat, nu avea nici o putere. 99% sortii erau impotriva lui. Dar acel 1% de sansa te face sa visezi. Cu 1% asta, de sansa de izbanda, l-a putut aresta pe maresalul Antonescu. Si tot cu 1% asta de sansa am vazut in istorie oameni inconjurati de dusmani din toate partile, ajunsi cu spatele la zid, care i-au schimbat in mod miraculos cursul. E valabil si in stiinta, si in literatura, si pe campul de lupta. Curaj nebun, inconstienta, mandrie, inteligenta, noroc, ce o fi fost, dar cu cu acel 1% au schimbat lumea din jurul lor. Sau au murit pe rug, in puscarii sau luptand. E asa de rau sa visezi la regele tau ca este, ar putea sau ar fi putut fi un erou? Pana la urma asa suntem crescuti, nu?

Poate si acesta e un motiv pentru care “poporul” care graieste pe forumurile publicatiilor nu are aceeasi parere cu politicienii si ziaristii momentului. Decizia de abdicare a avut consecinte care nu au fost inca uitate. Regele a plecat si trait bine sau rau mersi, dar in urma lui soldatii armatei romane au fost macelariti sau au fost luati prizonieri de nemiloasa Armata Rosie, si multi romani, un popor nebolsevizat, si-au mancat zilele in puscarii. Cine nu are un bunic care a patit asta?

Cu doua vorbe grele suflate peste rege Traian Basescu, presedintele jucator, a devenit presedintele vrajitor si i-a oferit ca prin minune Casei Regale a Romaniei un capital urias  de simpatie mediatica pe care nu l-a mai avut niciodata. Capital de simpatie mediatica, ce s-a vazut, se poate transforma in timp, in simpatie populara. De parca istoria ii mai face acum, la sfarsitul vietii, batranului rege cadou inca un 1% sansa sa se revanseze. Va sti ce sa faca cu el sau il va ingropa sub obisnuitul lui si atat de laudatul pentru decenta “No comment”? Asta-i de fapt intrebarea.

Ma latra de-mi dispareau ca prin farmec orice fantezii europene si psihologii fine a la Animal Planet din cap. Nu-mi venea decat sa-i trag un sut in cur, dupa ce i-o ziceam oricum pe-a dreapta, pe aia cu “Fi-ti-ar tac-tu al dracu’” si p-aia cu “Baga-te-as in pizda ma-tii de bou”. Facea de serviciu gratis, desi nimeni nu i-o ceruse, la etajul trei al unui bloc mititel si cenusiu de pe Vatra Luminoasa. Chiar si cu ochii carpiti de somn, sarea si lua trentaros pozitie, cu pieptul inainte, viteaz ca o baioneta de muzeu cand trecea dusmanul necunoscut, si mai avea destui dinti galbeni in gura carora sa le porti un pe deplin respect. Era cainele unei babe pe jumatate oarbe, pe jumatate nebune, care traia intr-un apartament de-un ciment luciu, cu putina vopsea verde pe pereti, unde altundeva decat la inaccesibilul etaj trei. Cu castronelul de apa la dreapta si parizelul de la baba la stanga, te latra ori pana se satura el, ori tu de urlat ca o catea la el. Pana la urma, in urma unor sosele si momele de rutina, ne-am imprietenit cat sa ne dam cu indiferenta buna ziua fara sa ne mai amenintam de fiecare data cu bataia. Nu m-am dat inapoi sa-i cumpar prietenia cu cate o mangaiere ipocrita sau un castron de mancare. Acum, na, eram care pe care la etajul trei si eu trebuia sa ajung cu orice chip la etajul patru.

Toate strazile de primprejur il stiau drept Puricosu si vecinele cu vechime spuneau ca avea cel putin 14 ani. Ca sa zic asa, nu-i arata deloc. Era de o uratenie fara varsta, spatos si cu un ciot caraghios de coada, murdar in stil clasic boschetaresc, zi de iarna pina-n vara, de-un  negru imputit si un mers ca jocul de glezne al unui boxer inainte de un upercut doborator. Ce sa mai, un smardeias de cartier in toata regula. Ma conducea dimineata la autobuz cand plecam la serviciu, mergea cu mine la cumparaturi si ma astepta ca un caine de plus intr-o vitrina, in fata la Mega, si-mi conducea barbateste noaptea prietenele pana la troleibuz. Asta cand nu era plecat cu treaba prin oras, ca batea curios cartierele, de la Mosilor pana in Pantelimon, departe, cand si cand cate un prieten dand telefon amuzat sa spuna ca s-a intalnit cu Puricosu pe la Gara de Est sau prin fata, pe la ProTV.  Cand l-am primit contra a 1 leu pe Ozzy, husky-ul nostru cu maniere de conte, Puricosu s-a facut caine de lume. Nu scapam cu nici un chip de el, mergea in parc la catei si, desi nu stia de joaca si maraia cu prudenta la orice tentativa de distractie in doi sau in zece, spectrul amenintator a vreo doua umbrele sub coada i-au bagat manierele in cap si suporta binevoitor orice lins prietenos pe bot. Dar din momentul in care sotul meu i-a auzit urletele de moarte si a coborat sa-l scoata din falcile pitbulului deranjat la cap al vecinului nostru, nepotul celei mai mai mari antrenoare de gimnastica a Romaniei, care-i crapase déjà capul, Puricosu a devenit fratele nostru de sange. Ne-a gasit dupa ce ne-am mutat in cartierul vecin si o data la doua saptamani venea sa ne viziteze. Astepta cuminte in fund, cu urechile date pe spate, la usa blocului pana iesea cineva, urca iute la etaj si zgaria la usa sa-l primim. Nu eram acasa, nu-i nimic, astepta in fund la usa pana veneam. Si statea, nu gluma, in vizita, ca o ruda care a venit, dar nu mai stie sa si plece. Aveai nevoie de un serviciu profesionist de descarcerare, cel mai probabil o matura, sa-l scoti dintre asternuturile curate, pentru care avea o rapanoasa slabiciune. Doua-trei zile, mergea cu noi oriunde, apoi pleca la casa lui.

Poate asta facea Puricosu si cand disparea cu zilele de la bloc. Isi vizita prietenii vechi, ca un unchias care se suie la tren si pleaca dragastos la rude. De ce v-am povestit atata despre Puricosu? Pentru ca am fost pentru un reportaj la un adapost de caini, cel de la Chiajna, si ce am vazut acolo mi-a rupt inima. Nu stiu daca ati fost vreodata la un orfelinat de copii mici. Treci printe ei si cand te vad plang, cu mucii intinsi pana la barbie, intind mana dupa tine din patuturi sau de pe jos, dintre jucarii, se agata de hainele tale si tipa “mama, mama”, cautand sa-ti prinda privirea. Asa e si la adaposturile de caini. Intr-o putoare ca la groapa de gunoi, insuportabila, sunt inchisi cate cinci-zece intr-o cusca, si plang, plang continuu, cu acelasi glas ca al unor copii. Unii dintre ei nu se mai pot ridica, sa planga in cor cu restul la usa custii, caci ceilalti le-au mancat de foame picioarele. Te apuca haiducia si-ti vine sa rupi tu cu dintii gardurile si sa le dai drumul sa se duca unde or vedea cu ochii.

De atunci am convingerea, si nu mi-o poate schimba nimeni, ca adaposturile nu sunt o solutie. Si atunci care e? Aplaudacii condamnarii la moarte a maidanezilor vor spune ca “eutanasierea”. Da, poate, dar nu intr-o tara ca Romania. Aici am vazut acum cativa ani cum mormanului de bani alocat de stat mortii medici si edili chibzuiti i-au dat o mai buna intrebuintare: au fost atatea vile confortabile de ridicat, copii de trimis la scoli inalte in strainatate, excursii de vazut lumea de facut si masini luxoase de cumparat. Doar omul e mai important decat cainele. Si cand banii de otrava pentru o moarte dulce, fara suferinta, cu care sa-i trimiti pe caini pe lumea cealalta, au fost cheltuiti cu cap ce a ramas? Parul! Tot acum cativa ani am vazut asta. “Eutanasierea”, cuvantul asta spilcuit, a insemnat omor, in sac, cu parul. Si asta va insemna si acum. S-a mai ridicat o generatie si sunt destule alte case frumoase de facut si copii de tinut in puf. Spui cu eleganta “eutanasiem” si mii, zeci de mii de caini gata, dispar de langa noi fara batai de cap, ca si cand nici n-au existat. Dar stiti cum e. Nici treizeci mii de oameni nu inseamna pentru tine nimic, daca nu i-ai cunoscut. E doar o cifra care nu-ti da nici o emotie, pura statistica. Dar cand printre cei treizeci mii ai frati, mame, tati, prieteni, vecini si colegi de scoala, statistica capata alt nume, unul impresionant: se numeste masacru. Intre cei treizeci mii ai cunoscut si ai iubit si tu un Puricos. Si vei sti cum a murit. Facut bucati, in sac, cu parul. De aceea spun, solutia nu e omorul, solutia e sterilizarea. Fac parte din tagma catelarilor de multi ani, am si prieteni, si dusmani caini, trec si dimineata si seara printre haite si stiu. O data ce i-a lasat statul fara coaie, le trec si fitele de smardoi. Sunt ca niste pisoi, umbla brambura toata ziua, dau din coada pentru orice covrig si sunt periculosi doar pentru rondurile cochete de flori ale primariei. Le umplu cand ii apuca cate o nevoie cu ingrasamant natural.

Să-i arătăm cine e şi câte parale face. Că doar s-a întins în adolescenţă contra cost cu interlopi acasă, la Moldova, şi cu băieţi de bani gata, prin apartamente special închiriate pentru asta, la Bucureşti, scriu cu nesaţ tabloidele. Apoi s-a dat îndrăgostită de un desfranat miliardar de jucarie, care are bani de la taticu, inalt functionar comunist, si care a făcut “o doamnă” din ea. S-a măritat cu el din dragoste de Louis Vuitton şi i-a făcut şi un copil ca să-şi asigure un trai dolcegabbanizat.

Când fata frumoasă, mare cât un cal, pe care soţul ei, zis şi Virinel, a călărit-o cât a putut şi a făcut manej cu ea prin tabloide ca să ajungă şi el celebru, s-a săturat şi s-a revoltat, hotărând să divorţeze, acesta a început s-o ciomăgească în piaţa publică ca pe un cal de povară, care nu mai are putere să tragă în jug:  e “o femeie de moravuri uşoare”, are o soră “chiar prostituată”, este o mamă bătăuşă şi îşi justifică hoţia, că i-a luat ca împuternicit toţi banii câştigaţi de ea din cont, ca un predicator, o mână a lui Dumnezeu care împarte dreptatea, cu un “pentru că aşa merită”; îşi retrage fetiţa, pe care i-au dat-o în custodie judecătorii, de la grădiniţă, şi o ţine sub cheie la Izvorani, numai ca mama ei “denaturată” să n-o mai poată nicăieri vedea; îşi pune copilul în faţa camerei de luat vederi să declare pentru mase ce bătaie a luat de la maică-sa şi apoi înregistrarea apare subit şi oportun în presă. Moni este şi “nebună”, de la medicamentele pe care le ia să-şi ţină acneea sub control, au aflat ca prin minune tabloidele, iar de neunde apare şi o damă de consumaţie care susţine că a fost colegă de profesie cu Moni într-un apartament pentru futadori de bani gata; Virinel face din fotoliu înconjurul presei cu declaraţii despre ea şi în ziare, şi la TV, ca apoi să depună în dosarul de divorţ volumele cu articolele apărute în presă, ca dovezi asupra caracterului ei îndoielnic şi răutăţii ei. Şi aşa mai departe, în aplauzele publicului. “Curva” tocmai primeşte ce merită!

Şi acum, cu mare sprijin de ochelărime, vorba lui Rabelais, să ne aplecăm asupra operei mediatice cu sfârşit trist a celor doi şi să luăm momentele subiecţilor pe rând:

1. Moni e “curvă”. Deci ea nu trebuie lăsată să-şi crească copilul. Să presupunem că e aşa, e “curvă”. Dar cine poate să spună că curvele nu pot fi mame bune, tandre şi atente cu copilul lor? Câte femei virtuoase şi la locul lor nu au stat în sfânta instituţie a căsătoriei cu bărbatul lor, care le chinuia şi pe ele, şi pe copiii lor, numai pentru salariul lui bun de la sfârşitul lunii, fără de care nu ştiu sau nu pot să se descurce, pentru o poziţie bună şi nepătată în societate, pentru relaţii folositoare sau, la fel de comun, din banala şi îngrozitoarea frică de singurătate? Dar la ele asta nu se numeşte prostituţie, ci că şi-au făcut “datoria de soţie şi mamă”. Să nu ne ascundem după deget. Avem generaţii de mame, bunici şi stră-străbunici care au făcut asta. Au fost ele mame mai bune? Nu cred, multe dintre ele nu. Au fost nişte mame nevrozate, aduse uneori în pragul nebuniei de bărbaţii lor, ce nu mai aveau putere sau răbdare să le acorde atenţie copiiilor şi care, în cele mai “decente” dintre familii, au crescut ca buruienile pe lângă gard. Ca în orice alt război, şi din câmpul de bătaie de acasă scapă cine poate. Unii au ajuns nişte adulţi întregi la cap, alţii îşi trăiesc viaţa pe canapea, la psiholog, sau îşi găsesc liniştea în beţii şi droguri. Citim despre copilul unei judecătoare că s-a sinucis sau despre cel al unei senatoare că a încercat să omoare un trecător care a sărit în apărarea iubitei lui, pe care o bătea, trecând cu maşina de 26 de ori peste el. Şi sunt copii crescuţi de femei “decente”. Au fost ele mame mai bune? Nu ştim.

Să o luăm încă o dată de la capăt şi să presupunem că Moni e “curvă”. Dar cine poate aşa, cu inima uşoară, să o judece? O fată săracă şi frumoasă dintr-o familie de vai şi amar, din care nu prea a avut nimeni nici chef şi nici ce s-o înveţe, e luată în bătaia peştilor, i se promit bani şi o “carieră”. Cine, în afară de maeştrii zen şi timizii patologici, nu se visează frumos, celebru şi bogat? O banalitate. E atât de uşor să faci un pas greşit, care să fie primul dintr-o lungă serie care-ţi va schimba fără şansă  viaţa, când creşti de capul tău şi-l ai plin, ca un balon de sapun de culori, cu vise strălucitoare de mărire, în care nu vei mai suferi niciodată de foame şi toată lumea te va respecta pentru ceea ce ai “realizat”. Şi Moni a plătit un preţ foarte scump pentru asta. Sunt mai puţin de condamnat femeile şcolite şi “finuţe” care fac carieră în jurul nostru, culcându-se cu cine trebuie pe scara ierarhică a companiei, ca să fie avansate şi să li se recunoască “valoarea”? De prădători zâmbitori cu maniere şi faţă drăguţă din ăştia sunt pline birourile şi la stat, şi la privat. Numai că lor nu li se pun banii profesionist pe noptieră, ci sunt plătite, după ce execută mişcările standard, milenare, cu sporuri la salariu şi funcţii.

2. Moni e o “mamă bătăuşă”. Deci ea nu trebuie să-şi crească copilul. Dar să nu privim aşa americănesc lucrurile şi să considerăm că orice palmă după ceafă face cât o tortură scoasă la lumină de Amnesty International. Să vedem şi ce înseamnă şi “bătăuşă” ăsta, că o o ciufuială nu a omorât pe nimeni, ba din contră, ca-n proverbul “An apple a day keeps the doctor away”, a scos din mulţi dintre noi oameni. Doamne fereşte, nu spun că un copil ar trebui să fie bătut. Dar tot la fel de bine spun că maică-mii, o femeie frumoasă şi serioasă, îi pleca fără prejudecăţi mâna când surcelul ei de fată fura pepeni din piaţă, le cerea 5 lei cu împrumut trecătorilor când vroia să manânce trei îngheţate nu una, de cât îi dăduse ea bani, sau ascundea “Neghiniţă” în congelator şi susţinea că pierdut-o, că, de, erau nişte vremuri când umblai foarte rar pe acolo. Sau că datorită unei binecuvântate perechi de palme, luate în urma unui 4 la matematică, am reuşit în numai trei ore să desluşesc misterul singurei probleme cu falsă ipoteză rezolvate în  viaţa mea. Sunt mai de apreciat mamele care nu-şi ating cu un fulg copiii, că aşa au citit ele în cărţile de psihologie, că nu e bine, şi le fac toate poftele sau le înţeleg toate nevricalele, pentru că aşa e copilul, nu e răsfăţat, ci are “personalitate”? Nu. Cum spunea bunicul lui Amos Oz, şi cu bunătatea poţi face la fel de mult rău ca si cu cruzimea. Şi bunătatea, ca şi cruzimea, e capabilă să scoată ce-i mai rău în om şi să-l transforme într-un adult cu ego mostruos, care-i va călca fără vreun regret vreodată pe toţi cei din jurul lui în picioare ca să-şi împlinească dorinţele.

Nu sunt dintre fundamentalistele maternităţii, care susţin că, în caz de separare, mama şi nu tata este cea care ştie cel mai bine cum să crească şi cum să iubească un copil. Dar în tot circul monstruos mediatic pe care l-a făcut Irinel Columbeanu după ce tânăra şi frumoasa lui soţie şi-a luat lumea în cap, a demonstrat că a pus binele lui mai presus decât binele copilului. A făcut-o pe mama lui de râsul şi ruşinea lumii. Copilul creşte şi stigmatul ruşinii cu care i-a înfierat mama se va vedea fără îndoială şi pe pielea acestuia, nu e decât o chestiune de timp. Moni, când a plecat în America, şi-a luat copilul cu ea, nu l-a abandonat, şi spre deosebire de Irinel, ea a refuzat cu decenţă să facă orice declaraţie, bună sau rea, despre tatăl copilului ei. Irinel a preferat să-şi izoleze copilul într-o casă luxoasă, la marginea Bucureştiului, retrăgând-o dintre copii, de la grădiniţă, şi minţind-o că e în vacanţă, numai ca mama lui să nu-l mai poată vedea, iar pe aceasta a ţinut-o de fiecare dată cu bodyguarzii la poartă când a încercat să-l vadă. Nu cred că se îndoieşte nimeni că, în caz că va obţine custodia permanentă a copilului, Irinel va face tot ce-i stă în putinţă să nu o lase să-şi vadă copilul. Iar mamei copilului lui i-a furat absolut toţi banii câştigaţi de ea din cont, sub acoperirea că este împuternicit, anulându-i orice şansă de a dovedi în faţa judecătorilor că are cu ce-l întreţine.

Pentru toate astea, “curva” de Moni este oricând o mamă mai bună decât e tată Irinel Columbeanu şi copilul ar trebui crescut de ea. Iar lumea care o scuipă să o respecte mai mult. S-a lăsat tăiată în două şi de Irinel, şi de presă, şi de public, fără să crâcnească, pentru copil şi viitorul lui. Iar asta se numeşte dragoste.