Oricât de conformă cu propria măsură a frumuseţii s-ar simţi, singură, în intimitatea marginilor sale, unde zidurile casei sunt cea mai familiară şi îngăduitoare oglindă, odată ieşită în stradă, cea mai înaltă seninătate, argumentată sieşi savant şi persuasiv e gata să se crape, o face vulnerabilă alinenării, şi o reduce la cea mai perversă manifestare a dezumanizării: redundanţa privirii sale, reflectate în prea multe chipuri ale lumii, încât să mai poată fi sigură de ceea ce e particular în frumuseţea ei. E o confirmare dureroasă că tot ce ar fi putut rosti stă închis în ceilalţi pe care îi zăreşte, mereu alţii, în care crede că se zăreşte, renunţând la a mai crede în ea.

Am văzut-o. Contempla absentă dintr-o vitrină geneveză. O sculptură perfectă. Pe care nu poţi decât s-o aproximezi. Cea mai frumoasă femeie din lume nu are suflare. Nu a avut niciodată. Nu există. E un construct social care ne-a mutilat de-a lungul timpului percepţia asupra frumuseţii. Fiecare ideologie cu ideal-tipul ei de frumuseţe. Care a “trăit” până când a fost înlocuită de o alta. Nu ştiu ce a mai rămas din tipul ideal de frumuseţe al lui Boticelli.

E, după părerea mea, printre întrebările cu cele mai iraţionale temeiuri pe care le-a gândit omul până acum.

Cate patternuri, atatea Romanii.

Traim intr-o Romanie hiperconsumerista care a integrat-o pe cea virtuala, cu “circuit inchis” si, in contrast, pe cea a anomicilor: Romania homlesilor, a cersetorilor, a prostituatelor si a nebunilor. Dar mai traim cu intermitente intr-o Romanie, cea mai respirabila dintre toate: Romania normala, in care ne simtim defazati uneori, intr-un mod nostalgic si cinstit, ca si cum am vedea-o dintr-odata prin ochii bunicilor nostri. Nostalgic si cinstit.

Romania cu circuit inchis: milionari, escorte si bordeluri de lux.

Se trezeste in fiecare dimineata cu sentimentul ca poate ingenunchea zeii. Si crede ca joaca in aceeasi liga cu ei. Totusi, pentru situatii-limita, are suficienti bani ca sa isi angajeze un mediator profesionist in relatia lui cu divinitatea, pe care, din bravada megalomana o sfideaza de cele mai multe ori. Vorbim despre fisuri accidentale in logica sa atotputernica. De milionar pe pamant, dar prin extensie si pe marte. Pana intr-o zi in care constata ca nu-si mai poate achizitiona predictibilitate. Megalomania crapa, imperiul se risipeste, ca doar totu-i grabnic trecator.

Dar de ce se sinucid milionarii in criza?

Pentru ca nu stiu cum sa gestioneze esecul, orice forma ar imbraca el. Imaginandu-si despre ei ca sunt o specie hiperconsumerista de eroi, milionarii despre care povestim nu sunt dispusi sa isi regandeasca radical intreaga viata, pentru a o lua de la zero. Ei sufera de aceasta rigiditate invatata de a trai “vesnic” sub cupola luxului. Nu se sinucid pentru ca raman faliti. Putini au fost cei care au pierdut totul. Mai curand, ei iau decizia asta pentru ca nu vor sa traiasca modest. Nu pot sa o faca, pentru ca s-au imbuibat cu aroganta bolnava ca sunt invulnerabili.

Dar ca sa nu ma indepartez de ce voiam sa va vorbesc, ma intorc la ceilalti actori care dau sens Romaniei cu circuit inchis.

Prostituatele de lux, bordelurile, saloanele de masaj erotic sunt doar cateva (cele mai vizibile) localizari ale industriei sexului care recreeaza continuu arhitectura Capitalei. Economia informala din zona pornografiei “urbane” premium si de lux nu pare sa fi suferit din cauza crizei. Dar cifrele nu pot descrie fidel realitatea asta. Ca doar are si pornografia un renume pe care trebuie sa si-l apere. Cu orice pret. Iar pretul e stabilit de o piata cu clienti mai rari si mai “modesti”. Entertainment-ul pornografic s-a mutat, oricum, online. Vezi stirile Antena3.

Romania “medie”: criza s-a mutat in suflet.

Pentru romanul de rand insa, criza e suma efectelor perverse ale traiului in societatea (hiper)consumerist. Dupa ce au fost constransi sa traiasca auster in comunism, romanii au gasit in consumerism cele mai articulate modalitati de manifestare a libertatii, proaspat cucerite. Si au imbratisat hipeconsumerismul, pentru ca “merita” si pentru ca “vindeca” aproape toate neputintele si infrangerile pentru care se gasise deja un vinovat legitim: comunismul.

Si astfel, romanul a inceput sa isi cumpere confort material, confort interior prin carti de psihologie comerciala care vand retete universal-valabile de succes in afaceri, relatii trainice si a reglementat relatia cu zeii. Si a acumulat la inceput imperceptibil, apoi din ce in ce mai evident-semnificativ mai mult decat avea nevoie. Si a cumparat in acest fel o casa mai mare decat a avut nevoie, o masina mai puternica si mai sofisticata decat una achizitionata strict pentru functia ei initiala, si, incet-incet, bulimia de “a avea” s-a mutat in edificiul sau emotional, largindu-si optiunile sexuale, orbecaind din partener in partener pentru a aproxima adictiv amintirea unei stari de cvasi-fericire.

Romanul a imprumutat si cele mai importante valori ale consumerismului. A invatat ca vrea sa fie independent si cum sa doarma linistit noaptea. A vrut sa aiba succes cu orice pret. Are nevoie de apauzele societatii, cu orice pret. Nu si-a interiorizat neaparat cultura performantei, ci s-a automotivat cu sabia lui Damocles deasupra capului. Si a performat cu frica de propria ineficienta. A mizat totul pe realizare profesionala, adormind cu gandul ca doar asta il poate limpezi de frici si de propriile vulnerabilitati, sufocate de refulare. Pentru ca hiperconsumatorul e prin excelenta individul care nu poate tolera durerea. Hiperconsumerismul, asa cum ni l-am asumat noi, ne-a facut mai vulnerabili, iar romanul a imbratisat neajutorarea invatata, asteptand ca societatea sa genereze mereu mecanisme de “salvare” a lui. Acum are in medie 2 credite, e disponibilizat si trebuie sa o ia la de la capat. E momentul in care “migreaza” mai critic si mai intelept (sper) spre Romania respirabila.