Am cumpărat Poker pentru că poveştile mele puse pe hartie nu-s decât colaje fără finalitate şi mi-a ajuns pe la urechi total aiurea c-ai scris în 13 zile o carte şi m-am ofticat. Grav. Mi-a placut sentimentul ăsta, m-am simţit vie. Şi-am zis gata,  tre’ să văd ce dracu a scris puştanu’ asta!

Recunosc, fragmentele de pe net, citite sporadic mi s-au parut lame. Eram bucuroasa-n sinea mea şi-mi zicea-băi ce carte proasta, suna fix ca dracu’.

Aşa c-am luat cartea şi-am început s-o citesc şi nu m-am mai putut dezlipi şi m-am super enervat iar. M-am simtit mică, cu Robinson Crusoe în braţe.

Şi, cum citeam, mi-am dat seamă ca, of, îmi cam placea- aşa, fix în felul ăla în care manânci o super prajitură sau o super chestie aşa, super mustoasă şi super buna şi stii că-i plină de rahaturi da’ iţi place şi n-o lasi din mana. Comfort food.

Carte de consum, îmi ziceam. E foarte drăguţ ca oamenii să-şi dorească să citeasca şi să manânce şi junk-food din cand in cand, chiar dacă te-ngraşă sau ai senzaţia că mănâci „sârmă şi pietre”. Mi se pare genial orice reuşeste să prinda mulţimile. Mă fascinează ce anume ajunge să prindă la mase, ce devine “consumabil”, e un pattern care-mi scapa(besides ieftin, rapid&all the clichee).

Revenind. Cartea ta a călătorit pâna-n Istanbul şi-napoi. A stat în mana mea prin aeroport, am foşgăit-o pe stradă, mergeam citind şi sincer, nu pricepeam ce-mi susţine setea aia să vad ce-i cu Tudor, care-i faza, ce se mai întâmplă. A intrat prin moschei, subterane şi bucatării felurite. S-au uitat toţi la ea, au deschis-o, au închis-o la loc m-au întrebat cu ce e. Cu prietenie, bani şi dragoste. Au dat din cap mulţumiţi.

Am plecat cu ea în valiză pentru cală cu gândul să mi-o scot de-acolo la check-in(aveam o gentută în care nu-mi incăpea), şi am uitat-o. Vai!Voiam să mă duc să-mi cer valiza înapoi. Poate exagerez putin, doar mi-a trecut prin cap ideea şi-am lăsat-o balta, evident. Dar o voiam cu mine, asta-i clar. Ştii, ca şi cum esti într-o relaţie d-aia megapasională şi te desparţi prima oară de celălat să pleci nu ştiu unde departe şi te simţi cam incomod şi disparat..

Atunci mi s-a părut Poker foarte vie şi cumva sexy. S-a încăpăţânat să rămâna în valiză şi să mă facă s-o doresc şi mai mult, să vreau  s-o citesc atunci, acolo, imediat

La întoarcere am ţinut-o în mană şi nu i-am mai dat drumul. M-am oprit în faţa blocului, m-am aşezat pe valiză, mi-am luat o pizza şi-o bere de la colţ, şi nu m-am ridicat de-acolo până n-am terminat-o. M-a  cam lasat în aer finalul.

Pare neterminată în sensul ala că mai vrei. Mai vrei să vezi personajele conturându-se, vrei să afli dacă a câştigat Dragoş, cum s-a trezit Ada, cum a scos-o Tudor la cap cu Andreea, vrei să-i mai vezi  pe cei trei muşchetari în câteva experienţe de viată importante pentru ei şi tot aşa.

Are sau n-are relevanta, am descoperit o carte-imagine, o carte-film. Am văzut foarte clar  cum arăta puiul ala cu orez fără unt, cum pica puloverul verde al Andreei pe sânii ei mari şi mişto, basca rosşe a Adei gen Eva Green în The Dreamers, pumnii încasaţi de Bob in gang., cum i se scurgea sângele pe bărbie.

Cum se termină prima serie din film,  am vrut să mă apuc să mi-o  scot de pe torente pe-a doua, “sa-mi bag în vena” episoadele urmatoare. Ştii, creeaza genul ăla de dependenţă pe care-l creeaza serialele catchy care te pironesc în weekend în faţa monitorului şi timpul se dilată pâna luni dimineata când tre ‘ să pleci la serviciu şi te gandeşti că te-ntorci acasa  imediat dupa să vezi ce se mai întamplă-n serial. Iţi dă un sens pe termen scurt.

Am vrut să ştii in linii minimale care-a fost relatia mea “senzuala” cu cartea, pentru că da, cam aşa a fost. Poker m-a super mufat pe senzual mode, am vrut s-o dezbrac de tot, s-o adulmec şi în final, s-o simt, s-o devorez.

Deşi mi s-a părut  că n-ar fi carte bine scrisa, m-a sedus. M-a avut. Mi s-a parut foarte sexy. Şi Tudor e un personaj sexy. E un personaj care excită.

Ştii cum e cu persoanele sau personajele care te fascineaza-unele sunt foarte consistente şi poti să spui exact ce te-a prins, altele iţi scapa printre degete.

Tudor e o combinaţie care pe mine m-a prins şi m-a şi ţinut langă el. E şi nu e, iţi scapa printre degete pentru ca în momentul urmator  să devină vulnerabil, o arde şi macho pe alocuri da’-l prinde bine, nu bravează decât cu scopuri clare, ai zice că-i golan da’ e destul de finuţ, ba nu ştie ce vrea, ba e analitic, îi place s-o arda arty la cratiţă, are pasiuni, nu te plictiseşte. Are un flow interior coerent şi total ne-sacadat sau aliniat plictisitor. Vrei mai mult de la el, vrei să-l descoperi, devine intim foarte repede şi ţi se cuibareste undeva aproape. E moale şi cald chiar dacă nu-şi doreşte asta.

Şi-apoi povestile despre poker. Un univers nou, nedescoperit. Lucruri de cautat, poveşti de aflat, reguli de înţeles. Am încercat să înţeleg mai multe, ca despre orice lucru nou de care n-am habar şi pe care incerc să-l inteleg.

La poker m-a interesat să vad ce fel de joc e şi ce calitati tre’ să ai  ca să fii bun. Ca pe orice snoabă,  m-a incitat fix că nu stiam nimic despre universul ăla-nu stiam termeni, strategii, nimic. Tudor s-a mulat frumos peste treaba asta- jumate bad boy, jumate romantic, trecut cu probleme, ceva obsesii la activ, un domeniu necunoscut. Et voila, o combinatie sexy. E ceva lipit de creierul meu în gesturile pe care un jucator le face la masa, atitudinea aia de felină în asteptare, mişcări suple, autocontrol facial, strategie, concentrare, pasiune care ma poartă în zona erotismului.

Cam asta a fost “experienţa cu Poker”-un fel de -first date şi cum mi s-a părut mie naşpa şi mai apoi  cum şi de ce m-a sedus, cum m-a făcut să-i “cedez”… Ţin la perspectiva  asta de…  carte experienţă şi e fain să vezi ce impact are fix în viata de zi cu zi a cuiva, cum apare şi ce produce, mai mult decat perspectiva unei experiente “livresti”.

Şi, deşi nu te cunosc, uite, îţi  scriu să-ţi multumes. Mi-a dat destul de mult cartea ta, fără să-i fi cerut mai nimic.  Să fiu sinceră, mi-am dorit să mă dezamăgească. A sfârşit prin a mă seduce.

Cu drag,

Smaranda.

Dar, surprise! Deşi curcubeele erau la câţiva metri, eu nu puteam să ajung la ele.

În faţa mea, oamenii legii, înalţi ca nişte brazi sau munţi(alegeţi-vă) şi transpirând cu pasiune în modernele lor zale de protecţie din plastic siliconat considerau că reprezint un pericol public pentru  manifestanţi.

Am încercat aşa, pe intensităţi, in funcţie de cum îmi pierdeam rabdarea, speranţa, argumentele

- am intârziat 2 minute, aş vrea, vă rog să intru

-fac parte din organizarea marşului(la asta s-a râs cel mai mult, probabil a fost cea mai des uzitată)

-sunt ziarista, tre’ să scriu despre asta( şi legitimaţia? n-aveam)

-vi se pare că aş putea constitui o ameninţare?

-sunteti homofobi?

-care naiba e de fapt problema voastra?

N-a mers nimic.

Verdictul era simplu şi sec-Întârziasem.

Am fost ironizată de către jandarmi cam aşa: -„Ia uite-o bă şi p-asta, n-arată a lesbi”, „Fraţică, incă una pă care-am pierdut-o”, „Pisi, lingi acadeaua sau scuturi brioşa?”.Drăguţ. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru limbajul colorat.

Mi-au atribuit ei o identitate sexuală pe care eu n-o am. Din păcate. Ca şi cum nu poţi susţine o cauză fără să fii direct implicat. Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie-dacă susţin accesul femeilor roma pe piaţa muncii asta ar însemna că musai să am etnie roma. Dar dacă susţin dreptul elefanţilor la masaj la tălpi după o zi de plimbat puii prin câmpiile africane?

Mi-am petrecut tot timpul marşului încercând, de fapt să am acces la el- să intru prin altă parte, să folosesc scări de bloc cu mai multe intrări. Nimic.

Într-un final, am ales să ramân lânga parc  şi să mă alătur mulţimii măcar câteva minute- nu s-a putut nici asta. Oriunde staţionam eram mutată de poliţişti după alte şi alte bare de protecţie, ca pe o tabla de sah. Ceea ce n-am înţeles – a cui protecţie până la urmă?

În jurul meu, lumea mi s-a părut mai puţin homofobă şi mai mult enervată de faptul că era blocată, ocolită şi zburătăcită ”Staţi doamnă aici că vin nebunii ăia”!

Poliţiştii pe cai semeţi ne apărau pe noi de fapt de manifestanţi. Să nu cumva să ne răneasca.Cu pancartele lor, cu nevoile lor de a fi respectaţi, cu toată treaba asta care se cheamă democraţie şi care pare să nu ne coafeze deloc.

Se poate spune ca Politia Romana işi făcea foarte bine datoria de a apăra persoanele implicate in marş, nu?

Pe finalul, la colţul parcului Izvor se adunaseră nişte domni, mai mulţi şi mai incruntaţi.

Unul dintre jandarmi i-a îndrumat astfel –„Aşteptaţ-i la metrou, hai, aşteptaţi-i la metrou.” Nu ştiu exact ce-a însemnat asta, un amic presupunea c-ar fi la derută intrucât la metrou Izvor era plin de forţe de ordine, altul considera că e instigare la violenţă. Eu consider ca domnului cu pricina îi era teamă de eventuale incidente in aria dânsului de responsabilitate şi încerca să arunce pisica după gardul vecinului. Că aşa era mai comod. Că-i era teamă.

Aş vrea să vă  mai spun că n-am văzut mostre fabuloase de homofobism. Mai mult atitudini macho, mai mult glumiţe-ntre băieţi,  mai mult oameni întârziaţi care voiau să participe la marş, rătăciţi în labirintul construit de forţele de ordine.

Pe de altă parte ştiu că aceste forţele de ordine au avut un task- sa nu lase pe nimeni să intre. Mi-ar fi plăcut să-i pot convinge să facă o excepţie pentru mine. Am stat însă şi m-am gândit că e totuşi un gest dificil, de asumare si susţinere, sa laşi pe cineva înauntru, în momentul în eşti în grup cu ceilalţi colegi şi, în contextul în care în M.A.I se preconizează disponibilizări masive, au considerat că-şi riscă locul de muncă.Nu-i scuz, încerc doar să înteleg toată crisparea aia, toată teama  ce plutea în jur.

Oricum, fie ce-o fi, Marşul Diversitătii de anul ăsta mi-a dat o palma peste faţă şi, lăsând la o parte toate “giumbuşlucurile” din peisaj, m-a învăţat ca atunci când am o cauză de susţinut, e musai  să ajung la locul faptei în timp util!

Foto: Tudorina Mihai.

Articolele sunt în toate felurile – unele mai bune, altele mai putin bune, unele mai relevante, altele, evident,  mai puţin. Unele de-a dreptul « execrabile », cum ar fi cele scrise de mine.  Ca şi-n literatură, unii scriu mai bine, altii mai prost, unii devin mai buni odată cu practica, alţii nu. Depinde de prea mulţi factori pentru a ne permite să speculam evoluţia procesului sau a scriiturii unui autor, orice segment ar reprezenta acesta. Important este insuşi exerciţiul scrierii.

Mărturisesc, citeam articolul online şi închideam fereastra. De prea puţine ori acordam atenţie comentariilor.  Dacă se întâmpla s-o fac era fie pentru că cineva îmi atrăgea atenţia asupra acestui aspect, fie pentru că vrând-nevrând,  ochii mei ce parcurgeau textul întâlneau expresii incredibil de violente, injurături, mostre de rasism, xenofobie, discriminare de gen.  În timp, bieţii mei ochi au început să coboare tot mai des asupra realităţii de sub articole. Părăseam însă repede locul faptei speriată, oripilată şi frustrată de incapacitatea de a înţelege de unde vin furia şi agresivitatea comentariilor, ce justificări culturale, sociale, sau psihologice sunt în spatele lor.

Traseele printre articole online şi comentariile acestora m-au împins să trag câteva concluzii bazate strict pe propriile mele observaţii empirice:

1. În cele mai multe dintre  cazuri se comentează autorul/autoarea şi nu textul prezentat.
2. Cele mai multe dintre comentariile făcute la adresa autorului/autoarei sunt jignitoare, prejudicioase, agresive(muisto, proasto, urâto, nefututo, pizdisto, limbisto, duso; să te fut, să-ti dau la muie, să te ard, te sparg la muie etc.)
3. Cei mai mulţi dintre cei care comentează agresiv şi injurios nu au scris în viaţa lor un text, nu au exerciţiul empatiei.
4. Comentatorii care au replici de bun simţ, aplicate pe text şi nu adresate autorului-autoarei, chiar dacă negative, sunt, în cele mai multe cazuri, autori-autoare la rândul lor.
5. Aproape niciodată n-am observat pe site-urile publicaţiilor de presă internaţională comentarii atât de agresive şi injurioase cum sunt cele pe care le observ pe site-urile publicaţiilor române. Mi s-a spus că ţarile civilizate, trusturile civilizate, platformele on-line care se respectă au firme de IT, special angajate pentru a modera comentariile. Poate că aşa şi este.

Am publicat acum o foarte scurtă perioadă de timp în cadul Pandora’s un articol pe o temă social-politică. Primul meu articol aici şi unul dintre primele ever. Recunosc, modest scris, mai mult o opinie de blog personal, cum de altfel şi fusese iniţial.  Mi-am asumat asta, mi-am asumat şi lipsa experienţei, mi-am asumat şi faptul că era un prim articol dintr-un şir care, în timp au să-mi cizeleze poate viziunea şi scriitura, sau poate că nu.

Insă, de la a scrie un articol mediocru şi  pâna la primi mesaje de ameninţare cu ardere, viol şi alte porcării şi somaţii să părăsesc Pandora’s – pentru că n-am aprobat comentarii ce conţineau injuraturi , e cale lungă.

N-o să mă opresc. Puteţi să mă-juraţi cât vreţi. De asemenea,  să nu uităm, există optiunea de a nu citi articolele postate sub semnătura acestui user. Nu vi se violează niciun drept.

Atâta vreme cât am dreptul de a scrie aici, o voi face de cate ori consider că am ceva de spus, aşa cum o să fie- mai bine, mai puţin bine, mai strălucit sau absolut execrabil. Este destul loc pentru toţi, fie străluciţi, fie ponosiţi, atata vreme cât există respect reciproc. Atâta vreme cât voi scrie aici şi voi avea dreptul la moderarea comentariilor aparţinând textului meu, o voi face şi, pe cât posibil voi încerca să nu permit jigniri, ultragieri, injurături şi ameninţări la adresa mea sau a altor indivizi. Orice aspect negativ comentat se va face la adresa textului şi nu a persoanei şi, pe cât posibil, argumentat. Nu mă interesează popularitatea sau alte giumbuşlucuri.

Câteodată însă, recunosc,  poate fi haios sau interesant ca  experiment social să nu moderezi nimic pentru o perioadă, sa vezi cât de departe pot ajunge unii indivizi, târşâind dupa ei ca pavăză şi pretext un concept atât de frumos ca cel al libertăţii de exprimare,  să-i laşi să se reprezinte singuri, prin propriile lor cuvinte înmuiate-n diverse poţiuni, dupa caz.

Cineva spunea că nu am dreptul să moderez comentariile. Un comentator, desigur. Replica mea este că, atâta vreme cât scriu un text şi mi-l asum, oricum ar fi acel text şi orice problematică ar aborda, mi-am câştigat acest drept. Comentatorii, pe lângă dreptul la exprimare liberă au şi obligaţia de a respecta integritatea unui autor şi de a nu-i prejudicia şi ultragia persoana, iar dacă vor să se lupte, s-o facă cu textul din  bătaia puştii, să lupte folosindu-se de argumente şi nu de înjurături şi ameninţări.

În final aş vrea să amintesc că:„În condiţiile Legii nr.365/2002, în cazul în care un ziar publică pe site-ul său comentarii ale cititorilor care aduc prejudicii autorilor sau unor terţe persoane, raspunderea revine exclusiv cititorului care a solicitat publicarea comentariului(Laura Capătă, avocat la Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP).(Din ZF, 17.04.2011, editia on-line)”.

Afisul se vede clar aici: a se citi si comentariile de sub post, for the fun NOT of it.

Avem in continuare wallul vicepresedintelui Comisiei pentru Drepturile Omului din Camera Deputatilor care spune: “Eu le recunosc drepturile, insa sa si le tina in spatiul intim nu in spatiul public, in centrul Timisoarei”.

Este de presupus ca un parlamentar care  are o pozitie in Comisia Drepturilor Omului cunoaste domeniul sau cel putin consilierii dansului ar cam trebui, nu?

In cazul dat, afirmatia “sa si le tina acasa” constituie o flagranta neintelegere a sensului vietii private si a manifestarilor ei (dreptul la viata privata acopera si dreptul de manifestare a identitatii private in public). Ceea ce nu-i putem ere unui om de pe strada, ii putem cere d-lui Dugulescu.

Domnul Dugulescu a ales sa inlature panoul, sub presiunile celor de la ProVita, Protectia Copilului,  BOR  si a unor ONG-uri ce apara viata si drepturile copilului, acestea sustinand ca este imoral sa atasezi eticheta de “homosexual” unui bebelus.

Cum mentionam si mai sus, wallul este plin de crestini practicanti (fundamentalisti) cu vadite atitudini homofobe si chiar cu pulsiuni evidente de hatespeech.

Opinia mea personala este una holista – consider ca problema este delicata si trebuie privita din mai multe unghiuri, astfel incat anumite drepturi sa fie aparate, fara a leza altele.

Personal, ii inteleg pozitia lui Cristian Branea si il sustin si in argumentarea facuta referitoare la diferenta intre sexul biologic si constructul cultural de gen, adesea confundate. Pornind de aici, se argumenteaza ca, de fapt, scopul acelui panou a fost de a mari constientizarea publica asupra faptului ca homosexualitatea autentica. nu este nici o alegere si cu atat mai putin o anomalie. Insa, revin si precizez ca lucrurile trebuie contextualizate. Romania este o tara inca sugrumata de cutume, o tara in care multi dintre cetatenii platitori de taxe si impozite se erijeaza in crestini practicanti cu labeluri de moralitate. Pe langa acest fapt, si contextual vorbind, sunt convinsa ca este inca dezbatut aspectul homosexualitatii ca alegere.Daca am reusi sa trecem peste homofobie si peste faptul ca un bebelus potential gay e ceva pervers si de neconceput, n-am mai avea discutia asta. Insa, contextual, mi-e teama ca e putin probabil. De aceea, imaginea aleasa este vazuta ca fiind socata. Eu, contextual, pot intelege asta si ma pot astepta la asta de la Noua Dreapta si de la cetatenii mai mult sau mai putin educati, insa mai putin de la reprezentanti ai ideei de democratie. Revenind iarasi si contextualizand, consider ca genul acesta de campanii de awareness si de stimulare a tolerantei la nivel public trebuie facute treptat, cu pasi delicati, progresiv, pentru a nu permite un bumerang al ideei sustinute si, trebuie avut in vedere si eventualele lezari pe care cetatenii mai putin toleranti, religiosi si platitori de taxe si impozite le-ar putea manifesta. That’s just my 2 cents

Se problematizeaza in ce fel intram in conflict cu “drepturile” crestinilor si cu cele ale copilului? (Legea 272/2004 referitoare la Protectia Copilului).

Formula discriminarii majoritatii este in genere una minoritarofoba.

De remarcat ca activistii pro-gay de pe wallul domului Dugulescu un limbaj decent  si argumentativ , pe cand cealalta tabara are un limbaj plin de injurii “va desfiintam”, “sa dispara afisul si din iasi” sau “Credeti ca Drepturile Omului ar trebui sa se refere si la drepturile a milioane de oameni deranjati de o campanie murdara si ilegala care afiseaza astfel de mesaje vulgare si ilegale? Credeti ca acest Consiliu National de Combatere a Discriminarii ar trebui sa se sesizeze atunci cand sunt discriminati toti bebelusii din lume care sunt etichetati drept “homosexuali”.

Poate ca posterul nu a fost foarte inteligent. Comunitatea gay poate gresi la fel ca oricare alta.  Se pune problema legitimitatii implicarii unor fiinte vulnerabile in aceasta campanie, in acest caz al bebelusilor.

Este pana la urma un bebelus homo sau heterosexual in sensul propriu al termenilor?

Intreb toate astea pentru ca, desi, vad situatia delicata si legitimizand free-speech-ul, consider ca opiniile in dezacord ar fi trebuit formulate mai delicat, mai putin brutal, fara afronturi fata de comunitatea gay si fara a li se fi adus injuriile de “prozelitism”, intrucat consider ca vorbim de informare, marirea gradului de acceptare  a minoritatii si nu de impunerea unui anumit model. Consider ca inlaturarea panoului, daca acesta a fost legal amplasat constituie o violare a democratiei.  ”Jur sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor” (cam asta scrie negru pe alb in juramantul depus de domnul Dugulescu)
http://www.dreptonline.ro/legislatie/statutul_deputatilor_senatorilor.php

In ce fel, ca cetateni ai unui stat democratic, putem sa amendam acest display public de homofobie si hatespeech?

Si, mai ales, sa nu uitam ca cel care legitimeaza asemenea manifestari de hatespeech public este un demnitar care are ca scop apararea democratiei si care este platit inclusiv din banii cu care si homosexualii contribuie la buget. Din cate stiu eu ei nu-s scutiti de taxe pe motiv ca prezinta “anomalii psihice”.