“Media cosmetică” e un fel de medie aritmetică, dar suficient de aproximativă şi de bălmăjită ca să nu vă pot da formula după care se calculează, mai ales că nici nu există vreo formulă. Nu cred c-o pot folosi bărbaţii, dar femeilor le-o recomand cu căldură pentru cazurile în care vor să explice vreo încurcătură de sinapse cu iz matematic. Succesuri!

Publicat pe Pandora’s şi simonatache.ro.

Şi bărbaţii sunt bătuţi de femei

Înţelepciunea românească străveche (şi nu doar aia românească, da’ nu ne băgăm nasul în rufele murdare ale altora) spune că “femeia trebuie bătută, că ştie ea de ce”. Sau că “trebuie atenţionată, măcar din când în când, peste bot, ca să ştie cine-i şeful”. Statisticile confirmă că bărbatul român e foarte receptiv la învăţămintele din bătrâni. În România, la fiecare două minute, o femeie află cine-i şeful. Ce nu spun statisticile e că şi bărbaţii mai iau câte-un capac de cratiţă de la neveste. Unii iau chiar şi mai multe. Diferenţa e că n-o recunosc nici bătuţi.

Prima şi singura dată când am ridicat mâna asupra unui bărbat, aveam 20 de ani. Eram în vacanţă la Costineşti, într-o căsuţă de-aia de lemn. S-a uitat amuzat la mine şi mi-a zis “Îţi dai seama că, dacă te iau acum şi te-arunc, se trezesc ăia din ultima căsuţă cu tine peste ei, în pat?”. M-am calmat instantaneu. Aşa se face că mă număr printre puţinele femei care n-au dat niciodată în sexul opus. Pentru că –o să fiţi uimiţi! – majoritatea au apucat să-şi înfigă cel puţin o dată mâinile într-un ciuf masculin.

Cel mai tare dor sugrumările

“Da, am fost lovit de mai multe femei şi de mai multe ori”, mi-a mărturisit… să-l numim P. N., după ce i-am garantat anonimatul cu mâna pe Biblie. “Loviturile au constat în palme, pumni în spate şi, uneori, mai rar, încercări de sugrumare. Aaa, şi zgârieturi cu unghiile proaspăt lăcuite. Cel mai tare m-au durut sugrumările, dar şi palmele. Pumnii sunt OK, ca bărbat eşti învăţat cu asta din liceu, deci nu e cine ştie ce mare scofală. Da, am dat şi eu inapoi: palme. Şi pumni am dat, dar în zid”.

Şi fosta iubită a lui C. Z. sărea, uneori, la bătaie: “Trebuia să mă pun cu fundul pe ea şi s-o ţin de mâini şi de picioare, până se calma”.

Mai puţin norocos, N. I. a ajuns la spital: Într-o criză de gelozie, iubita mea mi-a dat cu o sticlă de Stella Artois în cap. Mai precis, în ureche. Sticla era plină, aşa că m-am ales cu vreo 10 copci, puse pe viu, la spitalul judeţean şi o ureche stângă mai mică cu câţiva centimetri. Cum m-am simţit? În prima fază, după ce mi-am revenit (pentru că mi s-a rupt filmul câteva secunde), am fost mândru că nu am căzut din picioare. Când m-a întrebat asistenta de la urgenţă dacă nu sunt cumva fiul doamnei profesoare I., m-am simţit de tot căcatul. Îmi era foarte ruşine, iar mintea mea începuse deja să lucreze la ce minciună minunată am să-i spun mamei”.

O. J. a luat un omor memorabil de la o verişoară a soţiei. S-a luat de nevastă, de faţă cu vară-sa, care a sărit la bătaie. Făcuse nu ştiu ce arte marţiale, aşa că l-a snopit.

Happy bloody Valentine’s Day

Întâmplările de mai sus au rămas cunoscute doar în cercuri foarte mici. Sunt însă şi bărbaţi mai ghinionişti, ale căror poveşti ajung publice.

În Monitorul de Botoşani din 16 februarie 2010, un medic de pe Ambulanţă povesteşte despre o victimă asistată chiar de Ziua Îndrăgostiţilor: “Ne-a aşteptat în faţa porţii, în şlapi şi îmbrăcat sumar. Prezenta o plagă sângerândă la nivelul craniului, de aproximativ 10 centimetri. I-am acordat îngrijiri medicale, dar a refuzat transportul la spital pentru că era în şlapi. După ce i-a anunţat că nu va depune plângere împotriva soţiei, bărbatul i-a rugat pe oamenii legii să mai stea un timp cu el, neavând curajul să intre în casă şi să înfrunte din nou nervii soţiei”.

Un alt caz, care a cunoscut, la un moment dat, notorietatea, e al unui important politician din Alba. Acesta a luat bătaie de la nevastă de două ori, în public, după ce l-a prins în flagrant delict de adulter. O dată cu o umbrelă de terasă, a doua oară cu un tulnic, extras cu mână sigură din decorul unui restaurant.

“Am dat până am obosit”

Dar să vedem ce zic câteva dintre caftangioaicele care au acceptat să vorbească: “Aveam 56 kg, el avea vreo 90. Am dat până am obosit, cu toată ura pe care o adunasem în mine. A început să plângă şi să-mi zică că mă iubeşte, dar eu, după ce îl lovisem cu toată puterea, m-am simţit bine dintr-odată, mi-am pus i-pod-ul în urechi şi am plecat să mă plimb”, spune H. L.

“Am dat o singură dată. Cu un ziar”, mărturiseşte ruşinată V. E., jurându-se apoi că “a fost prima şi ultima ieşire necontrolată de acest tip”.

A. P. a avut prima şi ultima explozie violentă la vârsta de 8 ani, după care s-a potolit: “L-am aruncat pe băiatul de care-mi plăcea de la balcon. Balconul era la mezanin. Nu a vrut să ne jucăm cum ziceam eu şi stătea călare pe marginea balconului. M-am enervat şi l-am împins”.

Viaţa bate filmul, dracii bate forţa

Există, în mare, trei modele de agresivitate fizică feminină, care ţin de tipul de relaţie. Cel mai des întâlnit e cel în care doamna pune mâna pe făcăleţ, dar domnul, fiindcă se simte puternic şi în control, nu ripostează. Cel mult, atunci când ea dă în el, dă şi el în diverse obiecte. A doua variantă e cea în care se bat ca chiorii, parte în parte, iar a treia, cea mai dramatică pentru cromozomul Y, presupune o inversiune radicală a rolurilor.

“Sunt bărbaţi cu structură de tip “dependent”, care se împlinesc prin relaţii cu femei puternice. Într-un astfel de cuplu, ea devine, pe zi ce trece tot mai puternică, dar şi mai nemulţumită, iar, în cele din urmă, abuzivă”, ne-a explicat psihoterapeutul Lena Ruşti.

Un astfel de “dependent de o femeie puternică” ştie B.O.: “Am un amic, inginer, care ia bătaie de la nevastă-sa de câte ori vine acasă afumat. “Îl văd mereu cu câte-un ochi vânăt. Are 1,90 m şi vreo 95 de kile, iar tipa e o mână de om”.

Cum e posibil ca o mână de om să altoiască cu consecvenţă 95 de kile de carne?

“Dacă gradul de agresivitate e mare, nici nu mai e prea mare nevoie de forţă. O furie dementă se poate transforma într-un instrument absolut devastator”, explică psihologul Alfred Dumitrescu.

Oricum, “femeile lovesc să doară, nu să desfigureze”, ne-a luminat şi mai tare Cristina Fülöp, psihoterapeut la clinica “Pragul Alb”. “Bărbatul loveşte ca să doboare, femeia dă ca să doară, să facă plici, să se audă, îşi însoţeşte loviturile cu ţipete, cu emoţii. Din punctul ei de vedere, e un schimb emoţional acolo. Loveşte, scuipă sau înjură, ca să obţină o reacţie emoţională”.

De ce nu recunosc ei?

Emoţional, neemoţional, bărbaţii care sunt dominaţi fizic în mod constant ascund acest lucru.

“Aproximativ 1 din 6 bărbaţi va fi, pe parcursul vieţii, abuzat de partenera de viaţă. Bărbaţii nu raportează foarte frecvent astfel de abuzuri pentru că se simt ruşinaţi. Efectul psihologic asupra lor poate să fie extrem de sever”, spune prof. univ. dr. Daniel David de la Universitatea Babeş-Bolyai.

“În zece ani de practică, am avut 5 cazuri de bărbaţi care au ajuns să recunoască abuzul pe parcursul terapiei. Au ajuns să recunoască pe parcurs, nu au venit pentru asta”, întăreşte şi Cristina Fülöp.

Deci, deocamdată, în România, fenomenul e unul undergound. Ele dau, ei tac. Speranţa vine de undeva din India. “Un grup de bărbaţi indieni sătui de abuzurile şi bătăile încasate de la neveste s-au constituit într-o organizaţie denumita National Comission for Men şi au cerut guvernului să creeze un for unde să îşi poate depune plângerile”, relata Reuters pe 20 noiembrie 2009.

Înainte să mă apuc de acest material, l-am întrebat pe nea Virgilică dacă a luat-o vreodată de la vreo femeie. “Niciodată!”, mi-a zis şi s-a dat un pas înapoi, de parcă se temea că o să şi-o ia prima oară de la mine.

Înainte să-l termin de scris, am întrebat-o pe tanti Maria dacă a dat vreodată în vreun bărbat: “Da – mi-a zis pe nerăsuflate -, în Virgilică!”.

Publicat pe simonatache.ro şi Pandora’s.

Foto: Flickr

Cum arată?

Când suntem mici, e tânără, frumoasă, plină de viaţă, fâşneaţă, cumva neliniştită şi foarte grăbită să alerge în sute de direcţii unde are de făcut tot felul de lucruri, unele evidente, altele misterioase. Când noi suntem deja mari, pe la casele noastre, îşi dă voie să-mbătrânească, se îngraşă un pic, începe să poarte pantofi fără toc şi fuste sub genunchi, părul nu-i mai e aşa lucios, deci îl tunde mai scurt şi îşi pune ochelari fiindcă nu mai vede prea bine nici să bage aţa în ac, nici la televizor. Capătă un aer ciudat de seninătate, răbdare şi înţelepciune, o mai doare una-alta, ba un genunchi, ba o mână, e mai puţin agitată şi intră în panică mai greu. Foloseşte, însă, în continuare formula “măi, copile”, chiar dacă adrisantul a împlinit de curând 30 de ani şi se apleacă de fiecare dată, ca să poată intra pe uşă.

Cu ce se ocupă?

Ohooo, are atâta treabă că nici nu-şi mai vede capul. La început, e ocupată să ne hrănească, să ne schimbe scutecele, să ne adoarmă, să se sperie că ţipăm, deşi nu ne iese vreun dinte, să sune doctorul şi pe bunica plângăciosului în miez de noapte (nu înainte de a-l trezi pe tata), să citească termometrul şi să i se taie genunchii când vede 39 cu 7, să prepare ceiuţuri şi grişuleţe, lăpticuri şi măr ras cu biscuiţi. Mai târziu, e musai să ne ia-n braţe şi să certe vreun scaun de care ne-am lovit din cauza excesului iresponsabil de viteză, la volanul premergătorului. Se bucură ca un copil de primul nostru cuvânt, care, de cele mai multe ori, dar nu întotdeauna e “mama”. Se supără din varii motive: când află că ne-am păruit cu vreun coleg de grădiniţă, pentru o notă mică la dictare sau citire, pentru o obrăznicie spusă unei vecine de bloc. Ne pedepseşte fiindcă nu ne-am făcut temele şi pentru că, în loc să mergem la şcoală, am tras chiulul şi ne-am dus într-o bombă de pe lîngă şcoală, la un “suc”, sau în parc, să ne pupăm. Se supără sau se amuză când îi răspundem ei însăşi obraznic, câteodată chiar zâmbeşte sau plânge ascunsă undeva, dar în faţa noastră e fermă şi nu se trădează, ca să nu-i prindem slăbiciunea. Când ne găseşte ţigări prin buzunare, se sperie din nou, îl ia pe tata la o şedinţă şi-i spune precipitat “Vorbeşte tu cu copilul, că uite ce am găsit când am vrut să-i spăl blugii!” Nici când începem să lipsim nopţile de-acasă, ca să dăm iama prin discoteci, ea nu prea doarme, ci doar se preface, în aşteptarea clipei în care se aude cheia răsucindu-se în yală. Când avem examene, ori merge în vârful picioarelor pe lângă uşă, ori se învârte agitată pe lângă noi şi ne întreabă dacă nu vrem ceva bun, un ceai, o cafea, nişte lapte, ciocolată sau altceva dulce, eventual şi un extraveral, ca să ne treacă emoţiile. Când suntem îndrăgostiţi, se bucură odată cu noi, fără cuvinte şi-şi aminteşte vremuri trecute, când ei însăşi îi zburau stoluri de fluturi pe sub stern. Când suferim, merge iarăşi în vârful picioarelor, ca să nu ne tulbure şi mai tare tristeţea şi dezamăgirea. Când îi prezentăm un om pe care-l iubim, e bună, mămoasă şi caldă cu el, dar şi circumpspectă, şi rece, de teamă că omul acela ne-ar putea răni. Când alegem să spunem “Da” cuiva lângă care vrem să ne petrecem toată viaţa, ea plânge din nou, discret, ascunsă undeva printre oameni, de bucurie, dar şi de tristeţea că, parcă-parcă, nu de tot, dar un pic tot ne pierde.

Cînd suntem deja, de tot plecaţi de acasă, se împrieteneşte cu aşteptarea. Ne aşteaptă să umplem iar casa de gălăgie, de voci, de chicote, de râs. De multe ori, venim, dar se întîmplă, adesea, şi să nu venim. Şi-atunci, se uită lung la cozonacii pe care i-a pregătit pentru noi, la prăjitura noastră preferată, dar nu ne reproşează nimic. Sigur am avut o treabă mai importantă, sigur ceva urgent ne-a reţinut. Uneori uităm s-o sunăm şi atunci ne sună ea să ne întrebe dac-am mâncat, dacă mai vrem o haină veche pe care ne-a găsit-o printr-un şifonier, dacă vrem să ne facă nu ştiu ce prăjitură sau dacă am dezgheţat frigiderul. Dacă ne aude că plecăm la drum lung, întreabă timid dacă n-am putea s-o sunăm să-i spunem c-am ajuns cu bine.

Cum o vedem noi?

Uneori nici n-o observăm prin preajmă şi ne ascundem de ea fiindcă vrem să fim singuri, alteori ne supărăm că s-a încruntat la noi pentru ceva ce ni se pare o prostie sau fiindcă ne-a făcut ordine în hârtiile de pe birou şi nu mai găsim nimic, uneori o minţim de frică să nu ne pedepsească sau de frică să nu se necăjească, alteori ne e dor să ne mângâie, să ne dea-n leagăn sau să ne ţină-n braţe, cum făcea când eram mici, să ne aducă un ceai cald fiindcă ne doare gâtul sau prăjitură d-aia bună în pat, să ne citească o poveste, să ne înveţe tabla înmulţirii, să ne facă băiţă şi după aia să ne şteargă cu prosopul, să ne pună termometrul, fiindcă avem febră sau, cine ştie, să ne pună termometrul fiindcă ne-a părăsit cineva drag. Uneori, în câte-o seară de răgaz, ne gândim cum o arate viaţa noastră când ea va pleca. Şi atunci, ne dau lacrimile, ne trec fiori pe şira spinării, trimitem gândul urgent la plimbare şi ne promitem solemn că o vom suna chiar a doua zi. A doua zi, ne luăm cu treaba şi uităm. Dar, nu-i nimic, ea e acolo, ne aşteaptă şi nu se supără. Ştie că avem treburi mai importante şi mai urgente de făcut.

Publicat pe Pandora’s şi simonatache.ro.