Pungăşii

Le întâlnim la tot pasul. Unele mândre, cu capul sus, uşor strânse în mâna delicată a domnişoarelor, altele înţepate, rupte pe la colţuri, şterse, îmbătrânite poate înainte de vreme în mâinile aspre ale clasei muncitoare. Le tolerăm, în neştire, prin preajmă.

De cealaltă parte, ele ne privesc cu subînţeles. Unele în taină. Altele, mai trainice, ne străpung cu privirea metalică. Însă toate ne cunosc slăbiciunea. Ştiu că ai nevoie de mine, parcă ne şoptesc. Sunt biletul tău de intrare. Din braţele mele vei da belşugul mesei. Voi purta hainele copiilor tăi. Vorbe dulci, ademenitoare, cu care-şi cumpără nemurirea.

Fără de ele, ne afişăm goliciunea, sărăcia, umanul. Cu ele, lumea ne-o aşternem la picioare. Câteodată, o îngenunchem. Invidii, emoţii, dragoste şi ură, vise, speranţe şi câte şi mai câte se-ngrămădesc în ele… Şi ducem povara în fiecare zi, cu desfătare sau amar.

Viu colorate sau şterse, de hârtie sau plastic, altele din fâş sau felurite cârpe, pe negândite, au devenit parte din lumea noastră. Uneori, mai vii decât noi. Mai… animate. Şi, nu de puţine ori, le ataşăm, în neştire, trupului – macabre extensii ale membrelor. Superioare. Căci ce poate fi mai frumos decât acele semne ale abundenţei?!

Totul a pornit de la Walter H.Deubner, proprietarul unui magazin alimentar din Minnesota. Se întâmpla în anul 1912. Se pare că, dezamăgit că unii dintre clienţii săi renunţau la o parte din produsele pe care intenţionau să le cumpere din simplul motiv că erau prea grele sau prea voluminoase, Deubner a gândit un “ambalaj” prin care să-i ajute să-şi care cumpărăturile. Ce-i drept, i-ar fi luat patru ani până a găsit “formula” corectă. Dar a meritat. Invenţia a devenit atât de căutată şi, ca atare, nesperat de profitabilă, încât averea sa a început să se rotunjească văzând cu ochii… Astfel, a luat fiinţă o afacere care avea să-i aducă, anual, milioane de dolari!

Punga de plastic, al cărei foşnet energizant răspândeşte, în aerul nebun al florilor deschise, bunăstarea, devenită, astăzi, poate cea mai ieftină poşetă a tuturor timpurilor, are un farmec aparte, ascuns păgânilor, o adevărată carte poştală care stă mărturie zilelor pierdute prin magazinele lumii.

De multe ori, în faţa pungii, geanta păleşte. Nu mai e un secret pentru nimeni: punga te ridică, şi tot ea te coboară. Este accesoriul perfect tuturor vârstelor şi categoriilor sociale. Iniţial, purtată cu graţie pe braţ de domnişoare, pasată apoi tinerilor cu blugi şterşi, coafură dreaptă şi ochelari de soare Police, punga vorbeşte profanilor cu subînţeles. De multe ori, de sus.

Ajunsă, astăzi, o lege nescrisă, căci cel ce poartă asupra sa o pungă KENVELO, NISSA, NIKE, Promod, DIKA, ZARA, ş.a.m.d., devine invincibil, de neatins, de nepătruns, de tot aşa…, este primită, îmbrăţişată şi cultivată de aproape toate generaţiile. Fete şi băieţi, tineri şi mai puţin tineri, uniţi, în neştire, sub semnul pungii. Magice. Căci ce minunăţii se ascund într-însa!… Sticle de suc cu apă, sandvişuri, cărţi, umbrele, mere sau reviste făcute sul, pachete de ţigări sau covrigi calzi, toate la pungă.

De altfel, purtătorul de pungă – tare, cool, mişto- atrage privirile în magazine, pe stradă sau în parcări, are întâietate la casă, iar uşile i se deschid pretutindeni, ca prin farmec. Iar mândria consumatorului de pungi este ne neclintit.

Ei bine, eu una fug de pungi ca dracu’ de tămâie. Deşi, de multe ori, mi-ar fi de trebuinţă. Utilitatea nu le-o contest defel. Prefer însă genţile mari, mai mult decât încăpătoare, adevărate pântece de balenă.

Şi totuşi, mărturisesc că şi eu am căzut în patima pungii… Şi acum, în colţul şifonierului, în întuneric, ferită de ochii lumii, se odihneşte bătrâna doamnă. Albastră, aproape neagră. În măreţia ei, punga mea de hârtie domină ascunzişul: Irina Schrotter. Şşşt… E un secret. Păstraţi-l!