În anii 90 a început împărţirea adolescenţilor în grupuri, pe bază de muzică şi lideri de opinie. Apăruseră, deja, depeşiştii, rocării şi repării.

Aşa era împărţită lumea adolescenţilor din liceul C.A. Rosetti, în 1993. Practic, ca proaspăt ieşit din băncile şcolii generale, aveai de făcut două alegeri vitale: la ce liceu vrei să dai şi ce muzică îţi alegi. Eu am ales Rosetti pentru că îmi plăcea biologia şi rock-ul pentru că aveam senzaţia că asta aduce după sine o oarecare libertate. Însă, la fel ca la examenul de admitere, nu era suficient să te declari rocker. Statutul trebuia validat de un lider din clasele mai mari.

Eu am fost „admis” târziu, printr-a zecea, după ce picasem de vreo două ori. Verdictul îl dădea Capră, prietenul lui Satan, un fel de Suzana Gâdea al grupului de rockeri. Dacă te accepta şi era mulţumit, aveai şansa unei deschideri către experienţa rockerilor bătrâni, unii dintre ei având peste 18 ani, vârstă considerată de noi, bobocii, drept matusalemică.

O parte din ei au devenit prietenii mei, pentru că erau rockeri şi pentru că erau, la rândul lor, prieteni cu Capră. Barierele geografice fiind dărâmate, am ajuns, fără să vreau, să am prieteni în aproape tot Bucureştiul. În ultima parte a liceului umblam pe străzi mai abitir decât poştaşul, pentru că ştiam că ochii care nu se văd, se uită. Din Floreasca în Romană, din Romană în Unirii, până în Tineretului cu Polivalenta pe care o simţeam ca pe un templu, datorită galelor Tele 7 ABC care ne uneau acolo întru muzică şi alcool.

Toate găştile astea de prieteni s-au evaporat treptat, ca bulele dintr-un ibric clocotind. Fiecare s-a dus pe drumul lui şi puţini am mai rămas să ne întâlnim şi să ne aducem aminte. Iar ăştia care ne mai întâlnim, uneori ne întrebăm, dezamăgiţi, „ce mm e prietenia”.

Şi mă întreb în continuare dacă prietenia mai poate exista

Dacă mai poate exista în forma aia pură, pe care o ştim din cărţi. Cu oameni care sunt gata să sară în foc, care vin la 4 dimineaţa să te culeagă de pe câmpii şi care îşi iau de la gură să te ajute. Mă uit la maică-mea, prietena ei cea mai bună e o fostă colegă de liceu. Mi-e şi frică să mă gândesc de câţi ani sunt prietene şi cum de nu s-au plictisit de atâta timp să se vadă şi să se poarte de fiecare dată ca două şcolăriţe, turuind vesele şi ţinându-se de mână.

Mă uit la ăştia mari, de s-au dus şi se tot duc. Ştefan, Jean, Gheorghe. Mai ieri, Fănuş. Din ce povesteau, din ce îmi aduc aminte că povesteau, prietenia lor era alta decât cea pe care o trăiesc eu astăzi. Comunicarea era altfel şi timpul, parcă, mai mult. Deschiderea şi uşurinţa comunicării au ucis conceptul. Oare ei cum simt trecerea timpului? Cei care au terminat liceul Rosetti cu 20 de ani înaintea mea şi care au simţit nu doar că trebuie să rămână prieteni, dar că trebuie şi să întreţină un site pentru ca toată lumea să afle despre tinereţea şi despre lumea lor? Trebuie să ascultaţi asta (înregistrare din 1975).

Am aproape o mie de prieteni pe facebook, unii foşti colegi, alţii personalităţi din domeniul meu, alţii… nu ştiu, nu îi cunosc. Din câte îmi dau seama, o parte sunt oameni faini, pe care mi-ar plăcea să îi ştiu şi să îi întâlnesc faţă în faţă. Dar când să mai fac şi asta? Probabil, numărul prietenilor e limitat de timp. Cu cât trec anii, cu atât e mai greu să îţi faci alţii.

Eu de abia reuşesc să ies la o cafea cu ăştia doi-trei care mai sunt pe lângă mine, şi aia din an în paşte. Mi-aduc aminte că am citit, demult, o proză scrisă de Eugene Ionesco, Însinguratul se numea. Câteodată mă regăsesc în personajul ăla, cu tot internetul şi mobilul şi emailul din lumea asta.

Până să închei primul paragraf, primesc un alt mesaj de la Alexandra şi aflu că există viaţă după moarte şi că nu sunt singurul cuc pe pandoras. Bun, asta îmi dă o şansă să trec neobservat. Pe lângă şansă, îmi dă şi ocazia să răsfoiesc articolele celorlalţi boieri între coconiţe. Încerc să identific, perfid, subiecte nedezbătute.

De fapt, nu o să fac asta. Nu caut, nu polemizez, nu am timp. Scriu între două contracte, o tocăniţă cu soia şi o listă de cumpărături. Nu e uşor să fii inginer agronom, mai ales când faci asta în buricul târgului. Nu e uşor să ai doi copii şi clienţi. Nu e uşor nici să fii însurat şi uneori îmi doresc să fiu personajul – avocat din piesa lui Molliere: comedia celui care şi-a luat de nevastă o femeie mută.

Apropos de Molliere, nu mai am timp să citesc. Am descoperit, însă, de câţiva ani, că în cele 30-60 de minute pe care le petrec cu ochii în tavan înainte să adorm pot să ascult cărţi şi piese de teatru. Nevastă-mea spune că aiurea, ăla nu e citit, e un fel de a mă afla în treabă. Eu am obosit să o contrazic şi să spun că informaţia este aceeaşi, trăirea mentală este aidoma, diferă doar nervul prin care informaţia aia ajunge la creier (auditiv în loc de optic). Asta aşa, ca o paranteză.

Revenind la tocăniţă, e de soia pentru că e mai ieftină şi că se face repede. Da, un agronom câştigă foarte bine dar sunt perioade când clienţii nu plătesc la timp şi atunci trecem pe soia. Tot e bine că, vorba unui banc deocheat care apăruse imediat după 89, încă nu am trecut pe lactate. Treaba asta cu tocăniţa de soia e o treabă foarte serioasă şi (cu o umbră de mândrie în glas) pot spune că am multă experienţă în a face lucrări comestibile din produse aparent otrăvitoare. Un fel de Bear Grylls, numai că eu gătesc scârboşeniile şi le fac să arate bine.

Tocmai am căutat pe google Bear Grylls (mereu mă încurc, nu ştiu să îi scriu numele corect) şi a treia sugestie de căutare oferită de google.ro este „bear grylls a murit”. Vorba americanului, what a fuck?! Înţeleg că publicul percepe emisiunile lui ca fiind atât de reale încât se aşteaptă – din minut în minut – să sfâşească într-o râpă, cu un scorpion râmas pe gât.

Mă uit aproape zilnic pe Discovery, iar posturile cu documentare sunt singurele care mă mai atrag. Televiziunile au scăzut mult şi asta nu o spun eu, iar cei care o spun o fac de câţiva ani. Nu ştiu cum Dumnezeu se face că toţi pe care îi întreb spun şi ei acelaşi lucru ca mine. A, nu, eu nu mă mai uit la televizor, prietene, rar mai dau pe animal planet să vad suricatele, dar atât! Cu toate astea, emisiunile de divertisment fac audienţă, aproape ca pe vremea lui Mitoşeru. Ori oamenii nu sunt sinceri, ori metodologia de măsurare a audienţei are o problemă.

În fine. Tocăniţa e aproape gata (v-aş arăta şi poze dacă îmi dă voie Alexandra) şi trebuie să îmi iau faţa serioasă, pentru că băiatul meu de 4 ani a luat parte astăzi la prima bătaie din viaţa lui, în curtea grădiniţei, şi a pierdut. Va trebui să avem discuţia aia tată/fiu. Sincer, nici nu ştiu ce cale să apuc şi cum să abordez subiectul. Pe de o parte, instinctul îmi spune să îi explic cum să dea cu adversarul de pământ data viitoare, dar raţiunea (prin vocea nevesti-mii) zice altceva, că violenţa nu este bună şi că există căi de a aplana conflicte. Păi da, există, dar ce te faci cu frustrările care se acumulează, tot reprimând?

Poate că subiectul e mai simplu, dar pentru mine e dificil pentru că eu nu am avut, în copilărie, cu cine să port discuţiile tată/fiu, aşa că nu am la ce să mă raportez şi va trebui să construiesc una de la zero. Uraţi-mi succes şi promit că revin şi cu poze cu tocăniţă.

actualizare