În prea-fericita zi de 8 decembrie 1979 când în tânăra familie Raţă Marieta şi Mircea din Iaşi s-a născut primul copil -  o fetiţă, bunicii, mătuşile şi unchii au venit fiecare cu idei de nume. Decizia i-a aparţinut însă mamei, am aflat mai târziu. A insistat să mă cheme Mariela, un personaj al nu ştiu cărui film care se difuza la cinema în perioada aceea şi de care mamei i-a plăcut nespus.  Cică ar fi vrut să fiu frumoasă şi deşteaptă, aşa, ca personajul. Poate i s-ar fi împlinit dorinţa dacă şi-ar fi amintit din timp despre ce peliculă e vorba ca să ştiu pe cine să copiez sau, şi mai important, dacă aş fi rămas cu numele de Mariela. Sau dacă s-ar fi dus ea să mă înscrie la Starea Civilă şi nu l-ar fi trimis pe tata.

Ajuns în faţa angajatei cu scris caligrafic de la primărie, tata mi-a dictat mândru numele: Raţă Mariela Loredana. Recunoaşteţi: nu sună rău! Ţi se împleticeşte un pic limba, dar după ce treci de numele de familie are un pic de muzică în pronunţie. „Aha, deci Marilena Loredana”, zice caligrafista de la certificate de naştere. „Nu, nu, Mariela”, zice tata. „Mariela? Hai, tovarăşe, ce nume e ăsta? Ce, e franţuzoaică, americancă? Haideţi, Marilena!”, corectează ea. Greu să contrazici un funcţionar în 1979. Aşa că, doamna de la certificate de naştere, un pic ameţită şi ea de fericirea naşterii mele, mă botează definitiv şi greşit în scris, aşa, ca să rămână: Marinela. Aşa să-mi fie numele!

Au urmat peste 20 de ani de chin. Am fost mereu confundată cu Marilena sau Marlena. Niciodată cu Mariela, în schimb. Ba mai mult, în perioada boemă petrecută în redacţia Ziarului de Iaşi, poetul Emil Brumaru mă „alinta” Martinela, iar un coleg de breaslă mă striga adesea MariElena, personajul unei televonele de pe Acasă TV.

Mult mai devreme însă, în liceu, spre confuzia totală a colegilor şi profesorilor , am nimerit în clasă cu „eleva Marilena Rojniţă”. Amândouă la litera R din catalog şi pe deasupra colege de bancă dintr-a IX-a până într-a XI-a.  „Care e Marilena şi care e Marinela?”, auzeam pe holurile liceului, atunci când din entuziasm, alături de cea care mi-a devenit şi foarte bună prietenă realizam şi distribuiam revista şcolii prin clase. Ne amuzam teribil de întrebarea asta de fiecare dată. Marilena mi-a fost prietenă şi parteneră de consoană, însă drumurile noastre s-au despărţit la un moment dat şi nimeni nu m-a mai înţeles de atunci în durerea numelui.

Acela a fost momentul, cândva la începutul facultăţii, când am decis să aplic un şiretlic. Nu mai spun oamenilor cu care fac cunoştinţă tot prenumele. Mă prezint simplu: Mari. Şi fiecare înţelege ce vrea de la ce vine.În plus, aşa îmi spun ai mei şi prietenii.

Desigur, după ce trec de prenume, întâmpin problema numelui de familie. Inutil să vă spun câte porecle am avut de-a lungul timpului, de la ratuscă, rătoi până la culminantul ratzonex, poreclă pe care i-o datorez unui fost coleg dintr-un radio din Iaşi în care am lucrat prin 2000. Acolo mi-am dat seama prima oară că numele meu chiar e o problemă. S-a întâmplat în momentul în care colegul de dimineaţă a făcut pasa la final de program: “Sunt Traian Racu, rămâneţi de la 10.00 la 14.00 cu Marinela Raţă. Ştirile vă sunt prezentate de Ionela Curcă”. Două galinacee şi un crustaceu. Greu de digerat, dar povestea nu a durat mult. Curcă e singura care şi-a schimbat numele, în Tudor, şi a ajuns celebră la Europa FM.

Sunt convinsă că şi numele voastre au o poveste. Aş fi curioasă să o aflu.

Acest text a fost publicat si pe Blog de Ratzoit.

Nu vreau sa stric nimic din aceasta marti, ingramadindu-ma in 104. Sa incerc sa validez calatoria, sa nu mearga cartela,  sa aud din nou vreun destept iritat de tauitul aparatului mereu defect: “E sold 0. Nu mai aveti bani”. Am abonament, dar nu conteaza. Nu ma obosesc niciodata sa reactionez la astfel de comentarii.

Asa ca merg pe jos. O sun pe Ana, o prietena din Iasi. Nu ne-am auzit demult si imi povesteste aproape 10 minute, fix pana ajung la metrou, ce a mai facut in ultimele luni.  Vestile nu sunt chiar atat de bune, dar eu sunt ok.

De la Unirii, trei statii de metrou le trec in zbor. Imi verific emailul, mai intru putin pe Facebook, Texas imi canta in urechi, la un mp3 player vechi. Sunt inca relaxata. Si, uite, azi chiar nu mai am chef sa mananc nimic. Si asa trebuie sa slabesc vreo cateva kilograme. Nici macar gandul asta nu-mi strica starea zen. Voi cumpara totusi niste struguri. Am chef de struguri. Tot am ajuns in Crangasi si e piata aproape. Vad luminile aprinse. E deschis.

Pana la etaj, unde sunt fructele si legumele, urc pe scari, nu cu liftul. Ajung in fata unei tarabe numai cu struguri, dar ma nemultumeste pretul: 4,99. Sigur gasesc mai ieftin. In plus, vanzatoarea asta intotdeauna te intreaba:

- Ati spus de 6 lei, nu?

- Nu, vreau un kilogram, de 5 lei.

- Bine… Deci va las de 10, asa ati spus, nu?

- Nu.

Merg mai departe. La cativa pasi mai in fata, o vanzatoare avea construita in fata ei o piramida de struguri. Pe un nivel al tarabei  avea doua ladite cu fructele aranjate unele peste altele, ca la expozitie. Un nivel mai sus strugurii erau pozitionati de parca vanzatoarea astepta o nota pentru cum i-a asezat. O femeie decide inaintea mea sa-si cumpere struguri de la “doamna blonda”, la vreo 40 de ani, cu jacheta galbena. O vad pe clienta din fata mea cum indrazneste sa atinga piramida de struguri si sa ia unul roz cu boabe mari. Uau, de ala vreau si eu.

Imi vine randul. Intind mana spre unul din cei trei struguri roz asezati in expozitia din ladite.

- Ce cautati acolo? De ce puneti mana acolo?

- Ma scuzati, as fi vrut strugurele acesta. E vreo problema?, zic.

- Pai, da, nu puneti dvs. mana pe struguri. Va dau iau. Nu puneti mana pe nimic.

- Scuze, dar de regula la piata iti alegi produsele. Eu am venit sa va dau bani pe ei, nu sa vi-i fur. Multumesc mult, iau din alta parte.

Ii intorc spatele vanzatoarei care vocifera catre clientul din spatele meu:

- Ati vazut? Numai sa strice, domnule! Sa puna mana acolo numai sa strice!

Wathever you say… Sunt decisa sa depasesc momentul. Fix in fata mea, o noua taraba numai cu struguri. Vanzatorul, imbracat in training “de firma”, pe deasupra cu o vesta din fas descheiata, care asistase la scena cu prima vanzatoare, imi spune:

- Ce vrei, struguri?

- Da, va rog. La dvs. pot sa-i ating? As vrea din astia roz, din ladita.

- Iti dau din aia de acolo.

- Pai, aia sunt galbeni… Eu vreau roz.

- Iti dau din astia negri…

- Pai, astia sunt negri. Eu vreau roz. Ok, nu se poate, multumesc, iau din alta parte.

- Mai, dar multe fite mai ai. Chiar faci niste faze de mare cacat, sa stii.

- Nu. Iti platesc. Ii cumpar. Imi dai ce vreau eu.

Ii intorc si astuia spatele si plec. Discutia a continuat intre vanzatorii de struguri din Piata Crangasi, iar eu m-am oprit la femeia care-ti da de 10 lei daca tu ceri de 5 si imi amintesc cum in urma cu trei saptamani, in restaurantele, pietele si magazinele altei capitale europene, vanzatorii erau in stare sa-ti zambeasca, sa-ti multumeasca si daca le-ai fi scuipat pe marfa.

Acum, poate o fi ceva in neregula la Piata Crangasi, pentru ca acum doua saptamani, vineri seara, am mers intr-una dintre macelariile de acolo si am cerut 300 de grame de pulpa de porc. Era la sfarsitul programului, vanzatoarea era grabita, si mi-a spus:

- 300 de grame? Dar nu am asa o bucata.

- Pai, taiati, uitati, de acolo…, ii arat eu cam ce mi-as dori din galantar. Femeia a parut ca se conformeaza. Taie o bucata si o pune pe cantar.

- 210 grame, zice

- A, va rog, mai puneti-mi totusi inca pe atat. Imi dau seama ca nu e suficienta doar bucata aceea.

- Aha, deci nu vrei 300 de grame, domnisoara…

- Va multumesc! E tot ce am putut sa-i raspund inainte de a pleca. Fara carne, desigur. Femeia a ramas in urma bodoganind.

Indignarea personajelor mele din piata Crangasi, care imi reprosau ca sunt fitoasa vine din faptul ca nu sunt obisnuite ca clientii sa le intoarca spatele. Pentru ca acceptam marlania si nesimtirea. Ne spunem zilnic: Asta e Romania. Dar nu e asa. Nu vreau ca asta sa fie Romania. Hai sa continuam sa ne enervam, sa ne iritam, si sa atragem atentia la astfel de mici detalii, ca sa schimbam ceva.

UPDATE: Sa schimbam acolo unde e ceva de schimbat. Este posibil ca unii  dintre voi sa nu fie de acord cu generalizarea marlaniei in Romania, pentru ca exista si oameni de bun-simt. De aceea, nu pot sa  o ignor pe tanti Florica din Piata Crangasi, de la care am cumparat toate vara legume. Imi pastra rosiile cele mai frumoase si ma lasa sa ating vinetele. Imi dadea pungute si imi alegeam eu legumele. Exista si astfel de comercianti. Prea putini insa, pentru mine.

Acest text a aparut si pe Blog de Ratzoit.

La 15.50 asteptam interventia colegului meu, care urma sa anunte ce “ne astepta” in ora urmatoare. Nicio voce nu a intrerupt insa programul. Era prea liniste. La 15.52 a sunat telefonul: “Ce faci? Te uiti la stiri?”, ma intreaba colegul. “Nu”, zic. “Dar tu nu trebuia sa fii in direct?”.”Deschide televizorul! A intrat un avion in World Trade Center”. “E o gluma? Ce avion sa intre WTC, in Centrul Civic?”, raspund eu, crezand ca sunt ironica atunci cand ma indoiesc ca Iasul are un aeroport pe care ar putea ateriza vreun avion, iar hotelul din centrul orasului ar putea fi vreo miza. “WTC din New York, bai!”, imi spune colegul. “A…”, a fost singura reactie pe care am putut sa o am. Cu receptorul in mana am deschis televizorul. Aproape fiecare program transmitea imagini cu primul avion intrat in turnurile gemene, la 8.46, ora New York-ului.

Lumea mica in care traiam, si in care WTC reprezenta o cladire din Iasi, un reper pentru intalniri, se largea. Am inchis telefonul fara sa-mi dau seama, cu ochii atintiti in ecranul televizorului. Stiti filmele in care americanii sunt atacati de extraterestri si fug disperati fara o directie, cu mainile tinandu-se de par, cu ochii iesiti din orbite? Credeam ca ma uit la un astfel de film si in ignoranta momentului eram convinsa ca nimic din ce se intampla la aproape 8.000 de kilometri distanta nu ma poate afecta personal. Abia in anii care au urmat am inteles cine e bin-Laden, care e treaba cu teroristii si de ce americanii erau atat de suparati de au pornit razboaie in Irak si Afganistan.

***

Dupa 10 ani, 9/11 inseamna pentru cei mai multi dintre noi o amintire a locului in care ne gaseam atunci cand am aflat de tragedie: in drum spre casa, la masa, de vorba cu un prieten la o cafea, la serviciu sau chiar in fata televizorului.

Chiar daca drama Americii a fost, fizic, departe de noi, dupa 10 ani sunt convinsa ca ne-a afectat personal mai mult decat am fost sau suntem constienti. Ma afecteaza personal, de exemplu, atunci cand calatoresc cu avionul si ma lovesc de restrictiile impuse dupa atacul din 9/11. Ma afecteaza personal atunci cand merg cu metroul, vad un rucsac abandonat si ma gandesc daca… Nu, imi opresc gandul. Nu e posibil, dar teama s-a strecurat deja in mine.

Ma afecteaza personal cand aflu ca un roman a murit in Irak sau Afganistan. Pana acum am pierdut 21. Si nu au cum sa nu ma emotioneze povestile celor aproape 3.000 de oameni pierduti fara sens, intr-un razboi pe care nu pot si nu vreau sa-l inteleg. Asa ca, pentru fiecare dintre noi, chiar daca nu ne dam seama, 9/11 e un moment personal, care fie ne-a modificat perceptiile asupra a ceea ce stiam noi ca inseamna cea mai puternica natiune a lumii, a ceea ce stiam ca inseamna libertatea, ale carei reguli au fost modificate esential in ultimul deceniu, fie ne-a imbolnavit de teama ca si la noi s-ar putea intampla o astfel de tragedie, fie am invatat o lectie despre solidaritatea si rezistenta unui popor.

Sunt un robot, imi dau seama, cand ma gandesc la anii in care cautam informatii prin birorui, cand beam zeci de cafele cu oameni pe care nu ii simpatizam neaparat, doar pentru a afla un subiect.

Sunt robot, cred, de vreme ce important acum e cine da primul stirea, nu cat de bine documentata e. Nici nu mai conteaza de fapt cine o documenteaza. Dai cu citat! Preiei! Exclusivitatea s-a denaturat, iar breaking news-ul e banalul transformat in minune.

In timp ce stirile zilelor noastre isi altereaza sensul si ne descompun meseria, noi, jurnalistii, am putea fi foarte bine inlocuiti de niste roboti adevarati. Da, credeti-ma, spre asta ne indreptam. Si poate e mai bine asa. E posibil ca ei sa-si faca treaba mai bine. Nu s-ar abate de la reguli. Asta, desigur, fara a crede, idilic, ca jurnalismul e obiectiv, impartial. Pentru ca nu e asa (vezi Teoria Gatekeeping).

Ei bine, presupunand ca pana si robotii ar lua in calcul gradul de subiectivism al unui reporter, care trece informatiile prin propriul filtru de idei, preconceptii, educatie si cunostinte – sunt de acord ca eu, robotul, sa fiu inlocuita cu un robot adevarat, cu un soft, daca vreti, de editat stiri. Poate in acest fel as/am avea timp si de povesti. Sa ridice mana cine e de acord cu mine!

Inainte de a va alatura sau nu demersului meu, va spun ca un astfel de robot exista deja. Se numeste Narrative Science. A fost inventat in 2010, in cadrul unui proiect de cercetare, la Universitatea Northwestern din Illinois, SUA. Acum, inventatorii detin o firma care ofera stiri generate de un soft, in care se introduc niste date. Stirea este intotdeauna unica. In aprilie, un grup de jurnalisti americani care relateaza de la evenimente sportive au decis sa testeze softul. Ce le-a iesit puteti citi aici.

Dupa, va invit sa reflectati la starea si viitorul presei. Si, de ce nu, sa  raspundeti: ati inlocui reporterii cu un soft care sa genereze stiri?

Asa ca, baiatul asta de la Pechea a aratat ce poate face un om nascut intamplator in Romania, dar crescut de Canada. Calculat, metodic si: Poc! Ce a fost asta? Cand s-a intamplat? Mendy e la pamant, Bute, in picioare. E de bine!

Asta dovedeste ce potential avem, daca am fi o tara normala. Aseara aproape am fost o tara normala. Ne-am auzit imnul, simteam victoria si ne dadeau lacrimile.  Numai pentru cat de feritici au fost locuitorii din Pechea, care si-au revendicat “Regele”, barbatii exersand de dimineata veselia victoriei si femeile punandu-si rochiile bune, Bute merita sa ramana campion.

Omul acesta a incercat, chiar a incercat, si ii multumim pentru asta, dar in urma sa tot Udrea ramane. Nu o ia cu el si nici nu o remaniaza. Doamna ministru a stat in prima linie la meci, uitandu-se  mandra la frunza si urmarind pixelul albastru, pentru ca altfel nu cred ca isi explica de ce stanga lui Bute s-a miscat mai repede decat dreapta lui Basescu. Unde mai pui ca Bute i-a chemat pe fani la Universitate. Romanii au uitat cum e sa invinga ai  nostri la fotbal, asa ca de la Basescu incoace  nu s-a pomenit asa invitatie.

Peste toate, a fost frumos. Au fost si fluieraturi. Da, poate nu se cade, dar acela a fost inca un moment pentru care ar trebui sa-i multumim lui Lucian Bute. Datorita lui, am vazut ca nu toti suntem prosti sau usor de prostit. Indemnat insistent de organizatori sa-i multumeasca si “doamnei”, Bute a facut gestul elegant, care a trezit insa riposta spectatorilor. Pana aici. De ce? Ministerul nu merita aplauze. Ministerul a facut un lucru normal.

Oricum, rusine Dinu Patriciu, rusine Ion Tiriac, rusine Ilie Nastase! Doar ei trei, ca sa nu mai enumeram si altii, si gala s-ar fi organizat fara nici o ingerinta suspecta a vreo unui om politic, avid dupa aplauzele electoratului.

Acest articol a aparut si pe Blog de Ratzoit.

De cateva saptamani avem o relatie ciudata. Ii fur iubitului meu cateva ore pe zi ca sa fiu cu “amantul”. Mai nostim e cand ma prinde: “Ha, ti-am spus eu ca o sa-ti placa!”, ma dojeneste zambind.

Relatia cu “amantul” nu e genul acela linistit, in care iti place sa te asezi comod langa cineva, sa-ti iei timp de gandire, sa analizezi tot ce se intampla – ca o fi sau nu o fi asa, sa iei notite… Nu! La noi totul e brutal, se intampla oriunde. Imi place sa-l devorez, iar la final, regret ca am inceput ca asa am ce termina. Si e coplesitor. Poate de aceea se si fereste de mine. Ce-i drept, si eu il hartuiesc in cele mai nepotrivite momente ale zilei, ba in metrou, ba in autobuz, uneori chiar si cand mergem pe strada.

Inca nu stiu daca il iubesc, dar sunt depedenta de ce imi ofera. Mai ales ca pentru dragostea lui sunt in stare sa platesc oricat. Acum e la reduceri, la Humanitas. Asa se explica de ce romanul “Gluma”, pe care il caut de cateva zile prin toate librariile Bucurestiului, e de negasit. Nu, nu va oferiti sa-mi imprumutati cartea. Sunt posesiva, si orice volum al lui Milan Kundera trebuie sa fie al meu ca sa-l pot citi. Am o prietena care mai intai citeste cartile si apoi le cumpara. La mine e invers. E o placere perversa, recunosc. Imi place sa cumpar.

Daca prin aceste randuri modeste voi convinge Editura care-l tipareste sa mai scoata de sub tejghea niste exemplare din “Gluma”, va anunt unde le gasiti. Numai dupa ce cumpar eu cartea, evident.

Acest text a aparut si pe Blog de Ratzoit.

Dupa o tacere de cateva minute se aude spart, ca de la o alta masa a cafenelei in care obisnuiesc sa bea amandoi ceaiul de sambata dimineata:

- Trebuie!

- E vocea lui? Nu, te rog, sa nu fie vocea lui, sa nu fi spus el asa ceva!

In sapte ani de cand sunt impreuna, acesta e al doilea “Trebuie” din viata lor. Primul a fost cand s-au casatorit. Prea multi din jurul lor le repetau:

- Sunteti de atata vreme impreuna. Trebuie sa va luati! Nu aveti incotro.

Si n-au avut. Nu a regretat nici o clipa ca sunt sot si sotie, dar ar fi preferat ca alegerea, momentul, sa fie al lor. Dar si-au cumparat linistea printre prieteni si in familie cu o hartie semnata de primarul unei comune amarate.

Si, iata, pedeapsa. Iata razbunarea libertatii! “Trebuie” s-a intors. E in fiecare voce din jurul lor. Din nou!

***

Ce-ar fi sa inlocuim “Trebuie” ca regula sociala cu “Simt”. Si atat. Simt sa fim impreuna, simt sa-l sarut dimineata, la culcare si prin SMS, simt sa-l iubesc asa cum e, simt sa simt pielea catifelata, manutele si piciorusele unui omulet care gangureste, simt sa simt atunci cand voi simti. Si, cand simt, niciodata nu “Trebuie”. Niciodata nu se strecoara indoiala. Stiu ce vreau pentru ca simt. Si imi asum. Cand “Trebuie”, nimeni din jur nu isi asuma.