Marinela Raţă

„Cum aţi spus că vă cheamă? Marilena ca Marilena Niţu?”. „Nu... E Ma-ri-ne-la”, corectez eu adesea la primele întâlniri. „Aha! Cu Nela!”, mi se răspunde. „Cu Nela, da”, oftez eu. Ăsta e motivul pentru care de mii de ori m-am gândit să îmi schimb prenumele. Ar fi fost totuşi inutil. Părinţii m-au aranjat şi cu o Loredana, după o verişoară de-a doua care le era lor foarte dragă şi pe care acum abia o mai văd că e plecată de ani de zile din ţară. Şi când mă gândesc că Marinela nici măcar nu trebuia să fie numele meu. [ citeste mai departe ]

E marti, 18.30, Nerva Traian. Ma pornesc spre casa. Chiar am avut o zi buna, imi spun, si ma hotarasc sa fac o plimbare vreme de doua statii de autobuz spre Unirii, de unde iau metroul pana la Crangasi.

Nu vreau sa stric nimic din aceasta marti, ingramadindu-ma in 104. Sa incerc sa validez calatoria, sa nu mearga cartela,  sa aud din nou vreun destept iritat de tauitul aparatului mereu defect: "E sold 0. Nu mai aveti bani". Am abonament, dar nu conteaza. Nu ma obosesc niciodata sa reactionez la astfel de comentarii.

Asa ca merg pe jos. O sun pe Ana, o prietena din Iasi. [ citeste mai departe ]

Era o zi marti obisnuita. Ma trezisem de dimineata, pe la 8.00. De la 10.00 la 14.00 aveam emisie. Eram studenta si lucram la Terra, un radio local din Iasi. Nimic nu anunta neobisnuitul zilei de 11 septembrie 2001. Patru ore linistite de program cu niste balbe, un concurs in direct cu ascultatorii, stirile la fix, strambaturile colegilor prin geamul care despartea emisia de redactie. O zi de marti obisnuita. Pe la ora 15.00 am plecat spre casa. M-am urcat in autobuzul 30, care leaga si acum cartierele Canta si Nicolina. In 20 de minute am fost acasa. [ citeste mai departe ]

Ma simt un robot de ceva vreme. Sunt un robot. Degetele-mi sunt atasate de tastele unui laptop. CMS-ul imi este a doua casa. Ba nu, gresesc, prima. Petrec mai multe ore in admin decat in garsoniera mea minuscula.  Google imi este sef si imi corecteaza aproape orice greseala de documentare.

Sunt un robot, imi dau seama, cand ma gandesc la anii in care cautam informatii prin birorui, cand beam zeci de cafele cu oameni pe care nu ii simpatizam neaparat, doar pentru a afla un subiect.

Sunt robot, cred, de vreme ce important acum e cine da primul stirea, nu cat de bine documentata e. [ citeste mai departe ]

Lucian Bute nu este roman. Si nu va grabiti sa va isterizati cand cititi asta. Lucian Bute nu este roman, pentru ca daca ar fi fost, ar fi pierdut meciul de aseara. De cate ori nu ne-am pus sperante in nationala de fotbal si am plecat din fata televizorului plangand pentru cat de prosti am fost ca am crezut in victorie?! De cand draga mea bunica s-a tavalit pe jos de bucurie de la un capat la celalalt al sufrageriei pentru un gol al lui Hagi la Mondiale, ca apoi Romania sa piarda meciul, nu mai cred. [ citeste mai departe ]

Imi plac muschii lui, ca tot e la moda zilele astea. Muschii lui sunt facuti din cuvinte si fraze directe. Daca l-ai cunoaste ai intelege cum te loveste dreapta lui din trecut si cum te poate pune cu stanga la pamant  daca iti strecoara niste picanterii de istorie comunista.

De cateva saptamani avem o relatie ciudata. Ii fur iubitului meu cateva ore pe zi ca sa fiu cu "amantul". Mai nostim e cand ma prinde: "Ha, ti-am spus eu ca o sa-ti placa!", ma dojeneste zambind. [ citeste mai departe ]

- Stii... Vreau un copil. Sau, as vrea un copil..., ii spune Isabela lui George. Cu gestul delicat care l-a cucerit, isi trece cu mana parul dupa urechi. Isi asaza apoi capul intr-o palma; e sprijinul ei pentru cateva secunde. Ii evita privirea. Spera sa spuna el ceva care sa rupa penibilul. De cateva luni incearca sa ramana insarcinata, dar nu stie de ce nu s-a intamplat asta pana acum.  Cumva, ceva din ea nu isi doreste catusele astea. Acum i se pare ca a prins putin curaj sa-i spuna si lui asta. [ citeste mai departe ]