Contează mai puţin cum, tocmai pentru că e în ea ceva pentru fiecare, dincolo de marele trifoi verde lipit în geamul cârciumilor care-i aşteaptă pe toţi: bătrâni, copii, oameni cu slujbe scorţoase sau târâie brâu. Şi dacă partea cu leprechauns, Molly Malone şi Guinness a fost exportată în absolut toate orăşelele care – chit că temperatura locală sare spre 40 de grade! –  musai trebuie să aibă un Irish Pub, asta cu spaţiul în care să se simtă bine cu toţii, chiar dacă pe masă sunt pahare mari cu bere neagră şi în jurul ei copii de 3 ani sau bătrâni de 80, e cam a lor. Şi măcar pentru obişnuinţa asta, care încă n-a făcut rău nimănui,  ar merita să ne întâlnim şi noi, la pahar cu cidru, de ziua irlandezilor!

Bonus: un cântec despre Colcannon, o mâncare veche cu cartofi, cu nostalgii şi alte ingrediente irlandeze, încă în garanţie.

Cartea este povestea crudă, complicată şi lucidă a legăturii dintre cei doi adolescenţi care, iubindu-se, ajung să aibă acces la zone înfricoşătoare din interiorul fiecăruia. Înainte să împlinească 20 de ani, cei doi ştiu deja că iubind poţi fi monstruos, mincinos, laş, trădător şi cumplit de singur. Şi ajung, fiecare pe calea lui, să intuiască şi apoi să cunoască singurătatea în cele două forme extreme sub care se arată  puţinilor indivizi pregătiţi să piardă tot: sihăstria şi moartea.

Când cade prima zăpadă de primăvară, fragilă şi exaltată, Satoko se încumetă să-l invite pe Kiyoaki, împotriva tuturor uzanţelor, la o plimbare clandestină cu ricşa, nu contează în ce direcţie. „Duceţi-ne unde vreţi!”, le spune băiatul bărbaţilor care trag ricşa, flatat, speriat şi neliniştit, în acelaşi timp de curajul fetei. În semiîntunerul din interior, cei doi simt o fierbinţeală pe care nu au cum s-o domolească nici lăsând crivăţul să intre peste ei. Una care va rămâne, ca o boală nevindecată, în ciuda alegerilor care le vor sugruma amândurora vieţile.

Sărutările prin care se promit unul altuia în timp ce gonesc prin iureşul de fulgi şi frig se vor spulbera în doar câteva pagini,  din motive neenumerabile:  aceleaşi care spulberă în general promisiunile între oameni mândri, inteligenţi şi orgolioşi. Nici nu se termină anotimpul care începuse cu ninsoarea, că Satoko e gata logodită cu un prinţ japonez, în timp ce Kyioaki , pizmaş şi orgolis, nu se opune. Tăcerea şi distanţa se întind între cei doi iubiţi asemeni unui giulgiu alb. Vechea fierbinţeală revine apoi şi, aducându-i împreună, scoate la lumină neînţelegerile, naivităţile, erorile care acum îi despart definitiv. Nu mai contează, se iubesc şi aşa, pe furiş de familii, de anunţuri oficiale, de stima pe care i-o datorează Împăratului. Se iubesc până când sunt din nou smulşi unul de lângă altul de un alt secret, unul care ar fi trebuit să-i lege ca nici un alt jurământ: copilul lor nenăscut.

În momentul în care povestea lor e descoperită, Satoko şi Kyioaki trebuie să fie anihilaţi ca personaje din propria lor viaţă. O voinţă mai puternică şi nu  intensitatea cu care ei doi s-au jucat cu  limitele propriilor destine cere să preia controlul. Şi tocmai în momentul în care ştiu sigur –nici unul dintre ei nu şi-a făcutvreodată iluzii, nici unul n-a sperat şi nu s-a autoamăgit –  că pentru ei nu există ieşire, că vieţile lor nu le mai aparţin, se întâmplă scandalosul, incredibilul: vieţile lor le aparţin. Dacă renunţă la ele.

Este o lecţie a paradoxului renunţare-afirmare romanul lui Mishima, o bijuterie estetică, una care nu acceptă, de fapt cuvântul „lecţie” într-un discurs care s-o descrie. Este o frumuseţe răscolitoare în toată încărcătura de tristeţe, grotesc şi absurd din care acest scriitor a înţeles să-şi inventeze cărţile. Şi un suflu neliniştitor în tensiunea pe care o intuieşte lucid în toate lucrurilor despre care scrie, esenţiale când te gândeşti la o viaţă şi când te gândeşti la o poveste: limita, dorinţa, răutatea, sfârşitul, credinţa, demnitatea, omul singur.

Un sfârşit ca cel al romanului lui Mishima nu se dezvăluie, se trăieşte „pe întuneric, în singurătate”. Asta pentru că un scriitor ca Mishima, obsedat de codul de onoare al samurailor, nu poate fi mai străin de tipul grafomanului soft, avid să confecţioneze poveşti. În tot ce a scris a pus în act opţiuni ultime, cum a făcut şi în viaţă. Este cel mai tare motiv pentru care Zăpada de primăvară este o opţiune de lectură, una care te pune indirect faţă în faţă cu alegerile proprii, şi nu doar în materie de cărţi. A fost publicată la Humanitas Fiction, în Raftul Denisei, tradusă de Angela Hondru.

Discursul din spatele acestei campanii cuplează apelul la trauma naţională (ocupaţia nazistă din Polonia), la un moment istoric de umilinţă naţională (avortul, spun promotorii campaniei, a fost introdus de Hitler pentru a limita extinderea unei populaţii inferioare) şi la mândria naţională. Fundacja Pro, cea care promovează aceste mesaje, susţine că scopul lor este de a le aminti polonezilor şi polonezelor că dreptul de a recurge la avort a venit iniţial ca simplu semn al faptului că erau priviţi ca o populaţie inferioară. Şi iată cum corpul femeii şi decizia ei de a da sau nu viaţă ajung să fie instrumentate politic, într-o campanie care amestecă o formă mascată de naţionalism revanşard cu practici de  culpabilizare duse la extrem.

Alăturarea simbolică din cupletul text imagine aduce din nou la zi şi în forţă o percepţie asupra raportului individ-stat pe care am fi tentaţi s-o datăm în era decreţeilor. Decizia de a nu aduce pe lume un copil nu mai e un act individual, el implică o întreagă comunitate, cu tot cu trecutul ei, cu tarele adiacente şi cu proiecţiile despre sine. Mai mult, nesocotirea  marele corp naţional de care eşti legat prin cordon ombilical ajunge să te asocieze cu o imagine ajunsă simbol al unor crunte orori. Rupt de marele corp politic sau religios, corpul tău e lipit de /echivalent cu imaginea unei crime, a unei trădări: ai trădat viaţa, ai trădat statul, ai trădat poporul.

Distorsiunea pe care un astfel de mesaj o provoacă nu stă  doar în faptul că blochează o dezbatere reală, oricât de încâlcită, pe o temă care a făcut să curgă foarte multă cerneală. Cei care l-au emis, nu văd nici o enormitate în a asocia avortul cu imaginea unui mare criminal al istoriei, care a lăsat plăgi usturătoare în mentalul colectiv, şi nu doar al Poloniei; altfel spus, în a asocia un act individual, oricât de controversat, cu un simbol supra-personal, ajuns să semnifice răul absolut, unul care infestează toate palierele: biologic, politic, social, religios. „Avortul este o crimă, spune Mariusz Dzierzawski, unul dintre promotorii campaniei, şi o astfel de paralelă e absolut îndreptăţită.”

Pe lângă multitudinea de implicaţii nocive pe care astfel de practici discursive o emană aparent în numele unei nobile intenţii –apărăm viaţa, spun ei-  gravitatea lui stă în reculul înspre strategii retorice specifice dictaturilor, pentru care corpurile nu există decât în uniformă, mărșăluind la unison și călcându-și în picioare dramele propii, neliniștile, deciziile, frustrările. Limitele care i se pun femeii printr-un astfel de discurs?  Niciuna. E anulată.  Decrețeii ar trebui să ruleze și în Polonia.

Acest text reproduce afirmaţiile  profesorului  universitar doctor şi psiholog criminalist Tudorel B. Butoi Severin (ex. colonel de poliţie – Şef al laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat – Serviciul criminalistic – Poliţia Capitalei). Acest text trebuie lipit pe toate gardurile şi stâlpii de telegraf, trimis din link în link şi publicat până la refuz.  Să ştie şi femeile şi bărbaţii din această ţară cum să se poarte în caz de provocare. Să fie femeia bucuroasă c-a scăpat doar cu un viol şi să spele fapta ticăloasă de a fi umblat pe unde şi cu cine nu trebuie, suferind şi  scrâşnind din dinţi. Să fie bărbatul de sare la viol înţeles că om e şi el şi când îi iese leliţa balcanică în cale pe întuneric sau prin vreun parc, o mai pune de-un viol. Face  victime, de fapt, pentru că a fost provocat de un comportament caracteristic piţipoancelor. De fapt nu avea încotro. De fapt, putea să greşească şi mai abitir, provocat aşa şi scos din calmul specific.  Putea să fi făcu, Doamne păzeşte, vreun omor, că parcă poţi să ştii în ce hal te poate aduce una de-asta cu comportament degenerat când dai nas în nas cu ea în lift.

Domnul Tudorel Butoi are cabinet de psihologie şi certificat de liberă practică acordat de Colegiul medicilor, aşa aflăm de pe saitul dumnealui .  Are competenţe în psihanaliza crimei şi în interogatoriul psihanalitic. La intervenţia lui făcută pe postul  Realitatea TV zilele trecute, comunitatea Facebook a reacţionat imediat, solidarizându-se cu plângerea mai multor ONG-uri împotriva declaraţiilor prin care  un reprezentant al  Poliţiei române pune la zid majoritatea femeilor agresate din România. Majoritatea lumii tace. Despre domnul Tudorel Butoi trebuie să se vorbească.

Eram forţată să mă zgâiesc la ea, urca în avion înaintea mea şi înainta lent, pentru că citea în timp ce mergea. Am apucat să văd trei rujuri împachetate în inconfundabilul albastru Dior şi câteva sticle cu loţiuni Victoria s Secret. Prin pungă puteai ciţi uşor şi pentru că ceva roz atârnă de ea sau în jurul ei, o citisem şi pe ea dintr-o scanare. O pitzi care a dat iama în raiul de cosmetice, cum merge ea uşurată şi safe lângă bărbatul ei cu care poate să cumpere câte rujuri vrea şi să vadă Istanbulul, să facă poze şi dragoste fără drame, fără gânduri.

Mai greu era să văd ce citeşte ea, aşa agale înaintând pe pasarelă. O copertă colorată, lucioasă, o editură obscură, un titlu greu de compatibilizat cu fata şi punga ei cu goodies pentru care o invidiam şi o compătimeam exact în acelaşi timp: Istoria universului de la origini până în prezent.

Mă uitam şi mă uitam, cam cu jenă, încercând să trec discret, dar nu rapid, deşi numai discreţie nu inspirăm cu un rucsac de zece kile în spinare şi o traistă hipioată, targuita într-un bazar din India. Şi fata blondă şi fadă a lăsat parcă obosită cartea într-o parte, cât să pot eu să văd un semn de carte roz pe care mi s-a părut că scrie Traviata. Am zis că poate e în mintea mea nedormită de vreo 20 de ore. Nu. Erau două bilete roz la Traviata.

Am depăşit-o. Mi-am găsit locul, 06 B, lângă un domn turc cu afaceri în România. Mi-am ridicat rucsacul uriaş în locul pentru rucsacuri uriaşe şi pe fată n-am mai văzut-o. Acasă, m-am văzut pe mine în câteva poze nu mai vechi de un an: slabă, blondă, machiata cu albastru Dior, dansând într-un club cu pereţi arginţii şi  lume care n-ar fi dat doi bani pe o hipioată cocoşata de un rucsac plin de cărţi şi de oboseală.

Era o poză frumoasă, cu o femeie ameţită, proaspăt ieşită de la coafor şi înconjurată de bărbaţi. O poză banală, prin care puteai să citeşti rapid şi în care nu se vedea nicio carte, niciun bilet la operă, nicio grijă. Una care nu ascundea, cum nici pungile transparente de plastic par că nu ascund, nici un secret .