“Am avut bani, am creat cele mai bune picturi văzute vreodată, am fost complet retras, am lucrat enorm, m-am drogat mult, m-am purtat îngrozitor cu oamenii”. Astfel se autodefinea artistul de origine afro-americană Jean-Michel Basquiat cu trei ani înainte de a muri, la vârsta de doar 28 de ani, în urma unei supradoze cu heroină. Acum, la 50 de ani de la nașterea lui, Fundația Beyeler din Riehen (Elveția) îi readuce în atenție personalitatea și viziunea artistică dedicându-i prima retrospectivă europeană. Deschisă până pe 5 septembrie, expoziția prezintă peste 100 de lucrări (desene, picturi, obiecte) împrumutate din colecțiile unor importante instituții precum Muzeul de Artă Modernă din New York, Centrul Georges Pompidou din Paris, Fundația Louis Vuitton pentru creație din Paris, Colecția privată Jean-Michel Basquiat din New York, dar și ale unor colecționari ca George Lindemann, antreprenorul care a dezvoltat și marketizat primele lentile de contact permanente sau Norman Braman, fostul proprietar al echipei americane de fotbal Philadelphia Eagles.

Al dracului de frumos. Deși pentru unii cunoscători ai operei lui Basquiat e o mirare că această retrospectivă s-a lăsat atât de mult așteptată – “E incredibil că până acum nu a avut loc în Europa un astfel de eveniment având în vedere că e vorba de unul din cei mai mari artiști”, spunea pentru swissinfo.ch curatorul expoziției Dieter Buchhart – faptul că se desfășoară în Elveția este, pentru majoritatea, explicabil. Asta pentru că artistul a expus de nenumărate ori aici (a vizitat Elveția de 14 ori) și pentru că unii dintre cei mai importanți susținători ai săi au fost dealeri elvețieni precum Ernst Beyeler, fondatorul galeriei ce găzduiește expoziția actuală, și Bruno Bischofberger. “Era un tânăr extrem de plăcut, ce ardea de energie, frumos și puternic asemenea unui animal, cu un chip al naibii de frumos și cu freză rasta”, își amintește Bischofberger, acum în vârstă de 70 de ani, de tânărul Basquiat. O parte din acea energie se regăsește și în lucrările expuse la Beyeler; lucrări ce acoperă toate etapele de creație ale lui Basquiat și care trădează principalele sale surse de inspirație: muzica jazz și hip-hop, cultura afro-americană, lumea sportului și consumul de droguri. Create în stil neo-expresionist, acestea redau – în culori agresive, simboluri ale culturii populare și texte ironice – chipuri comice și înspăimântătoare (ex: “Untitled”, 1982); capete încoronate (“Philistines”, 1982) – coroana fiind simbolul ce însoțea, fără excepții, semnătura lui și care apare în multe lucrări ca semn de admirație față de el însuși și față de personalități de culoare precum chitaristul Jimi Hendrix sau jazzistul Charlie Parker; schelete ce traduc obsesiile lui vizavi de tema morții (“Riding with Death, 1988”); portrete caricaturale precum “Brown Spots”(1984) ce-l înfățișează pe Andy Warhol sub formă de banană; automobile, clădiri, jocuri de copii, polițiști etc.

Same Old Shit. “Forța lui Basquiat a stat în abilitatea de a îmbina imageria străzilor și a mass media cu spiritul moștenirii lui haitiene – s-a născut din tată haitian si mamă puerto ricană, n.r.”, spunea pentru theartnewspaper.com Jeffrey Deitch, directorul Muzeului de Artă Contemporană din Los Angeles. Și-a exersat această abilitate înainte de a se apuca de pictat când, la vârsta de 17 ani acoperea zidurile clădirilor din New York cu graffiti-uri alcătuite din sloganuri, poeme și simboluri pe care le semna cu pseudonimul SAMO © (Same Old Shit), nume ce sugera, așa cum susținea el pe-atunci, o denumire de brand ori un logo. Era modul lui de a-și manifesta furia vizavi de marginalizarea culturii urbane și de stereotipiile rasiste – cum erau, spre exemplu, cele legate de actorii de culoare de la Hollywood distribuiți în roluri de criminali, animatori sau servitori. Acolo, pe străzile din New York, a învățat Basquiat ce înseamnă arta – nu a urmat cursurile nici unei școli de specialitate – ajungând să creeze o operă echilibrată prin compoziție și culoare, spontaneietate și control, imagerie urbană și primitivism. Nimeni nu poate spune cu exactitate când a renunțat la graffiti pentru a se apuca de pictat. Însă scurta experiență de graffer – datorită căreia a devenit, alături de Taki 183 și Keith Haring, unul din cei mai influenți street artiști din lume – și-a lăsat amprenta în toate desenele și picturile lui de mai târziu. Realizate în diverse tehnici – acrilic, pictură în ulei, marker, colaj – pe materiale gen pânză, hârtie, metal, lemn, sticlă, etc – acestea redau viața agitată a străzilor new yorkeze, personaje comice rupte parcă din BD-uri, chipuri și obiecte create întocmai ca în desenele făcute de copii (motiv pentru care Basquiat a mai fost numit și “Regele copil”) încărcate, aproape fără excepție, de mesaje ironice la adresa pseudo-intelectualității, a consumerismului și materialismului.

În haine Armani. Puștiul care lăsase Brooklyn-ul natal și școala pentru străzile din Manhattan, unde vindea tricouri și cartoline pentru câțiva dolari, a devenit în scurt timp dependent nu doar de artă (picta uneori și 18 ore fără să se oprească) ci și de droguri, femei (a fost, pentru scurtă vreme, iubitul Madonnei), restaurante și haine scumpe (purta costume Armani în valoare de 1.000 de dolari nu doar atunci când ieșea în public ci și când lucra în atelier). “Basquiat era inteligent, curios și cu multă poftă de viață; el a rupt cu tradiția impunându-și propriul adevăr și denunțând pericolele vieții moderne – bani, droguri, sex, măgulire, opresiune și rasism”, scrie pe potomitan.info. Momentul în care s-a făcut cunoscut publicului new yorkez a fost în iunie 1980, când a participat la o expoziție de grup în The Times Square din New York. Iar după numai un an, când poetul și criticul Rene Ricard publica în revista “Artforum” un articol în care-l compara pe Basquiat cu artiști deja consacrați precum Cy Twombly și Jean Dubuffet, avea să cunoască și succesul internațional. Începând cu acel moment a expus în importante galerii new yorkeze și europene și a fost promovat de cei mai cunoscuți dealeri ai momentului: Annina Nosei, Vrej Baghoomian, Larry Gagosian, Mary Boone și Bruno Bischofberger; a devenit prietenul unor personalități controversate precum pop artistul Andy Warhol (împreună cu care a creat mai bine de 100 de lucrări) și preferatul colecționarilor de artă – printre cumpărători numărându-se Samuel Irving Newhouse (CEO-ul companiei americane media Advance Publications), actorul Richard Gere și cântărețul Paul Simon de la Simon & Garfunkel.

Mascota artei capitaliste. În doar opt ani Basquiat a creat peste 1.000 de picturi și 2.000 de desene, ceea ce, cred specialiștii, a contribuit la menținerea unei piețe de artă activă. Mulți critici din anii ‘80 considerau, dealtfel, că succesul lui nu era altceva decât produsul unei explozii a pieței de artă, cea care l-a trasformat într-o “mascotă a artei capitaliste”, așa cum îl numește criticul Louis Armand. Primul record înregistrat de o lucrare semnată Basquiat a fost în 2002, când toboșarul de la Metallica, Lars Ulrich, a vândut prin Christie’s pictura de mari dimensiuni “Basquiat’s Profit I “(1982) cu 5 milioane și jumătate de dolari. În 2007, o lucrare neintitulată din 1981 a fost adjudecată pentru 11,2 milioane de dolari, recordul fiind, însă, doborât de un autoportret din 1981 care s-a vândut, în același an, prin Sotheby’s cu 14, 6 milioane de dolari. Succesul lui Basquiat a fost măsurat, în timp, nu doar prin recorduri de vânzări, ci și prin “vulgarități toxice”, cum le numește criticul de artă Robert Hughes într-un articol din revista “American Vision”. Printre cele enumerate de el ar fi: ideea că negrii sunt în general naivi iar artiștii de culoare instinctuali, “animăluțe sălbatice pentru colecționarii recent cultivați”; prospețimea tinereții trasformată în fetiș; mania de a investi în artă; apetitul consumatorului față de talentul autodistructiv pe care-l regăsim nu doar la Basquiat, ci și la alți artiști precum pictorul Jackson Pollock și actorul Montgomery Clift. Oricâte speculații s-ar naște pe seama succesului său, oricâte încercări de descifrare a artei lui ar exista, Basquiat rămâne, ca orice mare artist, înconjurat de mister. Un lucru este cert: opera lui continuă să ardă inimile multor iubitori de artă iar cel mai bine o spune unul din prietenii lui, cântărețul hip-hop Fab 5 Freddy: “Jean-Michel a trăit ca o flacără. A ars cu adevărat. Și deși focul s-a stins, jarul e încă fierbinte”.

Momentele unui neliniștit

Jean-Michel Basquiat (1960 – 1988) a visat să devină scriitor și caricaturist. A ajuns, în schimb, unul din cele mai cool icon-uri ale artei contemporane.

Scurta viață a lui Samo. Graffiti-urile semnate de Basquiat cu numele SAMO © au apărut în New York în două etape: cele de la sfârșitul anilor ’70, realizate de artist împreună cu doi prieteni, Al Diaz și Shannon Dawson; cele de la începutul anilor ’80, create doar de Basquiat. Proiectul a luat sfârșit o dată cu epitaful scris pe clădirile din SoHo (Manhattan): “SAMO IS DEAD”.

Anatomia lui Gray. La sfarsitul anilor ’70, Basquiat a format, impreuna cu alți patru tineri, band-ul Gray. Denumită astfel după cartea de anatomie umană a britanicului Henry Gray, “Gray’s Anatomy”, formația își făcea auzit sound-ul industrial în cluburi new yorkeze gen Max’s Kansas City, CBGB si Mudd Club. Câteva din întregistrări au apărut în coloana sonoră a “Downtown 81” (1981), un documentar despre epoca post-punck a Manhattanului în care joaca chiar Basquiat.

Cel mai mic. În 1982 a expus la Documenta – unul dintre cele mai importante evenimente de artă contemporană ce se desfășoară o dată la cinci ani la Kassel, în Germania – devenind astfel cel mai tânăr artist ce a participat vreodată la acest eveniment.

Urme de paranoia. Consumul excesiv de droguri îi crea lui Basquiat nu doar insomnii ci și stări de paranoia. La jumătatea anilor ’80, de pildă, artistul se plângea prietenilor că îi erau furate lucrări din casă și că dealerii îi luau din atelier opere neterminate.

Uitat pe ici pe colo. Deși recunoscut de majoritatea specialiștilor drept un reper important în arta contemporană, Basquiat a fost minimalizat și uneori chiar exclus din listele cu marii artiști. În dictionarul Oxford, spre exemplu, figurează doar ca “street artist” iar în studii despre arta post-modernă precum “The Return of the Real: the Avant-Garde at the Turn of the Century” al americanului Hal Foster, Basquiat nu este nici măcar amintit.

Pasiune tatuată. Preferințele unor colecționari pentru arta lui Basquiat s-au transformat, în unele cazuri, în pasiuni pe viață. Un exemplu: businessmanul de origine palestiniană Alberto Mugrabi și-a tatuat pe mână semnătura artistului ce poartă, deasupra scrisului, simbolul coroanei.

Dedicații de muzeu. Arta lui a devenit, de-a lungul timpului, subiectul unor importante retrospective începând cu cea organizată în 1992 de Whitney Museum of American Art, cea găzduită în 2005 de Brooklyn Museum (ambele în New York) și până la expoziția deschisă acum la Fundația Beyeler din Elveția. Cei care nu pot ajunge până la începutul lui septembrie în Elveția, vor putea vedea retrospectiva la Muzeul de Artă Modernă din Paris, unde va fi deschisă între 15 octombrie și 30 ianuarie 2011.

Oana Pulpă: Vă gândeați în 2008, când Dmitri Nabokov încă era nehotărât în privința publicării, că “Originalul Laurei” va vedea vreodată lumina tiparului?

Veronica Niculescu: Da, eram aproape convinsă că lucrul acesta se va întâmpla. Nu aveam însă nici cea mai mică bănuială că îl voi traduce eu. Din momentul în care a fost dat acceptul lui Dmitri Nabokov era evident că Editura Polirom va include cartea în seria de autor “Vladimir Nabokov”. Eu am lucrat după ediţia americană, publicată de Alfred A. Knopf şi îngrijită de Dmitri Nabokov, o ediţie de referinţă, superbă, care reproduce fişele scrise de mână. Le reproduce, de altfel, dar într-o machetare diferită, şi ediţia de la Polirom.

Cum considerați decizia lui Dmitri de a publica manuscrisul având în vedere că Vladimir Nabokov l-ar fi dorit ars?

V. Niculescu: Părerea mea nu cred că ar fi interesantă pentru nimeni. Dar dacă ar trebui să răspund, aş face-o citindu-le scepticilor, cu voce tare, toate paginile care constituie introducerea la volum, scrisă de Dmitri Nabokov. Sunt emoţionante şi inteligente, excepţional scrise – aşa cum nu putea scrie decât cel care a fost şi fiul, şi cel mai dedicat traducător al operei lui Nabokov (din rusă în engleză). Cum nu ne permite spaţiul, voi alege un paragraf: “Minţile înguste, dintre hoardele de autori de scrisori care vor tăbărî asupra mea, vor susţine că, dacă un artist doreşte să-şi distrugă o operă de-a sa pe care o consideră imperfectă sau incompletă, logic ar fi ca el s-o facă, abil şi prevăzător, din timp. Aceşti înţelepţi uită, însă, că Nabokov nu dorea să ardă <Originalul Laurei> orice-ar fi, ci să mai trăiască o perioadă cât pentru ultimele câteva fişe, necesare ca să termine măcar o ciornă completă.” E păcat că Nabokov nu a mai trăit cât să termine cartea, însă e evident că ar fi fost un păcat infinit mai mare să fi fost arsă. E de neconceput. Apoi voi aminti că Nabokov era hotărât să ardă şi “Lolita”, soţia sa, Vera, fiind cea care a salvat manuscrisul. Şi voi mai adăuga un paragraf, chiar din finalul introducerii, unde întâlnim un Dmitri Nabokov cu un simţ al umorului din aceeaşi specie cu al tatălui său: “Dar de ce, domnule Nabokov, de ce aţi decis cu adevărat să publicaţi Laura? Ei bine, eu sunt un tip de treabă şi, observând că oameni din toată lumea mi se adresează pe numele mic, când simpatizează cu «Dilema lui Dmitri», m-am gândit că ar fi frumos să le uşurez suferinţele.”

Ați tradus din engleză cinci cărți de Nabokov. Ce are special “Originalul Laurei” în comparație cu “Ochiul” și “Disperare”, spre exemplu? Este diferit ca temă, subiect, scriitură?

V. Niculescu: “Originalul Laurei” vine dintr-o cu totul altă perioadă. “Ochiul”, “Disperare”, “Rege, damă, valet”, chiar şi acele proze din volumul “Povestiri” traduse de mine, sunt din perioada rusă. Sunt zeci de ani între acestea şi “Originalul Laurei”. Zeci de ani care înseamnă enorm pentru un autor ca Vladimir Nabokov. Eu iubesc cărţile traduse, volumele acelea au fost alese de mine, dintre lecturile favorite. “Originalul Laurei” mi-a fost “dăruit” de editură. Spun “dăruit” fiindcă aşa am primit volumul, ca pe un dar, în primul rând era şansa unei lecturi neaşteptate. Am intrat în pagini cu sfială şi cu o reverenţă. Cititorul va descoperi aici un lăcaş cu nenumărate comori ascunse. Este o “capodoperă embrionară”, cum spune Dmitri Nabokov. Sunt muguri de geniu, poveşti, unele deja conturate solid, altele care te îmbie să îţi imaginezi. Să nu uităm, cartea e scrisă după “Pale Fire”, după “Ada sau ardoarea”. E specială. Cum ar fi arătat ea, în cele din urmă? Ne putem imagina? Un alt lucru, cu totul special aici, este ecoul chinurilor autorului din ultima perioadă a vieţii. Este o carte tulburătoare, care te plimbă nu doar prin poveste, ci prin viaţa – şi aproape de moartea – autorului. Şi, oricît ar părea de straniu, este umorul, umorul nebun, chiar acolo, lângă consemnarea chinului.

Este acest manuscris „expresia pură“ a creativității lui Vladimir Nabokov, așa cum îl definea fiul său?

V. Niculescu: Cartea are o puritate aparte, prin simplul fapt că ni se oferă în felul acesta, într-o fază de lucru. Dezbrăcată. Sau, mai degrabă, fără să îşi fi aranjat încă toate hainele. Cititorul aruncă o privire în atelierul scriitorului. Este în actul acesta, al oferirii cărţii, ceva de-o puritate extremă. Lectura emoţionează şi din acest punct de vedere. Apoi, ideea romanului este senzaţională, felul în care personajul descoperă şi exersează “muritul” are mare impact, regreţi că nu poţi şti mai departe, şi mai departe, şi înţelegi ce nebunie ar fi fost să fie distrus un astfel de manuscris, după ce a supravieţuit zeci de ani. Dmitri Nabokov însuşi s-a apropiat greu de fişele tatălui său, după ce acesta a dispărut. Mărturisirile sunt tulburătoare: “După câteva încercări, în timpul unei şederi de-ale mele în spital, am citit pentru prima oară ceea ce, în ciuda faptului că era incomplet, era fără precedent ca structură şi stil, scris într-o nouă «softest of tongues», care devenise engleza pentru Nabokov.”. Referirile la stil, e limpede, aparţin nu fiului, cât celui mai bun cunoscător al acestui autor.

“Originalul Laurei” este, totuși, un roman neterminat. În ce măsură îl poate influența asta pe cititor?

V. Niculescu: Am fost întrebată şi dacă e potrivit ca lectura lui Nabokov să înceapă cu acest roman. Atunci mărturiseam că mă îndoiesc, că ideal ar fi ca lectura romanului “Originalul Laurei” să se bazeze pe lectura altor romane. Doar aşa poţi să îţi faci o idee despre ce este acolo şi despre ce ar mai fi putut fi… Însă acum mă voi contrazice. E o carte incitantă, cu fire de poveste deja clar conturate şi finisate. Iar acele fire doar schiţate sunt cele care cred că vor îndrepta cititorul spre alte cărţi ale lui Nabokov. Doar indiferent nu te poate lăsa “Originalul Laurei”. E o carte puternică, foarte puternică, tulbură profund.

Care sunt dificultățile de limbă, stil etc (dacă există) pe care le-ați întâlnit la această traducere?

V. Niculescu: Obişnuită deja cu Nabokov, nu am simţit acum dificultăţi speciale. Poate doar acolo unde existau notaţii rupte de orice context, cu mai multe înţelesuri. Şi ceva termeni medicali.

Dar la precedentele?

V. Niculescu: A fost mai complicat. Poate şi datorită lipsei mele de experienţă, poate şi pentru faptul că erau deja finisate, îndelung finisate. Nabokov îşi corecta şi rescria fişele, uneori nu rămânea practic nici un cuvânt neschimbat, totul era tăiat şi rescris. Romanele terminate ridică, deci, probleme de stil infinit mai multe. Acolo e un text finit, îndelung lucrat, pe care trebuie să ai grijă să îl redai ca atare.

Cât timp v-a luat traducerea acestui text în comparație cu altele?

V. Niculescu: Puţin, nu mai ţin minte exact, am tradus astă-iarnă. Ca volum, a fost mai puţin de lucru. Grija însă a fost imensă. Urmăream şi fişa scrisă de mână, şi textul editat, în limba engleză, care conţinea mici diferenţe, necesare la editare. Cel mai mult a durat “Rege, damă, valet”: cam patru luni, dacă îmi amintesc bine. Însa cea mai dificilă mi s-a părut “Disperare”, cu foarte multe jocuri de cuvinte şi întorsături… Profit de prilej să mulţumesc Ancăi Băicoianu şi Ioanei Oprica, lectori atenţi, cu care m-am consultat la final, în zonele dificile ale cărţilor şi ale căror propuneri le-am acceptat cu bucurie.

Ce anume v-a determinat să traduceți doar din Nabokov (dacă există traduceri și din alți scriitori, vă rog să mă corectați!)?

V. Niculescu: Am început să traduc din Nabokov doar pentru mine, nici nu ştiam cine are drepturile asupra cărţii. Era iarna lui 2007, citisem “Ochiul” şi mă fermecase într-atât de mult un anumit paragraf, un paragraf magic, un moment de îndrăgostire – eu şi cartea – încât mi-am dorit să traduc volumul. Un gest de dragoste, un gest egoist. Şi m-am apucat, cu o imensă inconştienţă şi am lucrat în taină, doar ca să văd dacă pot şi doar fiindcă simţeam o nevoie… Abia când a fost gata cartea, am întrebat în stânga şi în dreapta… Pe atunci, drepturile erau împărţite între Polirom şi Humanitas. După alte câteva luni, Polirom a câştigat drepturile de a publica integral Nabokov. I-am trimis lui Bogdan Alexandru Stănescu traducerea, se pare că i-a plăcut, fiindcă au urmat şi alte oferte. “Disperare” şi “Rege, damă, valet” au fost alese dintre lecturile mele favorite, asta m-a făcut fericită. Au urmat povestirile şi cartea pe care o lansăm acum, acestea la propunerea editurii. Anul trecut au apărut trei dintre traduceri. Poate par harnică, dar nu sunt. Au fost lucrate cu pauze mari între ele, a durat şi între traducere şi publicare…

Cât de mult contează în traducerea unei cărți faptul că sunteți prozatoare?

V. Niculescu: Cred că punctul cel mai important unde contează este fidelitatea. Am o obsesie a fidelităţii faţă de text. Există atâtea tehnici şi atâtea teorii. Eu cred că trebuie să uit de mine şi să mă supun ca un sclav îndrăgostit autorului pe care îl traduc. Cu o plăcere nebună. Să devin una cu textul lui. Acolo unde simt că trebuie făcute adaptări să caut să pun note, nu să intervin în text, cum am văzut că se mai procedează. Să nu explic acolo unde autorul nu a explicat. Să las cititorului bucuria descoperirilor. Să mă abţin. Abia apoi, când mă întorc la scrisul meu, să mă bucur descoperind ce daruri mi-a lăsat autorul tradus. Dar în cărţile lui să nu las urmele mele, decât minimal. E o relaţie stranie – fiecare cuvânt din carte va fi al meu, dar nici unul nu va fi al meu, totuşi… Sunt fericită dacă cititorul care nu ştie engleză, când citeşte Nabokov în română, citeşte un Nabokov fidel originalului. Cu muzica scriitorului, nu a traducătorului.

Pe când o nouă traducere din Nabokov?

V. Niculescu: Deocamdată, traduc din alt autor. Pentru prima oară. Beckett. Dar punem ţara la cale, uşurel, şi cu alte planuri din seria Nabokov. Mi-e frică să le dezvălui, pentru mine toată povestea asta este încă ireală. Şi între timp aş mai vrea să mai şi scriu…

Portret în trei linii

Când nu citește, scrie iar când nu scrie, traduce. Cam așa arată, în linii mari, un portret al Veronicăi Niculescu (42 de ani), care a publicat până acum trei cărți, a scris pentru nenumărtate publicații – “Suplimentul de Cultură” și “LiterNet” sunt doar două exemple – și a tradus din Nabokov, unul dintre scriitorii săi preferați.

În lumină. Prima sa carte publicată a fost volumul de proză scurtă “Adeb” (2004) recompensat, un an mai tarziu, cu premiul de debut din partea Uniunii Scriitorilor din România. În 2008 a apărut “Orchestra portocalie” – colecție de 11 povestiri despre feminitate și cuplu – iar în 2009, “Basmul Prințesei Repede-Repede” – combinație de proză semnată Veronica Niculescu și poeme de Emil Brumaru.

În umbră. Începând cu 2007 a tradus, pentru Editura Polirom, cinci cărți semnate de Vladimir Nabokov: romanele “Ochiul” (2008), “Disperare” (2009), “Rege, damă, valet” (2009) şi “Originalul Laurei” (2010), precum și o parte din “Povestiri” (2009)

În film. “Curierul” – primul său scenariu de film – i-a adus anul acesta, la concursul național de scenarii HBO (desfășurat la cea de-a noua ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania), premiul pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj. Cele 26 de pagini, cât are “Curierul”, vor putea fi citite în curand pe “LiterNet”.

E adevarat, toti avem jobb-uri care ne solicita timpul si energia si ne dau “delete” la toate acele lucruri simple care ne fac viata suculenta; toti avem spaime care ne opresc, nu de putine ori, din mersul nostru firesc (sau nu) intepenindu-ne in timpi morti gen plictiseala. Astea sunt, insa, alternativele la care noi ne oprim din nu stiu ce cauze: comoditate, je m’en fiche-ism, ambitii astronomice sau te miri ce frustrari, cand am putea alege in fiecare secunda altceva. Eu, personal, nu gasesc nici o scuza in a accepta plictiseala ca stare (trecatoare sau permanenta) pentru ca sunt convinsa ca oricat de seaca ne-ar fi imaginatia e imposibil sa nu gasim o farama de inventivitate care sa ne tina departe de ea. Cat priveste munca pana la epuizare, stiu ca sunt o sumedenie  de factori care te conditioneaza in sensul asta (facturi de platit, familie de intretinut etc) sau aspiratii personale (vise carieristice). Nici in cazul asta, insa, nu gasesc o scuza in a te lamenta. Daca providenta nu ne-a oferit o varianta mai buna, nici o problema, alegem noi. Iar daca nu putem sa facem asta, macar sa nu mai traim a la Cioran alternativa din care nu suntem in stare sa iesim.

Ioan Petru Culianu e genial cand spune, in introducere la “Dictionar al religiilor”: “Stiu ce este viata mea: un fractal in spatiul Hilbert” (n.r. fractalul – termen introdus de matematicianul american Benoit Mandelbrot – e o figura geometrica fragmentata ce poate fi divizata in parti ce devin copii miniaturale aproximative ale intregului iar spatiul Hilbert – notiune ce-i apartine matematicianului german David Hilbert – e un spatiu matematic cu un numar infinit de dimensiuni). Pai, daca in fiecare secunda suntem alcatuiti, asa cum zice Culianu, din “n” dimensiuni (angajat, prieten, iubire, arta, muzica, etc) ale caror combinatii sunt, la randul lor, infinite ca numar; daca alternativele stau in fata noastra ca bibelourile in vitrina, de ce ne mai plangem de plictis sau epuizare?

Habar n-am ce ar trebui facut pentru ca nu cred in retete asa cum nu cred in modele. Dar sunt sigura ca tine de fiecare sa aleaga intre a fi o cutie de 8 creioane colorate si a fi una de 64 (comparatia nu-mi apartine). Nu de alta, dar e pacat sa-ti tot ascuti cele 8 creioane cand ai putea sa-ti alegi ce nuanta vrei din cele 64. Pentru ca viata noastra este, pana la urma, “un fractal in spatiul Hilbert”.

“E socant sa te gandesti ca Otis Redding avea doar 24 de ani cand a fost facuta aceasta inregistrare”, scrie pe rockmusic.suite101.com despre dublul CD “Otis Redding: Live on the Sunset Strip”, pe care casa de discuri americana Stax Records l-a lansat pe 18 mai, in memoria americanului Otis Redding, “regele soul-ului”, cum a mai fost numit. Cele doua CD-uri prezinta, pentru prima data in forma completa, trei concerte sustinute de Otis Redding in 1966, cu doar un an inainte de a muri (intr-un accident aviatic), la celebrul club Whisky a Go Go de pe Sunset Strip din Los Angeles, unde obisnuiau sa cante formatii precum The Doors, The Byrds, Alice Cooper, Buffalo Springfield si Love. 28 din cele mai cunoscute hituri ale lui Redding, majoritatea compuse de el – “I’ve Been Loving You Too Long”, “Security”, “Satisfaction” (dupa “I Can’t Get No Satisfaction” al britanicilor de la Rolling Stones), “These Arms of Mine” sau “Respect” (devenit hit la sfarsitul anilor ‘60 in interpretarea Arethei Franklin) – sunt insotite, pe acest material, de un booklet ce contine fotografii rare cu Redding, texte scrise de istoricul muzical Ashley Kahn, precum si cuvinte rostite de insusi Redding in deschiderea concertelor.

Un intrument puternic. “La cei 24 de ani pe care ii avea atunci, Otis isi definise nu doar sound-ul ci si stilul, aratand ca un adevarat cantaret de soul”, scrie Ashley Kahn intr-unul din texte. Vocea lui puternica si matura, ce parea mai degraba a unui barbat trecut de 40 de ani decat a unui tanar de pana in 30, stilul lui sofisticat de a interpreta si abilitatea de a canta o miscatoare balada soul dar si o indracita piesa rock ‘n’ roll au facut ca Redding sa devina standardul multor interpreti de soul si trupe rock de la acea vreme (Rolling Stones sunt doar un exemplu). “Vocea lui extraordinara era ca un instrument puternic, cu probleme si duritati, dar avea atata forta incat risipea toate imperfectiunile”, scria in 2009 un fan al sau pe 80forlife.wordpress.com. Iar talentul sau de compozitor avea sa-i intregeasca imaginea de artist complex, pe care, nu de putine ori, criticii il comparau cu Ray Charles si James Brown. Cum a ajuns baietandrul caruia ii placea la nebunie sa-l imite pe idolul sau, Little Richard, sa cunoasca succesul? Primul pas important a fost facut in 1962 cand, in timp ce-l insotea pe chitaristul de blues Johnny Jenkins intr-un studio din Memphis (Tennessee), Redding a inregistrat “These Arms of Mine” pentru care a semnat, pentru prima data, cu Stax Records (cu care avea sa colaboreze in urmatorii cinci ani). “In acea noapte a inceput istoria “, scrie pe allaboutjazz.com despre acel moment. Dupa doar sapte luni, Redding s-a intors in studio pentru o serie de alte single-uri, create intre 1963 si 1967 si devenite hituri, ocupand primele locuri, nu doar in topurile cu muzica soul, ci si cu R&B si pop. “(Sittin’ On) The Dock Of The Bay”, spre exemplu, cel mai mare hit al sau, inregistrat in 1967, inainte cu doar cateva zile de a muri, a fost primul single lansat dupa moartea unui artist (in 1968) ce a ocupat primul loc in topurile muzicale americane. Piesa, ce a dat si numele albumului lansat in acelasi an, avea sa-i aduca lui Redding doua Grammy: unul pentru cel mai bun cantec R&B si unul pentru cea mai buna voce masculina.

Marele moment. Piesele lui cu versuri simple dar sincere transmiteau energie pozitiva chiar si atunci cand linia melodica nu era tocmai ritmata. Iar bucuria lui exploziva de pe scena si relatia speciala pe care o avea cu audienta trezea isterii maselor de ascultatori care tipau, dansau si-l implorau la sfarsitul concertelor (majoritatea sold out) sa mai cante. Convins ca muzica e o forta universala capabila sa aduca impreuna diferite rase si culturi (band-ul sau era, de altfel, format si din negri si din albi) – Redding a reusit sa atraga deopotriva simpatia albilor si a negrilor intr-o vreme in care conceptul de diferenta rasiala dezbina oamenii. Europenii au fost primii care si-au aratat respectul pentru muzica lui, britanicii dedicandu-i in septembrie 1966 un intreg episod din seria de show-uri tv cu muzica pop/rock “Ready Steady Go!”. Insa, marele lui moment – acela de a trezi audientei albe acelasi interes pe care-l trezise deja negrilor – a fost in America, in 1967 cand, la Monterey Pop Festival (Monterey, California) Redding a atras nu mai putin de 30.000 de ascultatori (in conditiile in care la cele trei zile de festival au participat in total aproximativ 50.000 de oameni). Ce anume facea atunci, ca si astazi, ca muzica acestui artist – introdus, in 1989, in The Rock And Roll Hall Of Fame si imortalizat, in 1993, pe un timbru postal american – sa se cuibareasca in sufletul atator oameni? “Otis Redding: Live on the Sunset Strip” ar putea fi, in cazul in care nu ati ascultat niciodata Otis Redding, un raspuns.