“Ştiţi, magazinele de vieţi se mai închid şi ele”

-Aţi încercat cu cărţi?

- Da, le-am devorat. Dar mintea-mi fuge în timp ce ochii trec peste literele cocârjate. Nici măcar Palahniuk nu ma scoate din letargia mintală.

- Dar cu cărţi primite în dar aţi încercat?

- Am încercat, au fost multe. Dar nimic.

- Nimic, nimic?

- În fine, o uşoară tresărire din pleoapa dreaptă la pagina 18 din Oscar şi Tanti Roz. Sau poate că mi s-a părut o tresărire.

- Mişcare faceţi? Ştiţi, se spune că eliberează hormonul fericirii…

- Puţină, dar fac. Totuşi, rămân la fel de goală. Ştiţi, am observat ceva: mă uit prin oameni. Adică, îi văd trecând, uneori îndreptându-şi ochii către mine, dar nu-i văd.

- Asta nu e bine, se cheamă alienare. Nu ştiu ce-aş putea să vă prescriu. Dar el ce face? Poate are mai multe farmacii în drum, poate găseşte un leac mai bun.

- El? Trăieşte, munceşte, respiră. Ne mai întâlnim uneori, pe culoare paralele. Ne mai regăsim în fotografii, în pixeli prăfuiţi. Cred că m-a uitat. Să tot fie un an şi jumătate de atunci.

- Avem pungi, vă pot da una, să urlaţi în ea. Ştiţi, vă mai descărcaţi.

- Dar nu-mi trebuie pungi. Pentru pungi aş avea nevoie de reacţii. Or, eu nu le am.

- Poate nişte ţigări, nişte alcool.. Nu prea fac din astea, dar vă văd aşa, vi le dau pe sub mână.

- Sunt în regulă, dar nu mă lasă să uit. Şi a doua zi nu mă simt prea bine.

- Dar shopping faceţi?

- Fac. Prea mult chiar. Pe nuanţe şi pe mărimi de toc. Dar odată ce ajung cu pungile acasă, mă cuprinde iar.

- Nişte pilule pentru scris aţi luat?

- Am luat în câteva rânduri. Îmi face bine, mult bine. Însă, ştiţi, nu pot scrie întruna.

- Hm, ar mai fi ceva. Sunt pastile speciale, pastile pentru înşelat. Două pe zi şi uitaţi tot. Şi cineva vă va asculta din nou, veţi exista din nou pentru cineva.

- Efecte adverse nu au?

- Ei, acum, sunt neglijabile. Pot apărea, chiar de la primul consum, sentimente de vinovăţie şi semne de întrebare despre ce ar mai fi putut fi salvat şi cum. Dar, credeţi-mă, merită. Primiţi atât de multe, cu un singur gest.

- Ştiu şi eu… clienţi aveţi pentru pastilele astea?

- Cu duiumul. Îl vedeţi pe tipul de acolo, cel îmbrăcat la patru ace? Nevastă-sa e cufundată în diete şi amanţi mai tineri. A cumpărat o foile şi, după o săptămână a mai venit după câteva cutii. Era însoţit de o brunetă focoasă, părea tare bine.

- Şi dacă nu le mai iei? Dacă le opreşti brusc? Ce se întâmplă?

- Nu prea le opreşte nimeni. Sunt ca un drog. Dar, după o vreme, trebuie luate alături de alte câteva pastile.

- Cum ar fi?

- Cum ar fi pastila de uitare, pastila de negare, cea împotriva scărbei faţă de propria persoană.

- Să înţeleg că pastila asta, de înşelat, cum îi spuneţi dumneavoastră, e ultima soluţie, “Soluţia”?

- Soluţie reală? Eu aşa zic. Mă rog, mai sunt nişte variante pe care oamenii le mai încearcă uneori: umilinţe, răbdare – o să fiţi surprinsă, dar chiar şi cei mai nerăbdători reuşesc faza asta cu răbdarea, da’ le trece repede. Ar mai fi rugăminţile, încercările disperate de a ieşi în evidenţa lui, plafonarea, blazarea. Într-un final, cei mai mulţi dintre ei ajung la mine. Cu sufletele în mâini, nişte inimi tocmai bune de disecat de către studenţii la Medicină. Abia, abia, dacă mai au puls, dar continuă să bată. Foarte curios, dacă mă întrebaţi pe mine. Vor să se anuleze şi să o ia de la capăt. Şi tocmai asta le dau.

- Şi se mai regăsesc vreodată?

- Hm, aşa filozofice întrebările asta şi mai e şi târziu. Zău, n-aveţi treabă pe acasă? Le cumpăraţi sau nu?, că n-am chiar tot timpul la dispoziţie… Ştiţi, magazinele de vieţi se mai închid şi ele.

- Şi atunci ce se întâmplă cu vieţile?

- Ei, cum ce se întâmplă? Rămân suspendate o vreme, atâta tot…