(N-)ai încredere ?

Ca om care s-a învârtit prin cercurile mass-media suficient cât să afle că proverbiala “roatã se întoarce”, dar nu îndeajuns cât să  rămână închis în acelaşi cerc, am auzit multe persoane cunoscute, ca să nu le numesc publice, care afirmau sus şi tare că ei, dom’le, refuză să se mai uite la televizor. Că îi oripilează atât de tare ceea ce văd pe  micul lor ecran devenit, între timp, plasmă sau LCD, încât nu mai pot, cu niciun chip, nici măcar să aibă rãbddare să schimbe canalele până găsesc o emisiune care să le ocupe puţin din puţinul lor timp, ca oameni ocupaţi şi activi ce sunt, darămite să mai şi catadicsească să apese butonul de start al telecomenzii. Până aici, nu ar fi nicio problemă dacă aceste persoane, cunoscute drept “vedete” nu ar ţine morţiş să spună că NU se uită la televizor tocmai în studioul unei televiziuni, în timpul unei emisiuni în direct, trasmisă în prime-time. Nu ar fi nicio problemă nici dacă aceste ve(n)dete şi-ar aminiti de vremurile în care se uitau la “Surprize! Surprize!” în fiecare sâmbătă, invidiind-o pe tanti Flori de la 5 că o vede lumea la televizor şi o să devină celebrã în cartier. Sau de vremurile în care apăreau în diverse scandaluri din care credeau că vor câştiga imagine, bani şi succces dar, mai ales, încrederea ta. A publicului. Dacă mă întrebaţi pe mine, toate debitaţiile, scandalurile şi aceste vedete “de carton” sunt doar vandalizãri inutile ale timpului şi nervilor publicului. Deşi nu avem nevoie de ele, le primim din plin. Le urmărim, tot din plin, din lipsă de alternativă, ne spun şefii televiziunilor “de carton“. Ce nu ştiu ei este că dacă oamenii se uită, nu înseamnă neapărat că le şi place  sau că au încrederere că ceea ce văd este adevărat.

Tot ca om, şi încă unul muritor de rând, fără pretenţii de autoritate exclusivă în vreun domeniu sau mãcar de emiţător de opinii pertinente, de bun-simţ şi, cel puţin, personale, declar negru pe alb că mă uit la televizor. Şi când e stins. La fel ca şi tine. La fel ca şi acele persoane publice care spun că urmăresc doar documentare despre mistere neelucidate şi emisiuni ştiinţifice, niciodată telenovele, sport şi ştiri. La fel ca milioane de alţi oameni de pe planetă. Românii sunt un popor sărac, până la proba contrarie. Însă în aproape toate familiile, chiar şi în cele mai sărace, există un televizor, cel puţin, în casă. Cu toate acestea, a devenit un trend deja să spui ca nu te uiţi la televizor, chiar şi ca muritor de rând, nu ca vedetã de “sticlã” sau “de carton”. Motive? “Fără număr”… În primul rând, uitându-te la ceea ce alţii decid în locul tău că ar trebui să ştii, adică la ştiri, ai impresia că eşti trimis la lecţia de gramatică, unde trebuie să faci un adevărat clan mafioto-semantico-lexical al cuvântului infracţiune, cu toate rubedeniile aferente: de la infractor, furt, spargere, rãufãcãtor, hoţ, până la sânge, crimă, asasin, ucis, victimã, incendiu, prăpăd, dezastru şi alte enormităţi, calamităţi şi grozăvii care cresc audienţa şi scad încrederea oamenilor în ştiri. Bun, înţeleg din asta că nu ne place să ne uităm la necazurile altora. Poate din simpul motiv că nu ne interesează. Să fim sinceri. Nu ne pasă decât dacă ni se întâmplă nouă sau apropiaţilor noştri. Ba din contrã, ne spun sondajele de opinie. Ne place. Şi încă foarte mult. Încã nu ştim, dar de asta ne şi uităm la ştiri, ne explicã sondajele, fiindcă ne bucurăm că nu ni se întâmplă nouă şi credem că doar alţii păţesc astfel de lucruri neplăcute. Ş-apoi, vorba aceea: “Sã moarã şi capra vecinului!” e tot a noastrã.

Şi atunci, ce alegi să faci? Ai încredere că imaginea de pe ecranul tău reflectă realitatea adevărată sau crezi că este una închipuită? Probabil celebrul slogan “No news în the truth and no truth în the news” (Nu e nicio ştire în adevăr şi niciun adevăr într-o ştire) a fost, la un moment dat, un sâmbure de adevăr într-o ştire. Dar ce te faci cu celelalte ştiri? Cele “serioase”, “pe surse”, transmise cu aer oficial de doamne puse la patru ace. Care te anunţă sec lucruri care ţi se întâmplă: se reduc salariile, nu se mai fac angajări, rata şomajului a crescut cu x la sută. În astea te încrezi, fiindcă ţi se întâmplă sau ţi se pot întâmpla. Ca privitor de tv, am descoperit că poate fi adevărat şi pot să cred în tot ce văd pe micul ecran, până la proba contrarie. Cred în prezumţia de nevinovãţie a celor din spatele micului ecran. Pot să am încredere, dar numai dacă vreau, şi doar în cine a câştigat acest drept. Dacă stau să mă gândesc bine, sunt fericită că în domeniul mass-media, cel puţin pot alege în ce informaţii să mă încred şi în ce nu.

Altceva ar trebui sã ne preocupe puţin mai mult. Eu, una, nu ştiu de ce oamenii au atâta încredere în farmacişti. Poate este ordinea perfecta şi curãţenia din farmacii, halatul alb, impecabil spãlat şi apretat cu un nou detergent sau zâmbetul comercialo-profesionist al asistentei de farmacie care îţi ureazã o zi bunã dupã ce ţi-a vândut pastilele de inimã cele mai scumpe. De ce am avea încredere în zambetul ei, cât timp ne recomandã medicamente care în alte ţãri sunt interzise din cauza efectelor secundare, iar nouã ne-au fost recomandate prin prescripţie medicalã? Îi pasã farmacistei cu adevãrat de sãnãtatea noastrã sau este pusã acolo ca sã ştie ce produs sã vândã fiecarui bolnav? Eu ştiu deja rãspunsul meu la întrebare, voi trebuie sã îl aflaţi singuri. Mi s-a întâmplat de prea multe ori sa fiu sfãtuitã de farmacist sã cumpãr medicamentul mai scump sau mai toxic în locul celui mai natural sau mai ieftin, de care organismul meu avea cu adevãrat nevoie sã se vindece, ca sã mai am încredere în farmacişti.

Nu mi-au câştigat încrederea nici: preoţi care condamnã pãcatul în bisericã, dar pãcãtuiesc ei înşişi înãuntrul şi în afara ei; agricultori care ne vând alimente “naturale, de grãdinã” cu otrãvuri; funcţionari corupţi ce trebuie sã îi pedepseascã pe cei corupţi… şi lista poate continua. În schimb, am încredere cã oamenii ar trebui sã se încreadã mai mult în propriile instincte, trãiri, gânduri şi sentimente ca sã îşi poatã da seama în ce sau în cine trebuie sau nu sã îşi punã încrederea. A, era sã uit: şi da, am încredere în Dumnezeu! Mai ales când am nevoie.