Cât de departe ai merge?

Să fi avut vreo 12-13 ani când a murit Pichi, un Chihuahua de al cărui deces se face vinovată întreaga familie, îndopându-l, la propriu, până la refuz. Dar nu era chip să refuzi ochii aia mari, bulbucaţi, umezi şi pofticioşi. Ţin minte că primul gând a fost să port doliu în amintirea lui… Şi l-am plâns… Vai, cât l-am mai plâns! Nici nu vroiam să mai merg la şcoală… După nici o lună, am şi uitat de el. Ne-am luat alt câine, la fel de mic, la fel de gras, şi fiecare şi-a văzut de ale lui.

Cu timpul am cunoscut câţiva oameni care cu greu şi-au revenit după dispariţia necuvântătorului. Recent, frunzărind în voie pe internet, nu mică mi-a fost mirarea să constat cât de departe pot merge stăpânii în încercarea disperată de a păstra “vie” memoria jivinelor cu care şi-au împărţit viaţa…

Spre exemplu, există oameni care se pregătesc din timp pentru momentul despărţirii, conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, vor trece şi prin asta. Cum se iveşte ocazia, se pun pe adunat fir cu fir blana căzută de pe patruped sau rămasă ghemotoc pe cine ştie ce colţ al patului şi o pun la păstrat, în loc tainic – o adevărată comoară! După consumarea tristului eveniment, scot blana dosită, o pun în săculeţi de cârpă sau de plastic şi o cos, după pricepere, în perne de dimensiuni… să spunem variabile, pe care le strâng în braţe terapeutic, când le e dorul mai mare…

Alţii, ceva mai îndemânatici, torc blana fir şi se apucă de tricotat şosete, pulovere, bonete, răsucesc cocoloaşe din care fac coliere, brăţări, cercei… Orice ar putea să pună pe ei astfel încât să simtă animalul aproape. Aproape de piele chiar.

Forţând puţin nota, n-aş putea trece mai departe fără să amintesc de cei care, după ce-şi incinerează animăluţul, îi păstrează cenuşa într-un săculeţ pe care-l folosesc, ori de câte ori simt nevoia, tot pe post de pernă. Numai bună de îmbrăţişat.

Adepţii unui stil de viaţă mai primejdios pot apela la o metodă cât se poate de… mortală. Cum vine asta? Nimic mai simplu: se ia cenuşa animalului, se împarte în doze mici, egale, şi se foloseşte la umplut gloanţe. La momentul potrivit, se încarcă arma şi se iese la vânătoare. Se pare că această metodă de a păstra legătura cu animalul este îmbrăţişată cu succes de împătimiţii vânătorii.

Păstrând registrul, nu pot să nu-i pomenesc pe cei pentru care animalul de companie rămâne cel mai de preţ avut. Compania japoneză Lido se laudă cu o soluţie cât se poate de ingenioasă pentru a păstra amintirea preţiosului animal la fel de vie şi după moarte. Cum? Ei bine, printr-un procedeu ştiut numai de ei, transformă cenuşa necuvântătorului în diamante galbene. Ulterior, pietrele pot fi montate în bijuterii… scumpe.

Există însă şi stăpâni ceva mai puţin excentrici. De cele mai multe ori, aceştia se limitează la împodobirea trupurilor cu tatuaje care reproduc până-n cele mai mici detalii dobitoacele care le-au stat alături. Bine, fie, recunosc, mai sunt şi unii care ţin morţiş să li se amestece cerneala cu firicele de cenuşă de origine animală…

Alţii rămân la clasicele tablouri care le reproduc necuvântătorul cu o fidelitate demnă de invidiat. Şi aici poate fi adăugată niţică cenuşă, de culoare, după gustul fiecăruia. Gustul artistic.

Am păstrat pentru final ceea ce cu uşurinţă s-ar putea numi “jertfa supremă”. Atât a animalului, cât şi a… purtătorului de animal. Cică o stimată doamnă Jackie Kaufman, artistă de meserie, se ocupă cu amprentarea şi mai apoi transpunerea în silicon a nasului. Nasul animalului. Câteodată şi perniţele. Din mâinile ei se spune că ies cele mai grozave mulaje care sunt folosite, mai apoi, pentru a turna în metale mai mult sau mai puţin preţioase nasurile. Produsele finite pot fi purtate cu succes ca pandantive, cercei, brăţări… Iată!

Acum… ce să spun? Fiecare după cum îl poartă sufletul. Sau după cum îl duce capul… Eu una nu mă văd în stare de astfel de “trăiri”. Prefer amintirea clasicelor poze. Voi?