Ei nu prea strâng după ele, dar viceversa e valabilă, deci e o posibil ca deşi ea e mai dezordonată, el să pară mai grijuliu cu păstrarea aparenţelor şi a ordinii. Azi, pentru că am scris dincolo de spaţii mici, am găsit filmuleţul de mai jos, cu multe exemple de cine ce face pentru o casă dezordonată. Şi m-am distrat tare fiindcă în unele ipostaze m-am recunoscut. Mai ales la aia cu pantofii! )

Voi ce ziceţi? Cine se pricepe mai bine la dezordine?

Nu cred că are cum să aibă aşa un scor în momentul de faţă. Pe de altă parte, însă, poate mai ştiţi cât mişto s-a făcut de calitatea programelor OTV, televiziunea de garsonieră. Cu toate astea, OTV făcea 5-6 puncte de rating la ore şi cu subiecte ignorate de alte televiziuni?!

DD a mai spus că Partidul Poporului e pentru oamenii sărmani şi milioanele de săraci ai României, iar programul său politic presupune, printre altele, creşterea pensiilor şi salariilor, scăderea taxelor şi impozitelor, reformarea sistemului judiciar prin introducerea juraţilor în procese şi generalizarea eliberărilor pe cauţiune. A! Şi că două milioane de români pe ani vor primi 20.000 de euro sau aşa ceva! Cu asemenea promisiuni, nu m-ar mira să întrunească ditai procentul!

Tot de azi, tot cu politică, m-am amuzat niţel cu USL, apropo de candidatura lui Oprescu.

Ei bine, e sinistru de mic. Şi nu pot să nu mă întreb ce naiba au făcut copiii ăştia toată vara?! Oare nu ştiau – de’atunci – că nu vor putea copia, că e nevoie, pentru a promova, chiar să deschidă cărţile alea şi să înveţe?! Iar părinţii lor, cărora responsabilitatea de a avea nişte loaze la usă le aparţine în cea mai mare parte, părinţii lor ce naiba au păzit?!

Îmi imaginez un dialog, oare aşa a fost?!

- Gigel, n-ai luat Bacul? Fir-ar al dracului de ministru cu camerele lui video cu tot, mamă, ce v-au stresat! V-au stresat, nu-i aşa, deşteptul mamii! Că eu ştiu, mamă, că ţi-am dat bani de meditaţii, tu eşti copil bun, mamă, n-ai rămas niciodată corigent!

- Da, mama, ne-au stresat, nici măcat la mobil n-am putut să mă uit, mama.

- Vaaai, Gigel! Uite, mamă, nişte bani ca să pleci cu copiii la mare, să vă distraţi. Uite, ia maşina lui tata, vorbesc eu cu el să te lase. Şi pe urmă îşi pune mama meditator, să treci la toamnă, mamă, că tu eşti aşa de deştept, băiatul lui mama! Hai, mergi şi relaxeată-te, că ai muncit mult!

Dap, tot mai sus! Gigel, Gigica s-au distrat de minune toată vara. Şi-au făcut programul după bună voia lor, iar voia lor a fost să nu înveţe. De altfel, au fost şi cazuri în care elevii au scris în lucrările de Bac, sincer şi onest: “Nu am învăţat”.

Nu, de data asta nu se poate da vina pe sistem, prost cum e. De data asta e evident că cea mai mare vină aparţine elevilor şi părinţilor.

Totuşi, ce e de făcut cu aceşti tineri care n-au fost în stare nici să-şi ia Bacul nici la a doua şansă?! E simplu. Trebuie puşi la muncă. Muncă necalificată: industrie, agricultură, muncă de jos. Să nu le mai dea mama şi tata bani de buzunar, de mare, de munte, de nimic. Să muncească! Poate în felul ăsta, poate, spun!, vor fi în stare să producă şi ei ceva util!

Pentru că, până la urmă, daca astea sunt aşteptările lor de la ei, dacă asta e tot ce pot să demonstreze, de ce am avea noi pretenţii?! Cred că nu e cazul. Fără pretenţii, aşadar, dar şi fără ajutor, milă sau înţelegere, ca să fie cinstit.

PS titlul e una dintre “perlele” acestei sesiuni.

Îmi ia câteva zile pentru a mă reobişnui cu freamătul străzilor şi admit că aş prefera o toamnă cu oraşul la fel de gol ca vara. Aşa, ca să-mi tihnească plimbatul pe străzi şi faptul că Bucureştiul începe să nu mai pută ca o groapă de gunoi de la resturile menajere coapte în soare.

Îmi place toamna pentru că încep proiecte noi, provocări, pentru că e o efervescenţă faină după lunile în care s-au succedat concedii, fiindcă lumea are chef de muncă şi inspiraţie şi idei! Paradoxal, însă, mi se pare că e mai linişte şi reuşesc să dau o fugă la munte pentru a prinde în pixeli culorile nebune ale pădurilor ori la mare, ca să-mi iau la revedere.

Vara asta a fost frumoasă, cu multe plimbări, cu mulţi prieteni, cu idei şi cu energii frumoase şi s-a terminat perfect, cu un dar ce m-a înveselit tare! Dar deja de vreo două săptămâni aştept impacientată starea de toamnă, mai nerăbdătoare decât Domnul Goe, aprape bâţâind din picior: Eu vreau să vie!

Ei bine, a venit. Bucuraţi-vă de ea!

FOTO

Pandora e partener al evenimentului şi mă voi strădui să ajung la cât mai multe dintre spectacole. În seara asta, de exemplu, merg la Autobahn, de Neil LaBute, şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, dar mai încolo.

Până atunci, click pe foto de mai jos, alegeţi-vă spectacolele pe care vreţi să le vedeţi şi, eventual, puteţi ţine cont şi de vreo 2-3 recomandări pe care le-am făcut mai devreme. Revin!

Astfel am aflat de nunta anului. În deschidere aseară la Observator, printre primele ştiri la Pro şi relatată live, chiar acum, când scriu, la televiziunile de ştiri. Ce-i cu nunta asta, poate, ca şi mine, trăiaţi într-un univers paralel şi nu ştiţi? Păi se însoară Cristi Borcea, proprietarul Dinamo, cu tânăra Alina, iar cei doi sunt năşiţi de măreţul Gigi Becali.

Nu înţeleg, nici să mă pici cu ceară, de ce nunta asta e de transmis live şi de ce e aşa de important evenimentul pentru public, în general. Mireasa s-a cuplat cu mirele acum vreo opt ani, în timp ce acesta era căsătorit cu prima nevastă, cea cu care are şi trei copii. Deci până la urmă e vorba despre o fotomodelă suficient de insistentă care a stricat o familie cu copii – o adevărată poveste de succes, dacă e să te iei după vizibilitatea de care se bucură nunta asta prin presa autohtonă.

Iar televiziunile dau live de la paranghelia asta, fără să se gândească la faptul că poate celor trei copii ai mirelui nu le convine s-o vadă pe noua “mămică” luată de nevastă de tatăl lor la tv, fără să se gândească la faptul că repetarea, obsesivă, a cheltuielilor făcute pentru nuntă (totalul ar fi pe la un milion de euro), e o jignire pentru majoritatea românilor care abia trăiesc de la un salariul la altul! Fără să gândească, da.

Suficient de ironic, mireasa a declarat cândva că nu îi este teamă decât de Dumnezeu şi că urăşte faptul că există în lume oameni care mor de foame. Probabil de-aia, ca să nu-i moară invitaţii de foame, un meniu la nunta (b)anului e 600 de euro. Yuk!

În seara asta, însă, tocmai am văzut un film care chiar aşa se cheamă, “Şefi de coşmar”, şi vă spun şi vouă despre el ca nu cumva să vă prăpădiţi banii pe pelicula sus-numită. N-am intenţionat să-l văd pe ăsta, dar cumva am fost silită de împrejurări şi “buna practică” a celor de la Movieplex. Oricum ar fi, am intrat la el. Se anunţa o comedie cu distribuţie mai mult decât încurajatoare, de ce nu, până la urmă?! E, vă spun imediat!

Reţeta e simplă:  se aleg nişte actori binecunoscuţi şi se pun în blender. Se adaugă un scenariu condimentat cu mult sex, o Jennifer Aniston nimfomană şi limbaj explicit, cu nişte mistery (trei prieteni se decid să-şi omoare şefii care, da, chiar sunt jucaţi de-ţi vine să-i omori!), umor îndoielnic şi glumiţe şubrede,  dar o problemă cu care aproape oricine se poate identifica, şefi nesuferiţi, ceva amor, gelozie şi o campanie de marketing destul de agresivă, că afişul filmului era pe toţi pereţii prin mall.

Pleiada de actori din film e impresionantă (în afară de madam ex-Pitt mai apar Kevin Spacey şi Collin Farrell – tot în chip de şefi, bun joc! – , Jason Bateman şi Donald Sutherland) dar nu poate acoperi, pentru o oră şi 37 de minute, lipsa de coerenţă a acţiunii şi, pe alocuri, chiar lipsa de logică.

În fine, nu m-am plictisit doar pentru că puteam să spun replicile sau să prezic ce urmează cu câteva minute bune înainte, aşa că asta a fost partea fun – singura! – pentru mine, să văd dacă ghicesc sau nu. Şi atât! Ceea ce, serios, nu doar că nu e prea mult ci e foarte puţin!

PS pe net am găsit şi cronici ok la el.

Dincolo de ceea ce a reuşit să facă în business, dincolo de produsele pe care compania sa le oferă utilizatorilor din toată lumea, Jobs s-a dovedit a fi şi un tip cu umor, bun-simţ şi multă determinare, lucruri pe care n-ai cum să le admiri, carismatic şi inspiraţional totodată. Priviţi:

Tocmai de aceea m-a surprins procentul mare de persoane care, în urma unui studiu, au recunoscut că au printre cei apropiaţi aşa-zişii “prieteni toxici”: 80 la sută. Adică patru din cinci persoane au în anturaj oameni despre care sunt conştienţi că nu le fac bine.

Top cinci prieteni dăunători sunt:

1. narcisiştii, cei care, orice le-ai spune, încep replicile cu “eu” sau “şi eu” sau “dar eu”. De fapt, oamenii ăstia nu te ascultă niciodată, tot ce spui e pretext pentru a vorbi tot despre ei.

2. vampirii emoţionali care te încearcă mereu să te încarce cu problemele lor

3. criticii, cei care au mereu ceva de comentat şi de cârcotit la tine, la ţinuta ta, gesturi, alţi prieteni, totul şi orice.

4. cei care te sapă pe la spate – descrierea vorbeşte de la sine

5. cei pe care, de fapt, nu te poţi baza, care nu-şi respectă promisiunile, care vorbesc dar nu fac, în fine, ştiţi genul!

Doar un pic peste jumătate din cei care au admis că au sau au avut asemenea prieteni au spus că au “răcit-o” cu acest tip de oameni deşi, aparent, cea mai bună şi mai sănătoasă soluţie e s-o tai de tot. Totuşi, unii par incapabili să facă aşa ceva şi suportă genul ăsta de prietenie în continuare pentru că, spun ei, nu doresc să-i rănească, în ciuda toxicităţii lor.

Mi-am trecut în revistă prietenii şi, deşi nu mă bucur prea tare, mă recunosc în procentul majoritar. Am şi eu prieteni din ăştia ne-buni. Nu în cercul foarte apropiat, dar există şi, paradoxal, uneori chiar mi se face dor de ei.

Voi cum staţi cu prietenii din punctul ăsta de vedere?

(poza e luată de pe net în amintirea vremurilor în care eram fan Tatty Teddy, cred că încă mai am unul sau doi rătăciţi prin casă. Bear with me, ca să zic aşa!)

Încerc să înţeleg şi să respect, pe cât posibil, obiceiurile fiecăruia, în funcţie de credinţă, etnie, educaţie şi să nu aşez lumea cu forţa în cadrul valorilor mele care, desigur, pot sa difere de ale altora. Dar ce li se întâmplă acestor copii mi se pare aproape crud, indiferent dacă sunt sau nu ţigani, la fel cum mi se pare orice părinte care “ştie el mai bine” şi, astfel, distruge copilăria celui mic.

Ştiu părinţi care, din ambiţia lor de a avea un copil cu care să se poată mândri în orice context, i-au programat copilăria din doua în două ore cu tot felul de lecţii: muzică, limbi străine, sport, calculator şi alte activităţi. Copilul ăla se joacă, nu orice, oricum şi cu oricine, doar o oră pe zi în timpul săptămânii şi câte două ore în weekend. Uluirii mele, pe care n-am putut s-o maschez, mi s-a răspuns, de sus: “Tu nu înţelegi, că nu ai copil. Şi oricum eu ştiu cel mai bine ce e bine pentru el”.

Nu înţeleg, corect. Nu înţeleg de ce, copil fiind, ţi se imprimă personalitatea şi ambiţiile unui părinte frustrat de propria sa nereuşită, şi nu pricep cum, atunci când ieşi afară, la joacă, poţi să rămâi cu hainele imaculate, aşa cum ţi se cere acasă.

Până la urmă care e diferenţa între copilul de ţigan, supus presiunii logodnei la opt ani, şi copilul de român, supus presiunii de a face performanţă în variate domenii, lipsiţi, amândoi, de plăcerile copilăriei?! Niciunul nu are o copilărie aşa cum ar trebui să fie.

Apropo de discuţia de ieri, care părinte e mai rău? Cel care respectă o tradiţie sau cel care îşi pune ambiţiile personale mai presus de propriul copil?!