DE LA INIMA MEA LA INIMA TA. SCRISOARE CATRE REGINA MARIA

Te văd dansând, îţi aud izbucnirile de veselie fără zăgazuri, niciodată posomorâtă sau neiertătoare, cu idealismul tău de neînvins….

Te văd vorbind cu marea şi seducând vântul pe aleile Palatului de la  Balcic…

Cand mă gândesc la Tine, îmi vin mereu în minte Flori… multe flori….crini, mulţi crini…şi Mâna Maicii Domnului….Te văd înconjurată de flori, cu casa plină de mireasma şi culoare, călărind printre câmpuri pline de flori, Te văd în grădinile Tale de rai, cu braţele pline de flori mergând să-ţi vizitezi bolnavii, văd copii alergând după tine cu flori de ciuboţica cucului, văd ţăranii aruncându-ţi flori în cale, Te văd aşezând flori pe mormintele miilor de tineri ce zăceau sub pământ….flori, flori,multe flori…şi portretul Tău acoperit de flori ca o icoană în spitale….Regina Mea! Regina Maria!

Te văd între Roşiorii tăi– şi parcă simt scânteia de adancă înţelegere şi simpatie ce trecea de la Tine la danşii, ca un fel de electricitate- era viaţă, era nădejde, era o lume întreagă de puternică încredere în viitor….Erai pe deplin acasă între soldaţii Tăi, îti erau credincioşi , plini de închinare şi de devotament…Te admirau pentru îndrazneala ta fără seamăn cand erai călare, pentru neoboseala şi curajul Tău şi simţeau în Tine acea deplină şi neînfricoşată credincioşie care deosebea firea Ta.

Parca îl vad pe comandantul regimentului Tău, spunându-ţi…

Noi, cu toată iubirea şi jertfa noastră, noi, soldaţii Măriei Tale, nu putem să Te mântuim pentru binele ţării, nici să mântuim Ţara pentru binele Măriei Tale…dar pentru ultima oară am vrut sa îi spun Reginei Mele…şi Măria Ta a fost un ostaş şi Te cinstim ca pe unul dintre cei mai viteji din rândurile noastre!

Te văd bătând drum lung către Regimentul Tău drag, doar să le dai binecuvântarea înainte de luptă, deşi copilul ţi-era pe moarte…

Te văd între soldaţii tăi viteji la care Te uitai cu duioşie şi ţi se frângea inima când îi vedeai atât de zdrenţuiţi, dar atât de  viteji, în stare să ţină piept unui duşman covârşitor, deşi faţă în faţă cu greutăţi strivitoare şi lipsiţi de toate cele trebuincioase. Soldaţii Tăi, deşi  rău hrăniţi, neînarmaţi şi aproape neodihniţi, rămaşi totuşi neclintiţi si hotărâţi în mijlocul prăbuşirii foştilor aliati… Ii văd cum îşi  aruncă în sus capela şi o prind cu baioneta, în urale frenetice pentru Regina Lor…

Te văd îmbărbătându-i , reînviindu-i, ajutându-i, încurajându-i peste tot…. Privind în ochii Reginei lor , nu juraseră ei să stea dârji ca un zid?! Şi să apere ultimul petic de pământ românesc care mai era al nostru….Câti soldaţi  în clipa morţii nu ţi-au soptit cu ultima suflare că luptaseră pentru Tine?! Nu erai Tu pentru ei căminul lor, mama lor, credinţa şi nădejdea lor?

Mulţime de chipuri anonime, acea mulţime de ochi care priviseră într-ai mei căutând o ultimă îmbărbătare….Simţeam iar acele sute de maini tremurânde ce se agăţau de mine înainte de a aluneca în întunericul de veci şi în fundul inimii mele ştiam că mă pot bizui pe soldaţii mei şi că, deşi aveam o armata atât de mică, în cele din urmă tot a noastră va fi izbânda.

Te văd în mjlocul unei armate mici, dar pline de viaţă, de încredere, de curaj….Te văd împărţindu-le tigări şi vorbe bune…Îi vad pe dragii Tăi soldaţi, cu căştile lor, cu feţele lor pârlite de soare, zâmbind fericiţi să Te aibă în mijlocul lor. Ochii voştri se înţelegeau. Între voi era încredere. Simţeati cu toţii laolalaltă acea iubire aprigă, aproape evlavioasă, ce vă lega pe veci. 

Te văd în mijlocul lor, pe front, unde era lupta mai aprigă….Regina Lor în tranşee!  Pentru ei o bucurie aproape cucernică. Stai şi fumai lângă ei în chiliuţele lor de pământ. Iţi spuneau în cuvinte pline de poezie ce însemnătate avea pentru ei numele tău şi câtă putere le dă vederea Ta , care îi hotăra să se împotrivească duşmanului până la ultima lor picatură de sânge. Tu ii ajutai să ţină aprinsă în inima lor focul entuziasmului. Haina Ta de infirmieră era pentru ei un simbol. Pe cand treceai albă de tot de la unul la altul, reflectoarele Te luminau in noapte- înfatişai pentru ei Steaua Nădejdii. Erai raza ce le lumina Calea. Ceva viu, ceva aievea pentru care ei erau gata să trăiască, sa lupte şi sa moara. Erai un ideal, ceva ce se ridica deasupra nivelului celor zilnice.

Te văd trecând, Inger păzitor, în haina Ta alba, Lumina a Speranţei, în uralele asurzitoare ale  trupelor, ce aveau neţârmuita încredere în Regina Lor.

Te văd apoi, REGINA MAMA a Răniţilor….

“Câutand pe cei pierduţi

Aducând înapoi pe cei goniţi

Inzdrăvenind pe cei zdrobiţi

Intremând pe cei bolnavi“

( Ezechiel)

Te văd în haina Ta albă de infirmieră trecând printre bolnavi, dăruindu-le flori, bomboane, ţigări, vorbe bune, sfaturi, zâmbete, alinare, mângâiere, ştergandu-le lacrimile şi înviindu-le nădejdea… Se simteau mai putin părăsiţi, mai puţin in primejdie, mai putin nenorociţi când Te iveai printre ei . Mama-Regina, pe care o priveau unii cu drag, alţii cu mirare, unii cu tristă nepăsare, alţii cu bucurie ce le lumina faţa, unii cu durere muta, alţii parcă strigau ajutor…toţi resemnaţi, îngrozitor de resemnaţi. Nu se jeluiau. Cand îi întrebai dacă au dureri- “ Da, mă doare, dar nu-i nimic, numai să te faci Impărăteasa tuturor Românilor. “Fiecare biată umilă viaţă era gata să-si dea tot sângele pentru acest vis. Fie jertfa lor binecuvântată!

“Am privit ataţia ochi, toţi mă urmăresc oriunde merg, oriunde mă intorc, îi simt pe toţi asupra mea, sute şi sute…“

Răniti pe moarte ce gaseau totuşi putere să-şi întindă buzele să-ţi sărute mana.. Chiar şi cei ce erau în plin delir se părea că Te recunosc şi când Te aplecai asupra lor îti şopteau numele. Toţi voiau să Te aibă lângă ei, Te strigau din toate colţurile deodată, întinzandu-şi mâinile osoase parcă ar fi vrut să Te apuce şi să Te ţină pe loc. Toţi fiind smulşi de lângă mamele lor, ajunseseşi Tu mama tuturor, simbolul Supremului Ajutor, căutat de orice om în clipe de durere. Văd bătrâni de 70 de ani , sărmani şi chinuiţi, strigandu-te Mamă!

Te vad umblând printre ei, din zori până în amurg , pretutindeni, prin orice murdărie sau primejdie de infecţie.  Nu ţi-ai astupat urechile în fata unui strigat de ajutor. Nu ţineai socoteala de persoana Ta. Toţi Te chemau din toate părtile, prezenţa Ta le aducea o raza de nădejde. Mergeai până la ei, prin noroaie şi soşele desfundate, zăpadă, praf, prin gropi…dar nu-ti părea rău de ostenealâ, când ştiai că aduci atâta bucurie. Te văd – rază de lumină – prin barăcile cu răniti- Dante n-a născocit un iad mai infiorător. …Călcând printre bolnavi, muribunzi, cadavre şi….păduchi, Regina Mea!

Mii de ranii pe care îi vizitai în fiecare zi…şi mereu întrebarea…De ce? De ce? Fiinţe atât de tinere şi atât de ciopârţite, fără braţe şi fără picioare, cu plămâni şi măruntaie străpunse, cu şira spinării paralizate, cu ţeasta capului trepanată…ce crunta nebunie! Bieţii de ei,  arătau atâta plăcere când Te vedeau. În ochii lor se citea o bucurie înduioşătoare. În acele clipe, erai mama unei imense familii şi parcă fiecare ar fi cerut ceva de la Inima Ta. Tu dădeai, dădeai necontenit şi pe când dădeai se părea că mereu aveai mai mult de dat. Era un izvor ale cărui ape nu secau niciodată. Cu cât revărsai din belşugul acestui izvor, cu atât se umplea mai mult.  Inima nu ţi se atrofiase, toată energia şi osteneala se îndreptau spre un singur ţel- ajutorul lor. A nu fi printre ei – pe front ţi se părea o laşitate.

Parcă îl văd pe acel biet ţigan sub cloroform ce începuse să declame cântece patriotice, făcându-i să plângă pe toţi cei din jur. Apoi îl văd strigându-Te pe Tine, pe Mama-Regină, care în chip nelămurit înfaţişa toate mamele din România…

Te văd plimbându-te printre cei 700 de bolnavi înghesuiţi intr-un soi de hambare cu spaţiu pentru cel  mult 300 de bolnavi…fără lumină, fara aer, fără podele…700 de nenorociţi…iar Tu, simţindu-te ca şi cum Te înfundai pas cu pas în iad, mirându-Te câtă mizerie poate îndura o fiinţă omenească fără a pieri…şi totuşi, mergeai înainte, fără zăgaz, fără oprire, fără să deznădăjduieşti….înainte spre Marele Vis al neamului Tău!

Te văd printre flămânzii tăi, nenorociţi şi zdrenţăroşi, pe care îi hraneai cu supă fierbinte în locuri pline de grozăvie şi de mizerie…

Parcă văd stafiile străvezii ridicându-se pentru a-ţi mulţumi, ultimele raze de lumină, toate pe rochia Ta albă pe care o luminau şi o făceau să strălucească asemenea unei flăcări …Şi parcă văd cum trecea de la Inima Ta la Inima Lor şi de la a lor la a Ta ceva temeinic şi aproape sfânt, ceva puternic ca soarta.

Te văd , plină de iubire şi de afecţiune, sfidând pericolele şi molimele…nici măcar nu purtai manusi de cauciuc, desi erai printre bolnavi de tifos….Toti soldaţii îţi sarutau mana …cum să  le dai să sarute o mănusa de cauciuc?!

Oare câtor tineri nu le-ai dat un ultim sărut părintesc pe frunte, cator tineri nu le-ai facut semnul crucii pe frunte asa cum le-ar fi facut mama lor….câte gemete ai cules, dar şi cate cuvinte de multumire…câte oftari adânci dar şi câte binecuvântari înduioşătoare… Unii îşi rezemau pe umarul Tau capul chinuit de durere, alţii Te apucau de mâini şi ţi le acopereau de sărutări, altii ca nişte copii izbucneau în lacrimi şi ochii lor îţi cerseau toată dragostea şi toată mila ce le-o puteai da. Era ceva grozav şi de o duioşie înfioratoare, căci simţeai cât de mult erai a lor, a tuturor, şi de asta îşi dădeau şi ei seama. Treceai prin sălile nesfârşite, lungi şi întunecoase…căi strabătute de suferinţă, groază şi durere…Ma intreb cateodata….oare nu i-ai inchis ochii cuiva dintre ai mei, poate vreunuia din neamul meu i-ai alinat durerile, i-ai dat curaj şi nădejde, i-ai daruit poate o tigara, o cruciulită, flori, un ultim sărut parintesc pe frunte…sau poate i-ai pus cruce pe mormant….câte suflete ai milostivit cu prezenţa Ta, regina Mea!!!

TU…

Tu, care credeai în omenire- şi  de aceea ai putut să fii Aceea care a aratat calea şi a ajutat în ceasul de cumpănă…

Tu, care neavand vocatia de martira, ai stiut mereu sa apuci taurul de coarne…

Tu, care nu suportai pierderea zilelor lungi de vara si slijbele bisericesti prea lungi…

Tu, care credeai ca a fi de folos este adevaratul scop al vietii si ca trebuie sa invatam cu totii a servi. ..

Tu, cu sufletul tau mereu tanar…

Tu, care cu ochiul Tau strain ai putut să-ti dai seama de adevăratele frumuseţi ale acestei ţări si sa le arati propriile lor comori celor care erau prea ocupati sa le dobandeasca pe ale altora…

Tu, cu netarmurita ta dorinta de a ajuta, cu nevoia Ta fara seaman de a munci, ba chiar de a Te jertfi daca era nevoie si de a Te preda cu totul nevoilor poporului Tau…

Tu, cu flacăra Ta de viaţa, cu nesăbuitul Tău curaj- temelia crezului Tău, Tu cu credinta Ta de neclintit- “ Câtă vreme e viaţă e şi nădejde. ” Acum, inima ta zace părăsită si uitată. Si nădejde nu-i!

Tu, femeia cu inima calduroasa si neprefacuta, ce lupta continuu, cu dorinta nebuna de a razbi, de a-ti croi calea si de a-ti pastra personalitatea, in ciuda stavilelor…

Tu, care n-ai intrat niciodată în categoria celor resemnati…

Tu, cu nemarginitul Tău imbold spre viata si libertate ce nu putea fi incatusat…Tu, ce erai dintre cei ce nu primesc cu supunere sa le fie inima si sufletul infometate…iata-Te, o Inima uscata si aruncata in uitare, de chiar copiii Tai…şi nu mai poţi face nimic!

Tu, care ai fost punct de reazam…care i-ai imbarbatat pe toti, ai indrumat si de la care toti cereau ajutor. Niciodata obosita, niciodata descurajata, neabatuta de nici o greutate. Tu, care cu cat era mai aspra munca, cu atat gaseai mai multa putere…

Tu, Axa in jurul careia se invartea totul…

Tu, cu iubirea Ta netarmurita pt aceasta tara, pe care ai facut-o a Ta prin lacrimi si prin sange, iubire ce ajunsese pentru Tine ca o religie. Iubire ce Te facea sa te simti legata de ea prin lanturi de otel, legata prin inima, creier, sange…

Tu, cu fiecare picatura din vine legata de acest pamant…Tu, care stiai cu siguranta tare ca piatra ca, si de s-ar hotari altii sa plece, Tu cu copiii Tai ai ramane lipita de acest pamant, caci a va smulge de langa el ar fi insemnat sa va smulga inima din trup…

Tu, ce faceai parte din vitejii acestei lumi…

Tu, care îţi iubeai tara cu o duioşie aproape dureroasa. Viitorul ei era grija Ta neîncetată. Biata Ta ţărisoară, plină de avânt, ale cărei speranţe si temeri le împărtaşeai într-un chip pe care mulţi nu-l pot concepe…

“Încerc să-mi mântuiesc ţara prin toate mijloacele, nu am să mă dau îndărat de la nimic! “

Tu, care ti-ai purtat singură durerile, fără să împovărezi pe alţii. Când în tine murise parcă tot, nu ai uitat că eşti regina mama a unui popor, nu doar mama pruncului Tau ce s-a dus prea devreme. Nu Te-ai inchis cu egoism in propriile Tale dureri. Ai ajutat. Ai mangaiat. Ai hranit. Ai imbracat. Ai stres lacrimi. Ai calauzit. Ai pasit inainte si ai aratat calea. Ai tinut nadejdea vie in inimile tuturor. Ai suportat cu rabdare toate incercarile. ..

Tu, intotdeauna stapana pe tine, impiedicand sa se lateasca tanguirile si zapaceala. Tu, cu optimismul Tau neinvins in mijlocul haosului. Cu uitarea Ta de sine, cu care Te aruncai in munca si ajutorare. ..

Tu, cu dorinta Ta de a lupta pana la capat…

“Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul Tău, eu sunt aceea! Dar Tu eşti aşa de sus, deasupra în cer, îngrozitor de departe! Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumina nu e. Voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini până la amarul sfârşit. Iar daca îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma urmei, vreau să cad cu faţa spre duşman.”

Tu, la care alergau toti, fiecare cu credintele lui deosebite, cu nadejdile, cu partinirile si cu dusmaniile lor, iar Tu trebuia sa ii asculti, sa incerci sa judeci, sa fii nepartinitoare si sa nu iti pierzi capul. Si ai reusit!

Tu si sotul Tau, care in anumite clipe pareati a fi singurii patrioti dezinteresati…

Tu, care iti pastrai mereu mintea limpede, ochiul mereu la panda si inima gata sa auda orice strigat de deznadeje…

Tu, eroina care si-a mantuit tara…

Tu, care nu Te-ai lasat coplesita de gandul ca toate erau zadarnice, ca orice sfortare era fara nadejde, ca nu mai era nimic de facut decat sa stai neclintit si sa renunti la toate, la toate….Nu, Tu ai hotarat ca era o lasitate sa te lasi strivit si ca, atata vreme cat ne ramanea o farama de pamant romanesc, trebuia s-o mântuim sau cel putin sa incercam s-o mantuim cu orice pret…

Tu, care spuneai ca n-ai sa te lasi doborâtă până la sfarşitul sfârsitului, până când Tu sau ţara vă veţi prăpădi…şi nu Te-ai lasat invinsa, nici chiar in acele clipe de groaza cand iti trecea prin gand ca moartea ar fi o nemarginita odihna…

Tu, care In plina dezordine, dezorganizare, descurajare si dezandejde, erai ca o stanca in mijlocul unei mari dezlantuite…

Tu, care nu suportai politicile si intrigile meschine…uneltirile, invidia, dusmaniile personale, discutiile fara noima, obositoare, fara folos, care nu duceau la nimic ci doar ucideau inima, credinta, curajul si nadejdea…

“Politicienii ce se gandesc numai la ei insisi. Ar trebui sa se poata ridica deasupra neingaduintei ce o au unii fata de ceilalti si sa se gandeasca la cauza comuna.“

Tu, care stiai ca poporul nostru are o fire care trebuie necontenit supravegheata si ca trebuie sa fie cu staruinta mentinut la indatoririle sale…Tu, care ai  insistat mereu ca, daca fiecare s-ar pune vitejeste sa traga la ham laolalat cu ceilalti si sa priveasca in fata fara sovaiala dezastrul, s-ar putea limpezi ceva din groaznicul haos in care se traia.  Tu, care ai venit in ajutor si ai impins spre o unitate de actiune. ..

Tu, care ai facut ca numele Tău sa fie ca o lozinca pentru toti,  sa tina pe toti uniti laolalta si sa fie un imbold pentru cel mai neinsemnat dintre soferi si mecanici. Pentru ei, precum si pentru cei care ocupau un post mai inalt, Regina Maria era mandria si puterea lor. Numele Tau patrundea pana la linia de foc…

Tu….

“ Trebuie să fac sfortari supraomenesti si sa ma apuc de lucruri neinchipuite in aceste grele imprejurari. Daca si-ar face fiecare om datoria, greutatea fara seaman a situatiei noastre ar putea fi infruntata catusi de putin. Nu cer minuni, cer numai stradanie si vointa de a fi de folos. E oare aceasta cu neputinţa?“

Tu…

“Cata vreme va fi suflare in trupul meu, gandire in creierul meu si un ban in buzunarul meu vou pune orice in joc ca sa alin toate durerile si sa destept atatea energii cate voi putea. Acesta e dreptul meu si o sa ma razboiesc cu toti cei ce nu-si fac datoria  si nu vor sa lucreze.“

Tu, cu crezul Tau ….“Ajuta-te singur si Dumnezeu iti va ajuta!“

Tu…. Era de ajuns sa fii de fata ca sa se intample minuni….

Tu…

“As dori sa am graiul ingerilor sa-i fac pe toti sa inteleaga ceea ce spun si sa le arat ce fel de curaj trebuie sa avem. Desi s-au intamplat atatea, politicienii nostri tot nu sunt gata sa se jertfeasca pentru binele obstesc.“

Tu, cu latura aproape barbateasca si neinduplecata a firii tale…cu sufletul tau ostasesc…Si cand erai invinsa, erai invinsa, dar nu zdrobita…

“Ah, Doamne, de ce nu sunt eu barbat? As aprinde in ei toti ravna disperata a unei glorioase impotriviri, orice s-ar intampla.“

Tu, care  ai crezut in ziua intoarcerii, in ziua izbanzii, ai crezut ca sangele vitejilor nostri n-a fost varsat in zadar…

Tu, care vedeai in jurul tau o multime de nazuinte….pe langa idealurile curate vedeai insa si  buruienile pizmei, ale razbunarii, precum si insetata dorinta de putere..priveai la toate si te mahneai…erau atat de putini cei care iubeau cu adevarat tara! Multi aveau ravna numai pt persoana lor, incat te cutremurai si te intristai…

Tu, care ai crezut chiar cand parea ca sunteti sugrumati, inecati, vanduti, tradati, prinsi intr-o capcana inabusitoare. Cand situatia era tragica, deznadajduita si umilitoare. Cand toate sperantele erau strivite una cate una. Oriunde intorceai privirea nu intalneai decat mila. Dar tu nu doreai mila nimanui, Tu vroiai sa lupti! Tu ai fost zidita pentru rezistenta, nu pentru capitulare…

“Daca ne e scris sa murim, sa murim cu fruntea sus, fara sa ne manjim sufletul, iscalind cu numele nostru osandirea la moarte, sa murim ramanand darji.“

Tu, care erai gata sa infrunti orice atata vreme cat mai puteai pastra aprinsa in inima poporului Tau flacara cauzei noastre….

“Ceea ce ne prapadeste tare e lipsa de credinta, aceasta ii sapa curajul si indeamna pe atatia sa-si plece capul in fata pieirii. Fiinta mea refuza sa primeasca pieirea. Daca ramane cea mai mica, cea mai slaba fărâma de putinţa de a lupta- eu tot am să lupt. O lupta de buna seama fara sorti de izbanda, dar m-as socoti nevrednica de propriul meu ideal daca m-as da invinsa inainte de a fi pe deplin sigura că totul e pierdut.“

Tu, erai din cei care se lupta şi mor pentru o cauza! Cu tine nu se putea umbla pe doua căi- ramaneai neclintita, tare ca diamantul. La tine nu incapea decat “ Totul, ori nimic ”

“E în credinţa mea o nemarginita putere, precum şi o tărie în calea cea dreaptă pe care o urmez orice ar fi. Numai căile piezise duc la pierzanie.“

Tu, care invidiai aproape pe cei ce se puteau resemna, dar in fundul inimii tale ii dispretuiai…

“Mai bine as fi murit cu toti soldatii nostri pana la unul decat sa marturisesc ca am fost infranta. N-am fost facuta sa fiu roaba, sa plec grumazul, sa ingenunchiez.“

Tu, care Te-ai luptat cu disperare, ca o fiara incoltita, cuprinsa de simtirea unei leoaice, de incapatanarea covarsitoare si neinduplecata cu care isi apara fiara puii…intr-o sfortare incordata ca sa ne rupem lanturile si sa iesim iar la Lumina, cu spada in mana, sa putem sa ridicam iar capul, cu jugul frant, liberi!

“ACEST NEAM VA TRAI, TREBUIE SA TRAIASCA!

Voi munci pt asta din tot sufletul chiar de-ar trebui ca stradania mea sa ma franga in bucati, caci cu adevărat imi pare că e o muncă peste puterile unei singure fiinţe“

Tu, care ai cladit pentru viitor. …

“O regină nu trebuie să astepte recunostintă, ea trebuie să dăruiască neîncetat şi să nu ceară nimănui nimic în schimb…“

Tu, care asemenea unui far stralucitor ne-ai calauzit prin intuneric pana la marele ceas al luminii. Tot atat de statornica si in ceasurile de nenorocire ca si in cele de izbanda….

Şi Te văd in ZIUA IZBÂNZII…

Zi de zguduire sufleteasca, de entuziasm, de delir…pe Calea Victoriei..unde pana si casele si pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea. Insufletire pe fiecare chip, zambete, infrigurarea fiecărui copil, mii si mii de maini ce îşi luau in stapanire suveranii…Te văd întoarcandu-Te biruitoare, în ciuda nenorocirii şi a umilinţei….vad visul de veacuri al Romaniei, implinit….Într-adevar, parcă se aud pietrele aclamând Şi bucurandu-se pentru întoarcerea voastra triumfătoare…..Mais, tout passe…

Sunt tot aici, pe Calea Victoriei. După aproape un veac…Si pietrele nu mai aclama, ci plâng. Inima Ta plânge si ea, Regina Mea.  Cu ea şi Inima mea…

Pe 18 iulie se împlinesc 73 de ani. De când ne-ai lăsat Inima Ta Şi Te-ai dus.  În ziua aceasta tristă voi veni din nou la Tine. Aici, la Muzeul de Istorie. Mă voi ruga, îti voi  lasa o floare şi o lumanare aprinsă. Aici, pe trepte.  Cât mi-aş fi dorit să pot face ceva să-ti duc Inima înapoi Acasa. Mă gândesc că poate totuşi Acasă pentru ea este în Inima fiecăruia dintre noi…. Asta ar însemna că esti deja Acasă…căci eşti încă vie în atât de multe Inimi, Regina Mea!

Şi ştiu că dacă ar veni toţi cei care Te iubesc, Calea Victoriei ar fi plină de crini şi de lumânări arzând…Pentru că sunt atât de mulţi, Regina Mea. .. Cei care nu Te-au uitat. Cei pentru care Inima Ta încă bate. Cei în care flacăra Ta încă arde. Cei ce poartă încă lumina credinţei in ochi. Acea credinţă ce mută munţii din loc.

Sunt atât de multi, Regina Mea…Vei vedea într-o zi….Poporul Tău nu Te-a uitat. Poporul Tău ştie să-şi păstreze înflorite amintirile. Poporul Tău ştie să-şi cinstească icoanele.

Şi stiu că, oricâte i-ar face Inimii Tale, oricât ar chinui-o şi oriunde ar ascunde-o, Ea este totuşi Acasă.

In Inima Noastră!

( desen Inima Reginei- de Cristina Lazar)

Fie Inima Ta în veci Binecuvantată!

Iţi multumim, Regină, că ne-ai dăruit-o!

Şi îţi mulţumim că ne-ai fost şi ne esti Stea Călăuzitoare!

Cu iubire şi recunoştinţă,

Alexandra,

ROMÂNCĂ.