„Nașterea. Istorii trăite”, mărturii cu dragoste

Pe 22 decembrie 1989 seara, la finalul unei zile incredibil de frumoase și de tragice în același timp, când gustam primele ore de libertate fără a ști cu certitudine ce gust ar trebui să aibă, la TVR se transmitea unul dintre primele (dacă nu chiar primul) comunicat oficial al noii puteri, document care anunța înființarea FSN, amintind românilor o parte dintre umilințele pe care trebuiseră să le suporte în „epoca de aur”. Una dintre acestea se referea la lipsa pachetelor de vată din farmacii. M-am mirat atunci, plăcut surprinsă că într-un astfel de moment incendiar cineva și-a amintit și de drama femeilor. Am crezut atunci (dulce naivitate) nu că femeile vor beneficia de un tratament aparte din partea societății, dar că măcar vor avea parte de înțelegere.

Următorii 20 de ani mi-au demonstrat cu totul altceva. Nu numai că femeile au intrat într-o competiție profesională acerbă cu bărbații fiind plătite însă mai prost, nu numai că au o normă dublă de muncă, una la serviciu și alta acasă, dar uneori, foarte des în România (din păcate), maternitatea nu este doar o experiență sublimă, ci și traumatizantă. Și asta o demonstrează volumul Nașterea. Istorii trăite, coordonat de Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir (apărut recent la Editura Polirom, și lansat cu puține zile în urmă). Citind am înțeles că oricâte și oricât de mari ar fi fost suferințele masculine în epoca noastră de tranziție de la socialismul multilateral la nu se știe exact ce, ele nu se compară cu experiențele maternale ale femeilor, nici măcar cu cele din perioada postdecembristă.

Volumul cuprinde 20 de povești despre sarcină, naștere, lăuzie, scrise abrupt, dureros, fără metafore, dar întotdeauna cu emoție. Povești de viață adevărate, păstrate în inimă uneori mulți ani. Trecute prin filtrele educației, experienței, uitării. Fiecare poveste are un final fericit (pentru că fiecare mamă își iubește nespus puiul), deși experiența sarcinii sau a nașterii nu este întotdeauna plăcută.

Este o carte despre iubirea maternă (cea mai frumoasă formă de iubire), despre o societate în derivă care nu reușește întotdeauna să ofere femeilor un minimum necesar în cea mai delicată perioadă a vieții lor, despre solidaritatea feminină înainte și după naștere, despre uimirea și delicatețea bărbaților puși în fața miracolului care este copilul lor. Nașterea. Istorii trăite este un exercițiu de memorie, de atașament permanent, este dovada faptului că femeile din România își iubesc pruncii, nu așa cum credeau femeile din Occident, că îi urăsc și îi abandonează, influențate fiind de imaginile orfelinatelor românești, difuzate obsedant după 1990. După lectura cărții, un coleg mărturisea entuziasmat că abia acum pricepe miracolul și efortul maternității, și că abia așteaptă să devină la rândul său tată, ca să fie martor și personaj (secundar) la nașterea copilului său.

Foarte rar se întâmplă ca o carte să spargă un tabu al tăcerii. Nașterea. Istorii trăite face acest lucru. Este nu numai o carte care ar trebui să fie citită mai ales de bărbați, dar ea ar trebui continuată cu alte mărturii, atât din partea femeilor cât și a bărbaților. Ar fi ca și cum am continua să vorbim despre iubire. Pentru copii, pentru soți/iubiți, pentru cei dragi din jurul nostru. Pentru că până la urmă aceasta este adevărata viață.