Cand trebuie sa astepti trei ore pe doua bagaje a cate 20+ kg fiecare, intr-un loc atat de emblematic pentru ei ca Bethnal Green, ai tot timpul din lume sa te gandesti la cum a fost prima ta zi in Imperiu {da. ei inca se mai cred un Imperiu}. Cu atat mai mult cu cat roamingul n-a fost activat. Probabil omul care te asteapta cu cheia intreaba toate ‘blonde ladies’ cu bagaje daca nu cumva sunt ‘the Romanian student’. Asta pana s-o plictisi.. Si daca ploua ce? Aici e octombrie mereu. Sub picaturile de ploaie ce bat usor in umbrela gandurile par chiar mai limpezi.

Fara sa-mi dau seama imi stabilisem in minte un mic manual de criza in cele cateva ore de zbor cat ‘tovarasa’ mea din dreapta – o domnisoara foarte frumoasa din Chisinau – a dormit cu sforaieli. Imi structurasem mesaje pentru fiecare scenariu posibil cu argumente si exemple. ‘Si ce daca “romanii” au creat probleme in Italia. Si Romania a avut pobleme cu La Camorra’. ‘Si ce daca nu suntem atat de emancipati ca in vest, in Romania nu se impusca oamenii pe strada’. Mintea treaza si, mai ales, libera dupa atatia ani de fierberi avea nevoie sa-si inventeze un motiv de congestie. Asta pentru a nu se gandi prea tare la multimea de oameni de la care n-a apucat sa-si ia la revedere. Si nici la ultimul weekend nebun.

Cred ca avem mai multe prejudecati decat ei. Intr-adevar ‘ei’ din mediul academic si de business nu sunt aceeasi cu ‘ei’ marea masa de straini adunati la Londra. Si totusi, manualul de criza nu mi-a folosit la nimic. S-a prafuit intre neuroni. Sau poate cine stie, am sa-l scot de la naftalina in caz ca o sa ma strige careva ‘tiganca’. Pana acum insa primele reactii sunt altele. Nimeni nu stie cine este presedinte, nici premier, dar au auzit de o doamna blonda si de frunza, nu-si amintesc nici numele, nici ministerul. Sa fi fost oare bun la ceva tot scandalul cu brandul de tara?

Cei mai multi dintre americani nu stiu nici macar unde se afla pe harta, dar sunt entuziasmati peste masura ca ‘Romania i-a sprijinit in Irak. In prima linie’. Ba mai mult, o tipa chiar a tinut sa ma imbratiseze pentru ca ‘ne-am trimis soldatii acolo’. Cativa britanici au vazut ‘California dreamin’’ al lui Nemescu si ‘432’ al lui Mungiu imediat dupa Cannes, in 2007. In Norvegia s-a citit Aleph si parerea lui Paulo Coelho despre Romania. Chinezii stiu ca avem un trecut oarecum comun. Pentru ei Romania e tara lui Ceausescu si, curios, stiu de Ploiesti si de prima rafinarie din lume. ‘Aveati cea mai mare crestere economica inainte de criza si aveti presa libera’, mi-au spus cativa italieni. Asa sa fie? Pai si Romania cersetorilor si a cainilor vagabonzi? ‘Romania trece printr-o perioada grea, nu poti sa judeci o tara sau un popor dupa stirile care apar pe BBC sau pe CNN’. Sa fi fost doar o politeturi din partea colegilor mei canadieni?

Prietena mea a fost compatimita in plin Oxford Street cand a marturisit ca este din Romania: ‘Vai ce pacat! Sigur esti din Romania? Ce pacat! Nici macar nu arati a tiganca!’ N-am stiut ce sa-i raspund. Nu cred ca o consoleaza cu ceva faptul ca avem ‘Casa Poporului, a doua cladire ca marime din lume dupa Pentagon’ si ca aproape trei sferturi din oamenii cu care eu m-am intalnit la Londra au auzit de asta.

S-au scurs sase saptamani de la momentul meu din Bethnal Green. Mie imi par ani. Pe ‘tovarasa’ din Chisinau n-am mai vazut-o niciodata. Omul cu cheia m-a gasit candva tarziu in noapte. Romania nu {mai} pare asa neagra..

Nu mi-am iubit niciodata tara. Nici mai mult, nici mai putin decat romanul monoton. Despre Ecaterina am citit trei randuri intr-un manual de istorie de clasa a IV-a. In cel de aVIII-a n-am mai gasit decat o poza in stilul Comme de garcons al lui Rei Kawakubo. Pai si eroina de la Jiu? Eh, asa-i mai sic. Ne educam alternativ. Si m-am trezit ca incep sa adorm incet intr-o lume pe care nu stiam de unde s-o apuc, precum patrulaterele neregulate pe care n-am stiut niciodata cum sa le masor. La inceput m-am speriat. Primul impuls a fost sa caut. “Sapa, iOana! Sapa! N-auzi sa sapi?!” Probabil tot un scurtcircuit. O vreme am cautat. Habar n-am ce. Dar am incercat. In 1978 Cocea probabil a cautat acelasi lucru si a iesit filmul despre Ecaterina. Eu l-am vazut prea tarziu.

“Pai si tu chiar n-ai gasit nimic de facut in tara asta?” I-as fi raspuns privindu-l in ochi ca am vrut la un moment dat. Ma intreb cum de-am invatat sa fiu lasa mai degraba decat demna. “Eu plec” sunt singurele cuvinte pe care le-am rostit de mii de ori. Si de alte cateva mii mi-au oftat in cap, in noptile albe de insomnii. Chiar nu inteleg cum mintea poate sa dea Save as la cate un file fara sa prompt for action first.

Ieri m-am inecat cu visul. L-am inghitit cu noduri ca un pranz infulecat pe tastatura. Fara dureri in timpane, retina sau sub radacinile de par. Fara scenarii care sa-mi sparga parietalii. “Tata, am gasit. Vreau sa-i fac pantofii urmatorului Brancusi sau noului Eliade ori viitorului Paulescu. M-auzi?”.

Ziua 4

Dacă nu, mergeţi voi la film: The Losers. Pentru mine a fost antidotul perfect pentru o seară de duminică în care îmi rosesem alunele, migdalele şi unghiile timp de 90 de minute la pelicula despre sinucigaşi – despre care găsiţi nişte vorbe aici. Nici The Losers nu e vreo capodoperă cinematografică, dar e cu Dean Morgan – costum negru, cămaşă albă puţin descheiată, barbă uşor grizonată şi privirea „aia”.. Nu contează că restul se împuscă, că sar în aer elicoptere, clădiri şi maşini. Nu contează că scena de luptă dintre Clay (Morgan) şi Aisha (Zoe Saldana) arată copy-paste după Mr. & Mrs. Smith. Morgan pare the-sexiest-guy-alive în costumul lui negru şi e de ajuns (cred).

Down with Love! că dacă ne îndrăgostim de prinţi hollywoodieni cine ştie ce scântei ies mâine la birou. Azi e mâine.  Şi ce dacă! În curând se face joi din nou..

The Losers - credits: RottenTomatoes.com

Noaptea dintre Ziua 3 şi Ziua 4

Bucureştiul vechi egal Lipscani. Lipscani egal Bucureştiul vechi. Indiferent de numele străzilor pentru că nu reuşesc să memorez niciodată numele lor. Poate după flaconul cu lecitină care zace de luni pe biroul meu (mama, sper că nu citeşti).

Idei puţine, dar fixe. Aşa că după Adfelul de anul trecut am mai rămas cu una: „Mai avem nevoie şi de iarbă” (apropo urmeaza o nouă ediţie). Nu din aia de la shop-urile etno-botanice sau de la băieţaşii din Militari City. Iarbă pentru semi-vegetarieni. „Să fie o salata Saint Patrick’s vă rog”. Si am asezonat-o noi cu vorbe, am stropit-o din plin care cu bere, care cu bere şi sprite, care cu apă ruşine-huo-să-nu-se-mai-repete-bea-şi-tu-ceva plată. Pub-ul musteşte de veselie, de poveştiri cu filme mijto, de întâmplări haioase.. Dacă ai ajuns deprimat aici, vei pleca sigur împachetat de energie şi alcool, indiferent de situaţie un „reţeta irlandeză” te va scoate pe uşă vesel.

După o masă copioasă, o plimbare alunecoasă. Cu mâzga sub tălpi am luat-o din pub în club, şi din club în oldies’. Poate-poate ne acomodăm cu lumea nouă şi cu muzici briliante. Şi au fost mai briliante ca Mutu pe teren, că tot începe Campionatul mondial pe 11. La Bordellos ceva de vis: aglomeraţie, transpiraţie, dansatoare bune, dar plictisite, nu ştiu dacă şi plictisitoare, să ne spună baieţii care le-au testat. Oops! Mi-a scăpat.. piciorul spre uşă şi uşa era deschisă, aşa că am ajuns printr-un gang (ba nu, prin mai multe) la Spice. N-am mai călcat în clubul ăsta de anul trecut, tot în mai, la un Digi Cafe despre cum se vând masini online. Ha, ha, ha! Ce vremuri! Acum se cântau cover-uri. N-am văzut trupa. Ne-am întors de la intrare. La ultimul live act de genul ăsta am mimat distracţia vreo 2 ore. „Mai bine ne cărăm într-un club de karaoke şi îi în-cântăm noi pe ceilalţi cu cover-uri?”. Ne-am cărat în altă parte. Lipsea un personaj cheie fără de care orice karaoke e la fel de sec ca nişte „străini în noapte”, ba pardon, ca nişte „strangers in the night”.

Destinaţia finală: Expirat. Ce-a urmat? A urmat.. Muzică reggae, mult reggae şi din nou reggae. M-am trezit fredonand în Taxi…

Ziua 3 (Ziua 2 mă gândesc s-o păstrez secretă)

Înainte să plouă am fost la Green Fair. Pură întâmplare Ok. Recunosc. Decurge din obsesia mea de a mă plimba pe Calea Victoriei, un fel de ritual de weekend, în ideea că am să mă apropii şi mai tare de acea „cale a victoriei” pe care am să pot alerga desculţă prin ploaie. Un vis mai vechi. Parţial am putut. Dar cu sandale cu toc albe şi cu punga neagră în cap pe post de umbrelă. Lady Gaga ar fi fost invidioasă. Jur! Se pare totuşi că îmi cam pierise cheful de dans. Tot ce-mi doream era să ajung o dată la Teatrul Foarte Mic.

Dar înainte: Green Fair. Îmi tot pun memo-uri s-ajung la el de ceva vreme. Acum am nimerit în plin targ. Tricouri, accesorii colorate, haioase, de toate mărimile şi culorile şi… surpriză. M-aşteptau doi oameni pe care nu i-am mai văzut de doi ani şi alături de care am petrecut alţi doi ani plini şi frumoşi, cărora le-aş spune „Multumesc!” în fiecare dimineaţă, şi lor şi altor câtorva, ştiu eu cine şi de ce. Aş povesti, dar nu ştiu dacă am voie, aşa că las câteva poze, iar cei care ţin neapărat să-i cunoască o pot face aici.

Me & FiteDeFetite

Tricouri haioase

O nouă oră. O nouă climă. Un  nou loc. La Daimon Sport Club se juca finala Cupei Agenţiilor la Fotbal. A câştigat Echipa Bloggerilor în faţa McCann Erickson cu 1-0. Las câteva imagini pentru care îi mulţumesc lui Siviu Pavel.

Cupa Agentiilor_McCann contra Bloggeri (Credits: Silviu Pavel)

Cupa Agentiilor_Finala (Credits: Silviu Pavel)

CAF_Fata draga nu fi trista (Credits: Silviu Pavel)

Carturesti_locul 3_CAF 2010 (Credits: Silviu Pavel)

McCann Erickson_locul 2_CAF 2010 (Credits: Silviu Pavel)

Echipa Bloggerilor_locul 1_CAF 2010 (Credits: Silviu Pavel)

De pe stadion, direct la teatru. Îmi doream demult să văd piesa şi am ştiut că a meritat fiecare picătură de apă prelinsă pe sub haine direct pe piele încă de la prima replică. Google Tara Mea nu e o piesă bună. Deloc. E o piesă foarte tare. Mi-a simţit inima în gât la fiecare schimb de replici, la fiecare inflexiune vocală. Pentru mine, asta se înscrie pe lista de lucruri care m-au ţintuit scaun pe tot parcursul reprezentaţiei, listă pe care am mai pus doar ultima nebunie a lui Scorsese şi a lui DiCaprio, Shutter Island. Dar în ale teatrului sunt o diletantă, Rogozanu ştie să povestească mai frumos, plus că a reprodus si monologul lui Răzvan Oprea, citiţi postul lui, o să vă convingă. Am să spun atât (parafrazare): „E haos şi vouă vă arde de pălmi peste fund? Orice e dat. Alegeţi ceva!” (PS: să-l trimită cineva şi pe domnul prim-ministru la această piesă)

Ziua 1

Prima zi. Prima oprire Teatrul Act pentru un brainstorming legat de noul Tatoo Remover – sună ciudat, v-aş spune mai multe, dar n-aş face-o ca Boţi, aşa că mai bine mergeţi la un workshop de client service şi îl ascultaţi pe el. Orice bere bună mai cere una, având proaspăt gustul primului brainstorming am mai pus o întrebare “şi ce mai facem pe PR?”. Au urmat 2 ore de sucit situaţii pe toate părţile, asta între guri de lichide reci şi înghiţituri flămânde de chestii calde. Nu-mi amintesc ce-am mâncat. Ştiu doar că a fost bun şi că rămăsesem doar noi şi chelnerii când am părăsit grădina La Mama. Brainstorming, brainstorming, dar un bonus pentru suflet şi minte nu aveţi? “Să fie aglomeraţie!” “Da şi să danseze lumea” “Daaa! Dacă se poate să fie aşa o combinaţie de artă urbană” “Poate o expoziţie?” “Mai muuulteeee.” “Ar merge şi nişte proiecţii.” “Clar!” “Dar unde?” “La metro.” (PS acesta e un dialog imaginar, despre petrecerea de la metro am mai scris aici). Distracţia abia începe..

(Citeşte şi Ziua 3 aici)

Revenind la peliculă, senariul poate fi ghicit din primele secvenţe, dar nu finalul. Tu ce-ai aştepta de la un film cu sinucigaşi? Pentru cei care vor dori să transforme ultima secvenţa in business de criză, mai am de zis doar atât: stâncile, camerele de filmat şi materialele explozibile se găsesc uşor. La fel şi corporatiştii răzvrătiţi.

Last Word - credits: Movieweb.com

(speriată. gesticulez în semi-întuneric plimbându-mă de-a lungul peretelui. cu voce de povestitor) În foşnetul surd al gleznelor fisurate mi-am întins mâna şi pipăi tencuiala. Îmi simt gleznele în gât.

(tare) Tu auzi? Îmi bat în gât. Îmi e frică?

(mă răsucesc. ton puternic puternic) Aş vrea! Poţi să-nţelegi? Aş vrea, dar’s amorţită până în varful degetelor mici. M-am obişnuit prea mult cu frica

(mă răsucesc iar ca un orb prin camera semi-intunecată. ameţesc. dau haotic din mâini). M-a prins de mână!

(spasmodic) M-a prins de mână! M-auzi? Să prind şi eu degetele încleştate de încheietura mea?

(şi unghiile zgârie peretele. corpul meu se sprijină greoi de tencuială şi cobor pe genunchi. faţă tâmpă. ton şoptit) Să prind şi eu degetele încleştate?

(îmi împreunez degetele mâinilor strâns. ton puternic) Le-aş prinde!

(mă ridic brusc. răstit) Le-aş prindeee!

(repede) Le-aş prinde şi le-aş coborî în palmă să simt cum.. (mă opresc brusc ca şi cum s-ar fi întrerupt semnalul în timpul unei convorbiri telefonice. 3 secunde de tăcere)

(privirea se mişcă spre dreapta pierdută. capul alunecă uşor spre umăr. îmi pipăi încheietura dreaptă. printre dinţi) Când m-aţi încătuşat?

[Diseară, după 2 ani, mă întorc acolo. Poate o să-mi placă..]

Poze după ce apuc să-mi beau cafeaua de 10:00, până atunci daţi o tură pe playground-ul din subteran.

Vlad Eftenie Exibition (credits @AnaMilitaru)

Feal the beat (Credits @AnaMilitaru)

Urban Art (credits @AnaMilitaru)

Backstage (credits @AnaMilitaru)

Badges (credits @AnaMilitaru)

8 şi 20. M-am trezit într-o sală. Seamănă cu cămara ţigăncilor în care a năvălit Gavrilescu în timpul comei. În loc de draperii, un ecran mare. Povestea de azi e deja începută. În spate, un adolescent miop şi-a proptit conversii de spătarul meu. Îl scrutez cu privirea. Îmi zâmbeşte forţat şi mă mai împinge o dată. În sfârşit, apare Crowe. Aş zice că arată sexy în armură de knight, dar s-ar supăra Jude Law pe mine. Deci fără complimente.

Russell Crowe (credits: RottenTomatoes.com)

Robin Hood nu e vreo capodoperă care să-i aducă lui Scott Oscarul după cele trei nominalizări, dar are un quelque chose care te prinde în plot, cu toate că finalul e previzibil. Nu te ţine cu sufletul la gură, nu există niciun Gladiator, deşi scenele de bătălie percutează retina în acelaşi ritm. Robin e Maximus, Maximus e Robin şi “zalele-i zuruie crunte” prin valuri. De fapt, mi s-a părut că Robin e un puzzle şi recunoşti uşor printre piese gesturile lui Max Skinner (A Good Year), aura meditativă a lui Richie Roberts (American Gangster) şi dârzenia lui Maximus. Dacă nu esti fan Crowe, îţi rămâne Blanchett. O Queen Elizabeth I deghizată în Milady Marion Loxley până la ultimul fir de păr. Cel puţin asta a fost sentimentul meu: australianca a realizat cea mai bună reprezentaţie din întreaga peliculă.

10 şi 20. Scott, spune-mi o poveste! Una cu Russell Crowe. În fiecare marţi de mai..