Iată cum, pe zi ce trece, dau de persoane care sfidează bunul caracter. Eu aş numi asta eşec  existenţial. Atunci când poţi face bine, dar aburii succesului îţi amorţesc  sensibilitatea faţă de semeni, devii un soi de practicant al indiferenţei fără justă cauză. Să luăm, de pildă, persoane care ajung într-un anume moment al vieţii profesionale, undeva sus, şi care dintr-un soi de fericire care le inundă porii încep să se comporte igrasios cu cei din jur. Tratează pe ceilalţi de parcă acum pot orice, dintr-o dată li s-au diluat toate fricile, iar cei care cândva erau colegi de dat socoteală sunt acum percepuţi drept rataţi certaţi cu mirificul univers al promovării. Noii înstăriţi în câmpul muncii uită de ceea ce este mai important – să asculte, să colaboreze, să înţeleagă, să aprecieze şi nu în ultimul rând, să dăruiască – din ceea ce ştiu, au dobândit şi poartă cu ei.

Sunt din ce în ce mai puţini cei care sunt dispuşi să ajute. Să facă gratuităţi, cum zic unii, egalând a face bine cu a fi slab. Ruşinos, aş completa eu. Am întâlnit creatori în ale artelor care consideră că dacă sunt artişti adevăraţi nu au cum să aibă prevăzută în organigrama manifestărilor  o astfel de atitudine. Cum să vină să împărtăşească celorlalţi din ale lor, aşa fără nimic? De parcă bucuria pe care ar semăna-o în inimile celor care vin să-i vadă, aprecierea pe care ar aduna-o, nu ar fi suficiente. Da, ştiu, astea nu ţin de foame. Însă ţin de legea compensaţiei. Undeva, cândva, toate acestea se vor întoarce înzecit, însutit, înmiit.

Şi nu sunt visătoare. Sunt doar cineva care îşi doreşte să vadă că bogăţia spirituală este vânată mai ceva ca aurul de la Roşia Montană.

Cât mai ai de gând să chinuieşti, să laşi în urmă gol, călău al lumii noi? Parcă te şi văd, fără remuşcări, hrănindu-ţi conştiinţa cu destrăbălarea gastronomică în care uneori trăim, lustruindu-ţi încântarea cu excesele de care dăm dovadă. Cu ce tupeu defilezi printre noi, cât dezgust şi amărăciune ar trebui să simţi cotropind interioare, năvălind în tot şi luând prizoniere atâtea suflete? Tu, însă, nimic.

Eşti atât de facil când vine vorba de noi călătorii în lumea celor care dezvoltă un ascuţit simţ al chinului de sine, o apetenţă pentru stres crezând că prin acesta lucrurile îşi găsesc mult mai uşor rezolvare. Profiţi de orice slăbiciune ca să prinzi rădăcini, nu dori decât atunci când te plictiseşti. Şi, dorind să evadezi cât mai repede din plutonul celor condamnaţi, devorezi tot ce-ţi stă în cale. Fericirea ta e nefericirea altora, risipeşti omului speranţele, îi încâlceşti trăirile de parcă le-ai juca la zaruri. Mă mir că nu ai pic de ruşine, dar ce mirare!

Ştii, deseori când îi aud pe cei din jur vorbind despre tine, te gândesc asemeni unei provocări a destinului. Însă, în ultimul timp ţi-ai cam făcut de cap. Te pomeneşti că la masa negocierilor ursitele ies destul de des datoare, iar tu încă flămând? Aşa s-ar explica dispreţul cu care ne priveşti.

Abia aştept să-ţi vină cineva de hac! Mă întreb câţi ani vei mai bântui existenţe şi vei închide drumuri. De te-ai lecui odată! De vei sfârşi în chinurile tuturor celor dispăruţi! Tu, parazit al secolului, constelaţie a nenorocirii, cancer.

Blogul lui nu dau nume, aprig cunoscător al departamentului de marketing, colcăind de revoltă interioară şi întrebări neformulate, eroarea persistă: „Să nu uităm abilităţile de copyrighter. Texte de PR, proiecte de naming şi sloganuri publicitare.”

Conversaţii peste conversaţii cu oameni care activează în atât de creativul domeniu al publicităţii, inflaţie de neştiinţă, copyrighter-ul rezistă.

Motiv să mă enervez. Nu am studii în publicitate, nu am fost dresată pentru a profesa în rândul jucătorilor de cuvinte, însă am avut întâlniri cu numitul copywriting. Am întreţinut relaţii neprotejate cu creativitatea, s-a lăsat cu gânduri plăcute, idei colorate, stres  în căutarea mesajului potrivit.  Acum sunt în perioada de abstinenţă.

Nu pot, însă, să nu îmi revărs nemulţumirea atunci când văd oameni cu pretenţii, în calitate de mari publicitari, nefăcând diferenţa între cei doi termeni. În primul rând, cred că trebuie să ai respect pentru ceea ce faci. Unde e toată stima pentru textele tale şi ceea ce concepi când tu, „natural born copywriter” , eşti prins în mrejele falsului prieten, copyrighter,adicătelea.

În al doilea rând, raţia zilnică de confuzie mi se dublează atunci când îmi dau seama că unii par să nu ţină cont de astfel de mutaţii de exprimare, atunci când îşi fac echipa. Dacă acesta este nivelul, atunci trebuie să ne reamenajăm intenţiile?

În ultimul rând, rămâne să ne-nţelegem. Copyright–ul cu toată familia sa ţine de drepturi de autor, proprietare intelectuală, este o formă de protecţie a lucrărilor originale ale unui autor. Copywriter-ul  este cel pasionat de vorbe, concepte creative, sloganuri, spoturi radio şi TV, marele textier ca să nu mă pierd în detalii.

Acestea fiind lămurite, sper că cei care se simt, se şi resimt.  De drag faţă de mediul în care activează şi din bun simţ gramatical, literar, paradoxuri  ale ultimului timp şi noilor generaţii.

Acum, la câteva luni de la incident, mă lupt din greu să fac ceea ce îmi place, să îmi găsesc ocupaţia care să mă trezească cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineaţă, ard de nerăbdare să fiu competentă în ceea ce îmi e aproape de inimă, dar nu îmi iese nicicum. Uneori am senzaţia că asta a fost, atât s-a putut, restul e compromis. Acela al reorientării profesionale, al acceptării de a-mi continua restul zilelor într-un mediu care mai degrabă mă încarcă de inferioritate spirituală decât îmi aduce satisfacţie. Un loc care îmi dă o linişte artificială – că am şi eu încotro să mă îndrept şi de unde să plec zilnic şi la final de lună îmi pot plăti rata fără somaţii.

Cineva îmi spunea că e destul de uşor să-şi găseşti ceva de lucru. Că fiecare post are un preţ, că la asta se rezumă tot. Ei bine, eu insist că nu e chiar aşa. Dar dacă nu e chiar aşa, atunci cum este? Cum se face că nicio aplicaţie lăsată la  taraba de job-uri nu e băgată în seamă? Să fie pentru că eu aplic dintr-un oraş pentru alt oraş? Capitala nu primeşte călduros salutul muncitoresc al provinciei? Chiar dacă este  vorba despre un om cu poftă de cunoaştere şi emoţia unui început, gata să intre în iureşul zilnic al locului unde se întâmplă ceea ce el îşi doreşte? Sau totul se rezumă la un simţ ascuţit al momentului oportun pe care eu nu îl am şi destinul nu are decât să joace alba-neagra cu aspiraţiile şi gândurile mele până când mă plictisesc?

E posibil să fie şi de la faptul că nu am talent la întocmit CV-uri, cu atât mai mult la cosmetizat scrisori de intenţie. Aş putea spune că în ceea ce priveşte scrisorile de acest gen manifest o totală neinspiraţie, un blocaj cum nu se mai poate. În momentul în care voi adăuga prima scrisoare la colecţia personală de broderii profesionale am să strig „Vai, ce eveniment!”

Da, ce eveniment, pentru că de obicei ritualul textului cu pricina are loc o dată şi bine –  te chinuieşti ceva timp să redactezi scrisoarea (asta în cazul în care nu o iei de undeva de pe internet) şi apoi o tot modifici în funcţie de postul pentru care aplici. Aşadar, tu angajatorule cu credinţă nestăvilită în laudele pe care ţi le aduce aplicantul te îmbeţi cu parfumul preamăririi altora. Curat mincinos, nu-i aşa?

Nu vreau să mă transform în exponentă a frustraţilor fără loc de muncă, astfel că mă opresc aici. La idei care îmi treceau prin minte şi întrebări la care caut răspuns. Poate mă ajutaţi.

Scanadalos, nu-i aşa? Unde ne aflăm? Pe planeta înapoiaţilor, secolul neînsufleţiţilor, strada lipsei de respect colţ cu îngâmfării? Ce etichetă le putem pune unor astfel de caractere? Cât de răspândită este această atitudine fosilă în ţara noastră? Câte locuri cu spirite reduse mai sunt pe aceste meleaguri? Cum se poate limita într-un asemenea hal libertatea de a circula şi dorinţa de a face lucruri pe care şi alţii le fac? Oare cât de gol trebuie să fii pe dinăuntru ca să ai asemenea ieşiri din bunul simţ?

Întrebări multe şi deloc mărunte dau buzna în mintea mea acum, iar furia atinge multe grade Celsius şi nu e de la căldura de afară. Reuşesc să mă răcoresc puţin amintindu-mi de filmul văzut anul acesta la TIFF Sibiu, un documentar – „For Once in My Life”-  despre puterea gândului de a face bine care stă ascunsă în unii dintre noi, despre vocaţia de a-i bucura pe alţii, de a transmite încredere şi forţă, despre proprietăţile curative ale muzicii, o lecţie de curaj şi prietenie predată de Spirit of Goodwill, o trupă formată din persoane cu dizabilităţi.

Recomand acest film celor cu probleme majore de percepţie a oamenilor pe care soarta i-a pus la încercare şi revin la lumea în care trăim, locul în care egoismul tinde să devină ceva natural, iar preţuirea celor cu deficienţe, calitate pe cale de dispariţie. Mulţi dintre aceştia sunt marginalizaţi, sunt puţini cei care acceptă provocarea de a vedea ce e dincolo de aparenţe, de a săpa în adâncul sufletului acestora, de a le descoperi sensibilitatea şi de a o face să dea viaţă unor experienţe frumoase.  Admit, e greu să demarezi proiecte în direcţia aceasta, nu toţi avem energia şi răbdarea necesare, însă ceea ce putem face noi, ceilalţi, e să sprijinim acţiunile celor care au curajul de a iniţia ceva, să arătăm că ne pasă.

Acesta este primul pas. Restul vine de la sine.

Mai devreme decât au anticipat specialiştii în transformări planetare, până la 21 decembrie 2012 cititorii unei anumite cărţi – nu spun titlul, nu vreau să-i fac reclamă – vor fi declaraţi promotori ai disperării în masă cu acte în regulă, transportaţi fiind de „fondatori” în canalele obscurităţii intelectuale şi emoţionale. Aici se vede numai şi numai opinia înţelepţilor biologiei, psihologiei, tehnologiei, metafizicii, religiei, economiei şi ai altor ramuri de nu ajunge un copac să le cuprindă.

Părerea  acestora, cheia tuturor întrebărilor pentru acei gură cască ai lumii profeţiilor şi predicţiilor, expusă tuturor de un autor indian este atât de bine livrată încât nu pot să nu mă minunez când aud ceea ce aud. De la diverse persoane, chipurile, cu tot felul de informaţii la activ, care ar explica tot ce spune nenea în cărţulia născută  sub semnul epuizării instantanee, deoarece nici bine nu apare că se şi vinde mai ceva ca pâinea caldă.

Revenind la victimele acestei „capodopere a evoluţiei umane”, am rămas nefericită când cineva a încercat să mă convingă cât de plauzibile sunt lucrurile expuse în paginile cărţii. Am ajuns să mă întreb ce se petrece cu viaţa acestei femei, cum pot fi atât de uşor manipulaţi şi prostiţi oamenii de la care ai anumite aşteptări.  Şi nu numai că persoana în cauză  a venit să-mi asalteze mintea cu tot felul de nimicuri din diverse dimensiuni, ci mai mult, m-a pus la curent cu toate proviziile pe care şi le face ea şi familia, dar şi cei care fac parte din trupa devoratorilor de subiecte dezbătute în trei sute de pagini. Da, ai auzit bine, a ţinut să-mi spună cum ea, în anexa casei pe care o are în construcţie, a început deja să îşi adune diverse alimente pentru zilele de reamenajare a lumii, în aşteptarea lui decembrie 2012 cu fast şi fantast, dar şi cu liniştea pe care numai un adăpost blindat i-o poate oferi.

Insista şi pe episodul blocurilor care se vor topi, făcând din caverne ascunzătorile potrivite, departe de furia dezlănţuită a Universului. Şi dacă lucrurile stau aşa, voiam să o întreb când estimează că se vor îmbogăţi anunţurile imobiliare cu secţiuni de închirieri, vînzări-cumpărări peşteri? Şi dacă se cumpăra stele, de ce nu s-ar cumpăra şi grote?

Şi după aceleaşi principii, toţi cei care se antrenează pentru sfârşitul lumii, de ce să nu golească magazinele, să lichideze stocurile de conserve şi cereale, să exaspereze limitele, mânaţi fiind de această viziune apocaliptică asupra anului care vine, căci plină e mintea unora de zorzoane.

Omenire, încotro?

„Aşadar, zilele acestea e rost de recrutări”, îmi povestea o prietenă.

„Şi cum vremurile nu sînt deloc fericite în cîmpul muncii, îţi dai seama că personaje care mai de care, multe manifestând lacune potente în ceea ce priveşte redactarea unui CV, au dat buzna în inbox”, a continuat ea.

Despre pozele şi adresele de e-mail, numai de rău. Unii se afişau în ataşament, la dimensiuni foarte mari, alţii respectau cerinţa pozei în CV, însă încălcau normele bunului simţ. Adresele de mail bubuiau de lipsă de inspiraţie.

Şi ca şi cum nu ar fi îndeajuns, potopul de mirări şi exclamări s-a lăsat la citirea răspunsurilor care însoţeau întrebările de multe stele căzătoare, de genul „Cum te vezi peste cinci ani?”

Răspunsul? „Foarte happy”.

Aşadar, o parte a tineretului, mândrie a ţării, viitorul de mâine, e optimist, scăldat în florile fericirii, dar semeţ purtător al indiferenţei. Nu generalizez, recunosc că eu am fost chiar norocoasă pentru că am întâlnit mulţi tineri capabili, de la care am avut ce învăţa, însă, am impresia că numărul celor cu mare talent la dezimpresionare este în constinuă creştere şi că anii aceştia se cam înregistrează report de cunoştinţe, interes, inspiraţie, imaginaţie.

Ei, la dilema asta, nici noi, după  ce am gustat diverse ipoteze şi am băut destule cafele, nu am găsit răspunsul. Se poate ca problema să fi apărut dinainte de momentul decisiv  cu naşi, public, orchestră şi mâncare, dar să nu fi dat atenţie niciunul dintre cei doi complici la un posibil viitor perfect împreună. De ce? Din dorinţa stupidă de a intra în oficialitate, din goana după falsa stabilitate, unele dintre ele de frica de a nu atinge 30 de ani fără copil şi soţ, unii dintre ei din laşitatea de a mai da înapoi, din confortul de a nu-şi analiza îndoielile şi de a se întreba „Ce se petrece cu viaţa mea?”

Da, sună telenovelistic şi cu accente bombastic lacrimogene, dar e real. Am persoane în jurul meu care se antrenează  să facă pasul decisiv în condiţiile în care pe locul unde se pregătesc să ridice casa de piatră se întâmplă dese alunecări de teren. Diferenţe de principii şi valori, când, de fapt, o viziune cât de cât comună în ceea ce priveşte viaţa ar trebui să fie temelia anilor ce vor să vie şi să fie.  El care vrea una, ea care ar vrea un altul. Dumnealui, care complexat fiind de alte lucruri, îi atrage ei atenţia că mănâncă prea mult, că nu e ambiţioasă şi îi mai şi reproşează că  se agită să aranjeze nunta când mai e aproape un an. Dumneaei, care se gândeşte că mai sunt atâţia de calitate care ar putea umple cantitatea de singurătate din ea, dar din obişnuinţă şi din teama că se poate înşela, rămâne la acelaşi, chiar dacă nu prind aceeaşi frecvenţă spirituală, chiar dacă nu este în posesia împăcării sufleteşti că a ales corect. Aşadar, chiar dacă şi cu parcă  fac eforturi să rămână  în aceeaşi barcă şi la un moment dat riscă naufragiul.  Şi toate astea pentru ce? Pentru că din bătrâni se povesteşte că aşa e bine?

Duminici la rând  continuăm să vorbim despre fericire. Am trecut de la relaţii capcană, care pot induce în eroare, la amănunte din trările zilnice. Şi cred că aici o să zăbovim.