O întoarcere la însăşi noţiunea de relaţie. Concomitent cu ea se declanşează anticorpii care anihilează un astfel de gând. Primul antidot e umilinţa- nu poţi pretinde statutul de relaţie de la ceea ce a fost conceput, din start, ca o non relaţie. Ca o întâlnire între un email şi două telefoane. Nu permiţi să se spargă monolitul de indiferenţă în şi dinspre partea ta de lume.

Întoarcerile sunt galben-porumb, devitalizate de atâta indecizie.  Sunt mai grele ca începuturile, mai sfâşietoare ca finalurile, mai nedemne decât orice eşec. Dar ascund promisiunea dulce a confortului familiarităţii ce te ghidează magnetic, ca o busolă, să răzbaţi pe traseul umilitorului `era mai bine înainte`.

La fel se întâmplă şi cu întoarcerea la o anumită relaţie.

După ce ai trântit o uşă într-un cuplu şi ai făcut-o cu toată luciditatea, cu toată răceala unei minţi matematice şi nu cu naturaleţea cu care-ţi izbeşti, zilnic, clapeta de la laptop când te-ai săturat de prea multă muncă, revenirea e o penitenţă mai grea decât târâşul pe genunchi de-a lungul  imposibilului Camino.

Nu contează că e consensuală, nu contează că vine nepremeditat;  întoarcerea la ce-a fost ascunde pericole cumulate. În primul rând, e o ştirbire –conştientizată sau nu, oricum sfredelitoare în subconştient- a propriei verticalităţi. E dovada că, până şi în urma celei mai calculate şi vehemente dintre decizii, te dovedeşti failibil, eşti slab, eşti prea lipsit de energie ca să mai poţi pune cărămidă peste cărămidă bazele unui început cu totul nou. Cu alte cuvinte, ai puterea deciziei, dar n-ai puterea acţiunii ulterioare.

Apoi, revenirea e însoţită de ameninţarea ciclicităţii hibelor, în pofida experienţei acumulate. Ce n-a mers bine, nu va merge bine nici mai departe. Cu atât mai mult cu cât te vei concentra exclusiv să eviţi defectul care-a fost odinioară piatră de mormânt.  Şi-n fine, întoarcerile echivalează cu semnarea propriei condamnări la laşitate perpetuă. La cea mai mică greutate-fugi, la primul semn de oboseală- revii. Îţi mai iei zborul din când în când, pentru a-ţi regăsi drumul spre  ţările calde, familiare şi confortabile când apar cele dintâi incompatibilităţi de viaţă între tine şi noul climat.

Cu toate astea ne întoarcem mereu- la prieteni uitaţi, abandonaţi într-o etapă a trecutului şi regăsiţi din întâmplare, cu aceeaşi nonşalanţă, deşi suntem schimbaţi cu toţii. Revenim la joburi pe care descoperim că nu le uram chiar atât de mult şi în funcţie de care ne contorsionasem o nouă viaţă, imposibil de  îndreptat după calapodul iniţial.  Ne întoarcem la familie ca nişte fii risipitori şi poate că asta e cea mai uşoară dintre reveniri pentru că nu comportă riscuri. Revenim în iubire şi la iubiri, sătui de povara de a fi constructori eterni ai unor edificii mereu noi, mereu în implozie.

 Liniştea unui tipar cunoscut pe termen lung  învinge teama paralizantă şi umilinţa care se prăvălesc în avalanşe atunci când avem tăria sau disperarea să ne lăsăm paşii să bâjbâie drumul înapoi. Dar e drumul non-evolutiv sau în final, revenirea smerită duce la împlinire?

O ţinută atent asamblată are valoarea incitantă a unei armuri, a unei centuri de castitate. Alain Robbe-Grillet descria în scandalosul său „Roman sentimetal” pasiunea deviantă a unor pedofili, de a învârti cheia în lacătul hamului de castitate al unor minore din casele de toleranţă. Scopul era doar să audă sunetul declick-ului. Mai mult nu le era permis, dar faptul că aveau, pentru câteva secunde, puterea cheilor, le conferea un sentiment aproape mistic.

Acelaşi lucru mi-l inspiră vestalele zeului modei. Ştii dinainte că n-ai să le sfâşii hainele. Fie pasiunea cât de mare, ai să aştepţi, surescitat, să-şi aşeze cămaşa Chloe pe scaunul de lângă pat, ca nu cumva să se şifoneze. Eşti conştient că n-o să sacrifice, niciodată, stilul în favoarea sexualităţii fruste, afişate opulent. Dar tocmai aici e plusul.  O dată ce armura e dată jos şi aliniată la dungă, nu vor concede decât o dăruire totală, prelungă, vulnerabilă. Pentru că e o dăruire calculată şi asumată, cu dezlegare de la Papa Lagerfeld şi rugăciuni de veghere binecuvântată către McQueen, care e în Ceruri. Pe scurt, spun că femeilor pasionate de modă le place atât de mult să fie îmbrăcate, încât dezbrăcarea alături de un altul devine o chestiune de un voluntarism extrem de sexual.

Apoi, cred că femeile cu dragoste de modă şi stil au fost prea abitir nedreptăţite de toţi cei care s-au îndeletnicit cu scrisul despre ele. Revistele lor sunt catalogate drept „glossy”, „light”, de citit pe plajă sau la cafea. „Superficialitate” e eticheta scrisă cu filigran indestructibil pe toate hainele pe care le poartă. Cu toate că, am eu impresia, în cazul ăsta, forma determină fondul.

De pe tocurile de 12, va ajunge obosită în patul de acasă şi va încerca să-şi imite idolele fashioniste din seriale, de pe bloguri şi din reviste savurând, boemă,  un pahar de vin şi o lectură bună. Va fi întotdeauna mai diplomată, mai distantă, mai elegantă în limbaj, pentru că familiaritatea prea accentuată nu dă bine cu sacourile Dior. Şi-atunci, cred că din chick-lit în chick-lit şi apoi în cărţi mai serioase, chiar şi o fashionistă stereotipă iese mai câştigată decât o intelectuală get-beget, care discută la o bere şi-un rucsac, despre ţările emergente BRIC cu prietenii ei, bărbaţi.

În fine, iubesc- şi asta e, deja, o obsesie sadică- felul în care stilatele încearcă să-şi camufleze dramele. Cu cât rana e mai adâncă, cu atât mantoul Max Mara e mai alb, eşarfa Hermes mai colorată, fondul de ten Chanel mai matifiant şi rujul Tom Ford mai roşu. Şi cu atât inocenţa lor, care transpare la prima demachiere cu Clarins, e mai înduioşătoare şi mai atrăgătoare.

Şi-am rămas surprins să constat că până la urmă  toţi trăim dragostea la fel de blazat. Că n-o căutăm mai abitir şi n-o valorificăm mai intens dacă ne despart de persoana iubită nişte gratii fizice. Am stat de vorbă, pentru un alt proiect jurnalistic, cu puşcăriaşii îndrăgostiţi. Deţinuţi dintre cei mai de soi, ajunşi în puşcărie din greşeli ale tinereţii şi care sunt făcuţi, în definitiv, din aluatul cel bun.  Puşcăriaşi pe care îi suspectam că tânjesc după confortul domestic, după intimismul de acasă, după afecţiune siropoasă.

Gabi are studii superioare şi a fost condamnat la 9 ani de închisoare pentru tâlhărie, după o noapte de beţie.  E un munte de om – înalt cât uşa penitenciarului, solid ca un jucător de hockey , dar direct proporţional de şleampăt. Faţa de copil- tenul perfect, cu ochi albaştri ca de peşte şi un păr scurt, ondulat înspre breton, ca o blană de miel- contrastează puternic cu constituţia atletică, dar e primul indiciu al timidităţii sale. Vorbeşte lent, respectuos, nu-şi priveşte interlocutorul în ochi. Ce mai, dacă l-ai vedea pe stradă l-ai crede pâinea lui Dumnezeu şi poate chiar l-ai cataloga, maliţios, drept un pămpălău.

Are o prietenă de dinainte să fie condamnat la închisoare şi, după o depresie inerentă sentinţei sale, au păstrat relaţia. Îşi alimentează povestea de iubire cu scrisori, telefoane zilnice, vizite săptămânale şi dreptul la o partidă de sex o dată la 3 luni. L-am întrebat ce-şi scriu, crezând că fiecare epistolă e o declamaţie de dor şi jale.  Sau măcar de promisiuni. De orice ar avea legătură cu fiorul lipsă din carceră. Mi-a răspuns sec că nu se prea pune problema de declaraţii. Că îşi povestesc strict ce au mai făcut în ziua respectivă, fără prea mari emfaze romanţioase.

Şi-atunci, îmi imaginez că banalul care nouă ni se pare că sufocă relaţia, pentru ei e apă vie. Că se hrănesc tocmai din himerele astea la care nu iau parte împreună şi care devin  reperul absolut de apropiere. Că dragostea lor înseamnă împărtăşire a nimicurilor zilnice şi nu vreun gest senzaţional. Că e, poate, mai multă iubire în felul în care Gabi îi scrie iubitei despre cum a sculptat prora unui nou vas de traforaj decât în toată corespondenţa intimă, cu tuşe aurite de condei, a iluştrilor istoriei.

De cealaltă parte,  am vizitat, de curând expoziţia „Anturaju` şi alte întâmplări” găzduită de Muzeul Naţional de Artă Contemporană.  Într-o sală plină de televizoare am putut asculta, pe rând, confesiunile mai multor condamnaţi. Într-una dintre mărturisiri, un puşcăriaş povestea că şi-a cunoscut soţia la un bal mixt între deţinuţi, după care au urmat câteva schimburi de scrisori.  După puţină vreme i-a spus direct „Hai, vrei să facem treaba asta?”. Adică să se căsătorească. Şi s-au căsătorit. De plictiseală, din diversitate, ca şi cum ai opta pentru o ciorbă nouă, doar de dragul experienţei. Pentru  cei care îşi construiesc relaţiile aşa, deja într-un univers artificial, într-un surogat de existenţă, regulile se schimbă. La ei primează dorinţa de raliere la mimesis-ul existenţial, e mai multă sforţare de normalitate decât sentiment.

Şi atunci, n-avem noi datoria să profităm de libertate şi să alegem altfel? Nu cumva procedăm la fel ca puşcăriaşii-cei-fără-de-opţiuni, deşi nu ne obligă nimeni să ne cuplăm din convenienţă, să ne abţinem de la strigăte publice de iubire, să ne resemnăm cu o dragoste despre care „nu-i nevoie să se spună, pentru ca să fie bună” (parafrazînd un vers de Shelley) ? Cât diferă dragostea celor liberi, de dragostea celor închişi?

Dragostea se sfârşeşte unde începe cunoaşterea. E o minciună a habotnicilor aceea că iubeşti mai mult pe măsură ce cunoşti mai mult.  Iubeşti, e drept, atâta timp cât îl descoperi pe celălalt. Însă, fatalmente, procesul descoperirii se încheie rapid şi e înlocuit de o anticipare anihilantă, al naibii de plictisitoare.

Iubeşti mai mult cu cât cunoşti mai puţin, oricât de lipsit de fond ar părea. Eşti iubit atâta timp cât controlezi mai ceva ca o vedetă bântuită de PR informaţia pe care o laşi să transpară despre tine. Iubeşti micile defecte şi particularităţi, dar ajungi să urăşti conglomeratul care le integrează.

Iubeşti mai mult din ipostaza străinului şi judeci cu afecţiune, dar mai fără de iubire, atunci când erijezi în apropiat.

Când iubesc distant, iubesc mai puternic, mai atent, mai naiv . Vreau să mă bucur de somonul ei cu portocale fără ca înainte s-o zăresc într-un tricou pătat, cu şorţul ars şi părul îmbâcsit de mirosul de ulei prăjit. Nu spun că nu aş mai iubi-o şi aşa, însă s-ar obişnui cu neglijenţa şi, în timp, prea s-ar decoji complet pieliţa de inefabil.  

Aşijderea,  promit că îmi voi da silinţa şi nu voi merge  să servesc masa rapid, în boxeri,  ca ulterior să mă întorc  fulminant  la meciul din sufragerie. Promit conversaţie şi bună dispoziţie dacă se abţine de la a-mi spune cât de greu i-a fost să gătească. Şi o asigur de ajutorul meu cu proxima ocazie, dacă nu mi-l va cere explicit si vehement.

Nu cred nici în naturaleţe pentru că mie îmi arată mai mult a dezinteres decât a încercare de a se expune în plinătatea autenticităţii. Într-o duminică fără activitate voi avea grijă să nu îmbrac vreun maiou stropit de bere şi găurit pe alocuri, chiar dacă tot ce facem e să stăm pe canapea.  O prefer şi pe ea în acelaşi registru, departe de trening şi apropiată de un minim de machiaj.

Familiaritatea ucide, deci,  emoţia. Cu cât e mai sfredelitoare privirea celuilalt prin epidermă, cu atât relaţia devine mai puţin dragoste şi mai mult muzaak- melodie pe care o ignori pe culoarul unui hipermarket, jingle auzit a mia oară la radio.

Adevăratul secret al fericirii trebuie să fie în pendularea rapidă între decolteu şi suflet. Cu cât petreci mai puţin timp în mlaştina mediană care transformă, în sens invers, orice prinţese sau prinţi în broaşte râioase, cu atât ai mai mari şanse la împlinire.

De sărbători, femeia ştie să-şi camufleze senzualitatea în spatele unui ascetism aproape matern şi devine, printr-o astfel de atitudine, mai incitantă, mai înţepătoare şi mai spumoasă decât o şampanie de lux.

De sărbători, capriciile-i care ating în mod normal cote exasperante devin copilării remisibile- catalizatoare ale unui instinct protector păgubos pentru buzunarul lui, dar infinit aducător de bine în nopţile în care filmele de Crăciun devin redundante.                

În contrast, pătrunsă sau îndoctrinată de spiritul Crăciunului îşi poate da măsura umanului, nimerindu-se în plin paradox:  în vâltoarea freneziei comerciale, ea, shopaholica, se ponderează.  Înţelege că poate trăi şi fără să cheltuiască sume exorbitante pe povestea despre apartenenţa la o nişă socială pe care o vinde vreun anume brand exclusivist. Şi-atunci, folosindu-se de resursele economisite, se decide să scrie ea însăşi poveşti- mai reale şi mai palpabile- pentru cei care au realmente nevoie de cosmetizări de trai şi viaţă. Astfel, de sărbători, femeia îşi revendică dreptul la consistenţă, triumfă prin generozitate şi profunzime asupra formei şi ambalajului sclipicios.

De sărbatori iubeşti cu poftă neostoită gospodina din ea sau măcar ai disponibilitatea să o creditezi cu şanse culinare şi să speri în aport romanţios trecut prin stomac. Atunci când temeritatea culinară nu-i reuşeşte, te cucereşte, oricum, prin neputinţa asumată şi pare mai autentică, mai fragilă şi implicit mai abordabilă mânjită pe ici, pe colo cu făină, în locul scutului obişnuit de fond de ten.

De sărbători, femeia îşi joacă fără să ştie cartea stabilităţii şi a longevităţii în relaţie. E momentul când poate străluci prin versatilitate şi se poate undui graţios printre aşteptările critice ale membrilor familiei.  Modestă sau opulentă, cu veleităţi casnice sau carieristă, mână forte sau supusă patriarhatului, de stânga sau dreapta, interesată mai mult de sistemul social decât de modă, trebuie să îmbrace pe rând toate ipostazele în funcţie de personajul cu care discută. Cameleonică şi zâmbitoare sau unilaterală şi vexată, îşi propagă singură ecoul care va pecetlui viitorul relaţiei şi poate aduna, la masa de Crăciun, puncte mai importante decât într-un an de favoruri făcute iubitului.

De sărbători, femeia e, cert, mai seducătoare- fie că o vezi lângă brad, în halatul de mătase, savurându-şi ceaiul de iarnă,  fie că o admiri lubric în rochia extravagantă de Revelion, sorbind, tacticos, un pahar de Moet. E meritul ei că aderă la context, transformând atmosfera în atu şi vina noastră că lăsăm cumulul festiv să ne dea peste cap  strategia de romantism porţionat. 

L’esprit d’escalier se referă la riposta câştigătoare de care devii conştient prea târziu, la replica genială pe care nu o mai poţi adresa pentru că ai depăşit momentul disputei, la argumentul hotărâtor pe care ţi-l aminteşti după ce ai stins conflictul printr-un zâmbet desenat cu raportorul. Nu e o lipsă de comunicare, ci o comunicare întreruptă, viciată, care frustrează cu atât mai mult cu cât devine completă doar în mintea unuia dintre interlocutori  şi după ce momentul ei a trecut.

Reproşurile dintre iubiţi sunt sănătoase cât timp certurile le epuizează şi le corijează. Cât timp prin consens, prin gesturi de împăcare, prin umor şi autoironie dezamorsezi furunculul de imputări şi o poţi lua de la capăt, mai atent şi mai sensibil la problemele deja semnalate.

De cealaltă parte, când conflictul se încheie doar de dragul de a se încheia, doar pentru că niciuna dintre părţi nu agreează cearta, îşi pierde orice valenţe terapeutice. Când pui punct unei dispute dar te bântuie ulterior lucrurile pe care le-ai mai fi putut spune, zicerile isteţe care l-ar fi închis pe celălalt, se cheamă că l’esprit d’escalier-ul te sabotează mai rău decât un conflict mai lung, mai vehement, care ar fi lovit pe faţă, în mai multe puncte nevralgice.

Dacă înghiţi în sec  tăceri cu asperitate de şmirghel, n-ai cum să-ţi mai iei revanşa fără a friza obsesia şi fără a fi acuzat că nu poţi lăsa baltă disensiuni minore. Atunci îţi treci remarcele inteligent-caustice sub uitare, însă nu eşti ferit de acumularea progresivă a dojenilor nespuse, gata să izbucnească în cel mai nepotrivit moment.  Apoi, când ajungi să reiterezi mustrări trecute şi incomplete în certuri actuale, fără ca subiectele să aibă vreo legătură, lupta orgoliilor sună mai mult  a gong de final decât a regenerare salvatoare a relaţiei. Toate astea pentru că n-ai avut replica potrivită, la timpul şi momentul potrivit.
L’esprit d’escalier-ul e cu atât mai prezent cu cât suntem prea obişnuiţi să ne certăm, să ne iubim, să ne exprimăm admiraţia şi regretele pe internet. Ping-pong-ul conversaţional e mai lent în lumea virtuală şi-ţi lasă răgazul să-ţi aduni toate argumentele spirituale, toate frustrările pregătite pentru defulat. Totul într-un singur meci, fără să fie nevoie de vreo revanşă mai periculoasă şi mai supărătoare prin repetiţie. Excelăm în retorica online, însă nu ştim să ne certăm offline- inteligent, tăios, exhaustiv şi implicit, curativ.

Cel puţin astfel decurg lucrurile într-una dintre scenele peliculei „Marţi, după Crăciun”. Soţul e ruşinat, resemnat, afectat de nimicnicia adulterului  în care lâncezeşte deja de o bună bucată de vreme, dar conştient că nu poate remedia situaţia. Soţia încornorată îi ascultă explicaţiile şi dă dovadă de un calm dispreţuitor.  Aproape că te face să-ţi doreşti să fii un păpuşar violent şi să-i arcuieşti palma spre obrazul netrebnicului. Sigur, ulterior situaţia degenerează, iar calmul chiar e defulat într-o izbucnire haotică a femeii. Scena mă interesează, însă, pană la acest moment.

Lipsa de măsură în reacţii atunci când se pune punct într-o manieră civilizată, când circumstanţele  sunt explicate clar şi asumate cu modestie, nu mi se pare justificată nici de încărcătura emoţională, nici de promisiunile iniţiale, nici de încrederea în contracte sociale sau jurăminte „până când moartea ne va despărţi”. E  naiv să-ţi imaginezi că o dată ce promiţi, chiar şi fară binecuvântarea bisericii, că vei fi alături la bine şi la rău, textul astă tradiţional va acţiona ca o mantră şi te va proteja de toate ispitele şi de tot neprevăzutul dinafară.  La fel de improbabil mi se pare ca o bucată de metal afişată ostentativ pe deget să acţioneze ca un inhibitor  în slujba fidelităţii, asemeni unui leucoplast pe care părinţii îl aplică bebeluşilor pentru a nu-şi mai suge degetul.

Sentimentele se nasc şi mor fără vreun gând deliberat. De aceea mi-e greu să înţeleg apetenţa unora pentru scandal şi dramă atunci când sunt anunţaţi tranşant, înainte de a deveni batjocura şi subiectul de bârfă al anturajului, că în relaţie a intervenit o terţă persoană. Cu atât mai mult cu cât la mijloc nu e doar sex, aventură sau experiment, ci dragoste. Fiecare individ şi-a clădit viaţa din poveşti suprapuse, din iubiri care se încheie şi încep când te aştepţi mai puţin, deci ar trebui să poată concepe involuntarul situaţiei. Îndrăgostirea asta cu miasmă de adulter nu e sfidare ci spontaneitate, indiferent de vârstă sau de seriozitatea angajamentului anterior.

Fireşte,  suferinţa nu  poate fi diminuată dacă priveşti lucrurile astfel.  Dar nici tînguirea publică nu va readuce vreodată dragostea în cuplu.  Combustia, plânsul, defularea îşi au locul cel mai potrivit în intimitate, dacă oricum nu pot schimba nimic. În plus, controlul de sine asigură distincţie şi lasă loc de „bună ziua” sfredelitor pentru percepţia celuilalt.

Eu, unul, aş alege oricând finalul cinic-clişeic de relaţie, un soi de superioritate forţată a corporatistului demis:  „E decizia ta şi bănuiesc că ai cântărit-o cu atenţie. Mulţumesc pentru momentele bune şi succes mai departe”. Am dreptul să sufăr şi să înfierez în singurătate, dar nu şi căderea să-mi ies din minţi în faţa unei persoane care mi-a mărturisit onest problema, dovenindu-mi astfel că mă respectă.

Le recunosc, în parte, între fostele mele iubite, între iubitele amicilor, soţiile cunoscuţilor; le intuiesc în mame reintrate în căsnicii sau în aventuriere care nici nu-şi mai dau şansa dupa-amiezii. Nu intră într-o relaţie împinse de convenienţe, nu se resemnează pe parcurs, însă atunci când îşi iau de bună voie un angajament se aşteaptă, din prima zi, ca totul să iasă prost. Sunt cele care l-au luat pe NU în braţe. Singura trăsătură comună e că au suferit de pe urma unor relaţii în care vinovatul a fost, fără dubiu, el, iar acum extrapolează păcatul asupra tuturor partenerilor. Din prea multa frică, sunt defensive, intimidante şi belicoase pe nedrept.

M-am lovit de multe ori de reproşuri de superficialitate, tocmai când relaţia era lapte şi miere. „Numai cuplurile care nu comunică şi trăiesc doar pentru moment şi plăcere pot fi atât de fericite”. Inutil şi tardiv să ripostez că n-are sens să cauţi probleme acolo unde nu există- eram deja aruncat la coşul cu nepăsători.

Am încercat şi partitura cu profunzimea, inclusă în conversaţii cotidiene. Discuţiile despre sentimentele noastre deveniseră elogii ale eşecului sentimental doar de dragul retoricii, deşi fără ele ne-ar fi mers perfect, fară să zgândărim bube imaginare.

Ştiu cazuri de relaţii în care s-a pus punct pentru că s-a scurs un interval de timp clar delimitat, şi destinat dinainte fericirii.  

Cunosc, între amicele mele de sex feminin, prea multe reticente cu încrederea de sine zdrobită de vreun don-juan, care nu se mai simt vrednice, frumoase, interesante şi îmi repetă că oricum e o chestiune de timp până vor fi din nou părăsite.

Ştiu o căsnicie care s-a încheiat pentru că el se săturase să audă poveşti despre fostul mariaj eşuat şi replici ironic-amare de tipul „n-ar mai fi trebuit să încerc a doua oară”, venite din partea ei.

Misoginii le-ar numi simplu „cusurgii” pe cele care procedează astfel. Nu sunt însă tipicare comune, ci caută nod în papură doar conceptelor înalte şi se simt, în definitiv, nedemne sau incapabile să mai traiască o dragoste.

În lipsa unui buton de refresh care să anuleze prejudecăţile aferente fiecărui sfârşit amar de relaţie, mă întreb dacă negativismul ăsta inhibitiv e benign. Câte dintre voi pornesc la un nou început cu entuziasm autentic, fără să declanşeze concomitent şi vânătoarea de greşeli sau fără să aibă deja clar profilat în minte un posibil eşec? Cine e victima într-un parteneriat în care fiecare încercare de bine e zădărnicită de susceptibilitatea ante-acumulată? Care e calea spre reobişnuirea cu binele şi fericirea, astfel încât ele să nu mai fie respinse ca un corp străin în organism?

Aş fi însă de acord cu măsura, dacă profesionalizarea ar presupune o reîntoarcere la feminitate, la senzualitatea de budoar a secolului trecut. 

Prima condiţie pentru a ridica consumaţia carnală la grad de mistică inferioară tolerabilă, ar fi un training în feminitate. Damele de companie ar trebui să cunoască dincolo de tehnică sexuală, jocul narcotizării partenerului. Să infuzeze fiecare client de prezenţa lor şi să îi redea libertatea din capcana feminităţii exacerbate printr-o finalizare dibace. Abia aşa ar crea dependenţă şi ar putea chiar salva bărbatul plătitor din ghearele grobianismului, arătându-i că există plăcere dincolo de sordid.

Femeile din carne şi sex şi-ar putea amăgi demnitatea, creând în jurul lor o butaforie care să inspire respect şi preţuire de sine. Să-şi pavoazeze dormitorul cu tuberoze, crini şi cale. Să parfumeze cu lavandă pernele pe care se vor sfârşi atâţia ambasadori ai trupului. Să se acopere în must de corp, pentru a potenţa efectele beţiei simţurilor. Să se machieze pal, să-şi creeze o masca de pudră şi blush astfel încât să pară suficient  de vulnerabile pentru a stârni instinctul de posesie. Şi să arunce totul în uitare, să şteargă masca, să uite rolul, pulverizându-şi apa de Ungaria pe chipul rămas inocent sub conglomeratul de fard. Nimicuri pe care şi le datorează întâi de toate lor însele şi apoi bărbaţilor care-şi doresc femei în toată puterea cuvântului, nu obiecte sexuale trimise la casat.

Meseria de curvă ar trebui să fie chiar mai complexă de atât. Ar implica şi un fin simţ psihologic care să-i permită femeii să se muleze după partener. Să ştie când să vorbească şoptit, când să se lungească languros, când să preia frâiele, când să-şi reţină spasmul şi când să urle de plăcere. Când să se prefacă inabordabilă, cum să pară că ea conduce şi impune regulile, deşi banii cu care a fost cumpărată stau ostentativ lângă paharul cu vin. Să nu greşească niciodată, pentru că are o singură şansă de a seduce irevocabil şi a-şi fideliza clientela.

Prostituţia nu scandaliza pe vremuri pentru că nu era scabroasă, nu era un mecanism în allegro molto. Ba mai mult, avea valenţe aproape iniţiatice. N-ar scandaliza nici acum, dacă în jurul ei s-ar ţese o poveste. Iar o poveste nu echivalează niciodată cu un fetiş. Chiar dacă plătitori diferiţi, vor poveşti diferite, punctul comun nu e sexul ca scop în sine, ci femeia, cu flirt când insidios, când inocent, cu senzualitatea, lubricul şi cochetăria ei.

 Relaţiile care se nasc din chimie şi sentiment , din atracţie totală şi înceţoşare a tuturor celorlalte simţuri se opresc undeva într-o adolescenţă timpurie.O dată cu înaintarea învârtoşată în pragmatismul vârstei devine desuet să mai aştepţi să te îndrăgosteşti  fară să-ţi propui  şi să-ţi programezi asta în prealabil.

Femeile –de- azi -ancorate -în -azi şi nu femeile –de- azi-ancorate-în-romanele-lui-Austen îşi doresc relaţii din acelaşi motiv pentru care copii se încarcă de jucării nefolositoare: pentru că au şi alţii. Nici măcar nu e vorba de jucăria cea mai frumoasă (deci de o relaţie-trofeu ) pentru că asta ar implica aşteptare, selecţie, un mulaj de Ideal ale cărui margini nu pot fi depăşite. E vorba de o jucărie oarecare, comercializată mass-market, care conferă  însă dulcele confort al apartenenţei sociale.

“Dragostea vine când nici nu te-aştepţi” a rămas o axiomă pe care n-o mai legitimează numărul mic de bigoţi. Relaţiile de cuplu s-au dat de două ori peste cap şi , mutatis mutandis, au devenit produs de consum. Şi ca pentru orice produs care-ţi aduce o fericire tranzitorie, trebuie să te zbaţi, să cauţi, să antrenezi o serie de conjuncturi favorabile pentru că ar fi total ne-capitalist şi ne-pragmatic să mai crezi că e suficient să rămăi deschis la mutările de şah ale predestinării.

Femeile tind să intre într-o relaţie pentru că sunt îndrăgostite de ideea de dragoste, de conceptul livresc al cuplului, dar îşi aleg parteneri care nu împărtăşesc aceleaşi valori. Împinse din spate de marşul  convenienţelor şi intimidate de faptul că în pofida pretinsei complexităţi personale e posibil să nu găsească resursele interioare şi intelectuale necesare depăşirii unei perioade de singurătate fără dezabuzare, se aruncă în braţele peţitorilor dintâi. 

Apoi, descoperă că sunt mai fericite când se izolează pentru câteva ore în atmosfera siropoasă a unei comedii romantice de pe Hallmark sau în ethos-ul unui roman clasic, pentru că n-au avut curajul aşteptării şi al singurătăţii care le-ar fi putut aduce  fericirea în propria casă, altfel decât prin satelit. Şi vina amărăciunii în cuplu le aparţine numai lor- frustrare vine nu pentru că bărbatul a dezertat din relaţie ci pentru că el, a corespuns din start, unor alte aşteptări, unui alt tip de femeie.  Stringenţa intrării în relaţie nu acordă, însă, timp pentru analiză sau rezonare sentimentală.

Există desigur şi excepţii; greşeli din care se învaţă şi care duc, în fine, la relaţiile bazate pe atracţie spontană. Există şi cazuri fericite în care iubirea autentică cade de prima oară ca o binecuvântare sau cazuri în care afecţiunea e cucerită, treptat, zi după zi, în dulcele stil clasic, până să se compună în relaţie. Dar să ridice prima piatra cea care n-a intrat niciodată într-o relaţie de plictiseală, din singurătate, din apăsare socială, din teamă. Cea care nu şi-a spus niciodată “trebuie să îmi caut pe cineva” , pentru a se avânta dintr-o dată în relaţii sterpe despre care intuia-frizând certitudinea- că aveau să fie timp irosit şi nu extensie de viaţă.