Masa picioarelor cu sandale şi şosete care a reuşit să păstreze câţi turişti n-aduce ministerul. S-a huiduit pe imnul Franţei, pe intrarea lui Mendy. Puternic, româneşte, ospitalier. Allons enfants de la Patrie,
le jour de gloire est arrivé.
Străinii, câţi or fi fost, au învăţat la meciul ăsta că fairplay se traduce în română cu Huo. Campionul pentru care veniseră a ales să-i spună Mulţumesc cuiva, iar răspunsul a fost acelaşi, viguros şi verde. Până la urmă, dovadă de respect pentru alegerea lui.
Victoriile nu-s rotunde fără un Huo. Nici zilele. Elena Udrea putea fi huiduită vineri sau duminică sau, pentru cei, nerăbdători, la ieşirea din Romexpo. Nu într-o sală în care meciul ar fi trebuit să fie doar în ring.

Născuţi în captivitatea unui mediu aparent protejat, dintr-o încrucişare ciudată, care la vreo patru zile i-a refuzat.

În fine, există două veşti în ştirea asta.  Cea bună e că vor creşte mai mari şi mai puternici decât părinţii lor, tigroaica şi leul. Vestea proastă se poate şterge în Photoshop. Aia că sunt diferiţi, că n-or să semene niciodată cu nimeni, că n-or să fie printre ai lor. Pentru că ai lor nu există.

Căţeaua neagră, vitregă, n-o să-i mai încapă curând. Când o vor depăşi se vor separa şi ei, întru multiplă curiozitate zoologică, şi vor fi veşnic nedumeriţi. Cum ar fi fost dacă ar fi avut lumea lor.

(Pentru întoarcerea Andrei şi vizitatoarea ei cu link şi tâlc)

În ultimul an al vieţii lui, ea a renunţat treptat la propria medicaţie. Ca să-şi scuture moleşeala de dimineaţă şi să se întoarcă la serviciu, ca să-şi crească fetiţele, ca să iasă seara cu prietenii, să se bucure de maşina nouă, de Eat, Pray, Love, ca să vorbească despre depresie, anxietate sau depresia post partum. Ca să predea algebră şi să treacă prin criza vârstei mijlocii.

Fiecare post de pe blogul are o menţiune despre Derek. Despre lupta lui cu cancerul, despre cât o ajută, despre ce înseamnă la bine şi la greu.  Învaţă să-şi accepte viaţa. ” Viaţa e plină de foarte multe lucruri bune. Dragostea şi sexul, copiii şi aventurile.  Dar, în aceiaşi măsură, e plină de lucruri dureroase. Boala şi moartea, pierderea şi trădarea. Cad adesea în capcana gândului că viaţa trebuie să fie bună. Mă îngrijorez că ar trebui să ma concentrez mai mult pe părţile ei bune şi încerc să ignor coborâşurile şi dificultăţile. Adevărul e că trebuie să accept toate părţile vieţii mele. Bună şi rea, viaţa nu e sub controlul meu.”

Derek a murit acum trei zile, iar în ultimul lui post, publicat postum, îi spune “Te-am iubit profund, te-am iubit, te-am iubit, te-am iubit”. Pentru dragostea lui ea trăieşte, se vindecă.

Asta mi se pare cel mai frumos lucru. Să trăieşti pentru dragoste, nu să mori pentru ea. Chiar şi atunci când lângă tine nu rămâne decât aerul.

Airdree şi lupta ei sunt la http://talkingtoair.com/. I-aş trimite ciocolată.

Jumătatea goală a paharului, că mi-e sete, vă rog!

Aş vrea să fac o cremă de zahar ars, cu două linguri de zahar la 10 ouă. Nu ştiu încă daca vreau fel principal sau desert.

O şosetă, căci de mică am vrut să fiu personaj de poveste. Acum, aceea cu jumătate îmbrăcată, jumătate pe jos.

O jumătate de măr, nu contează care, că-s de import şi se strică mai greu. Şi nici mamele vitrege nu mai sunt ce erau odată.

O lumânare care arde puţin. Nu ştie nimeni cât durează veşnicia şi nici unde s-a născut.

La ouăle Kinder, unul ia jucăria, celălalt ciocolata. Nu sunt bani de două.

Tot din raţiuni de economie, lui VIP i se ia V-ul şi rămâne timid, ascuns în spatele unui calculator IP-ul.

Criza înjumătăţeşte lucrurile, lăsându-le fără gust şi formă, doar ca să fie. Întregul se dă pe sub mână, celor aleşi.

Mami nu mă mai piaptănă de mult timp. Mi-a făcut cadou o perie şi mi-a spus mereu să mă pieptăn, să nu ies nicăieri nearanjată. Aşa fac.

Mami nu m-a vopsit blondă. Am făcut-o eu, când am putut, pentru că blondul era culoarea frumuseţii, era culoarea ei. Mai târziu, am descoperit că nu şi a mea.

Mami nu ştie să meargă fără tocuri. S-ar împiedica în flip flops. Dacă am fi Spice Girls, eu aş fi Sporty şi ea Posh. Mai mult decât pentru orice bărbat, pentru ea îmi pun tocuri. Dacă m-o vedea, să-i placă.

La începutul anilor 90, mami avea Dune, de la Dior. Era prea greu pentru un copil. Acum mi-l cumpăr şi eu.

Mami e Jamie Oliver de pe strada Zorilor. Am început să gătesc de dorul gustului ei. Şi, de cele mai multe ori, îmi iese.

Mami şi-a luat concediu, de cele mai multe ori, doar că să muncească mai mult. N-a fugit niciodată de treabă, ci spre ea. Are două slujbe, o grădină şi o vie.

Mă trezesc uneori spunându-mi Lenuş. Prea tare semăn cu ea. Şi îi mulţumesc pentru asta. La mulţi ani, Mami!

Era în ziua în care se scuturau stelele. Ca să se aşeze, avea să se dovedească. Am uitat să vă spun. Deasupra Rodicăi, stau fata din Carfur şi băiatul cu melcul.

A scris pe cer cu crătiţi că e ceva între ei. Au zdrăngănit promiţător a râs şi a poftă. A încruntat şosete lungi pe picioare scurte. Au mai uitat să-ntrebe Que Pasa. Au închis în sertare pungi roşii şi bilete spre muzici. Dreamtheater. Omleta de sâmbătă dimineaţă când plouă. Post it. Şterge-te pe pisica din cocos şi fii binevenit! Au dulceaţă de ceapă şi roşii, achiziţionate într-un pelerinaj cultural dincolo de Dunăre. Comentează meciul Libertatea Câmpina-Gospodăria Icuşeşti. Şi-l mai joacă o dată.

Textul ăsta e o sărbătoare, pentru că acestea nu sunt din calendar, ci din mine. Ele locuiesc, deasemenea, pe aleea Paşcani, şoseaua Siseşti, lângă Marsilia sau Iaşi şi iau metroul de la Canary Wharf. Am harta lor mereu în paporniţă, lângă bastonul de mareşal.

DS

Cel mai de preț lucru din interior era Sfânta Carte a Lui Trebuie, transmisă din generație în generație. Orice neliniște își găsea acolo aleanul.

- Să mănânc?

Repede, repede, alerga la colțul știut, iar cartea îi răspundea:

- Azi ar trebui să mănânci legume și să bei un pahar cu vin.

Zis și făcut. Și tot așa cu toate problemele. Trebuie să, trebuie să și, mai ales, trebuie să.

Să nu credeți că Băiatul care Trebuie era vreun limitat. Uneori visa, cam rușinat, cum ar fi afară. Cum o fi vântul, cum miroase libertatea,  care-s primejdiile și cum ar fi să mănânce altfel decât în carte.

Culmea curajului a fost într-o zi în care se uitase prea mult la cei care-i ștergeau geamul. Și-a luat avânt și a încercat să ajungă de cealaltă parte, să spargă geamul. S-a ales doar cu o vânătaie pe frunte și o durere de cap.

Clar, daca nu-i în Cartea lui Trebuie, nu e de făcut. Băiatul care Trebuie nu s-a uitat niciodată în sus, să-și escaladeze acvariul și nici n-a citit vreodată paginile alea lipite cu Trebuie să fii fericit, Trebuie să iubești.