Lacrimi, ironii, justificări, zâmbete amare, depresii. Aşa începe jocul. Echilibrul aparent se transformă într-un taifun care trage totul în jos..sau în sus..depinde de partea cui eşti. Cuvinte grele se aruncă dintr-un careu în celălalt. Unii cred, alţii se justifică. Defensiv, unul din personaje se ascunde şi joacă pe vârfuri rolul nefericitului. Copleşit de o vină de care nu se ştia vinovat până atunci, al doilea personaj din scenă începe să deşire firul subţire – până atunci de aur- care îi lega.  Consideră justificată setea de libertate a celui care alaturi îi gâfâie alergat de o viaţă pe care pretinde că nu o mai înţelege.
Ca prin minune, se împlineşte dezideratul psihologiei moderne: o putere absolută sterge creiere. Sunt uitate astfel sclipirile din ochi, amprentele buzelor pe cana de cafea, fruntea încinsă din palmă, replicile care potoleau furtuni. Magic!! Castelul de nisip e şters de apele în care se scaldă de ceva vreme…mai tulburi, mai limpezi. Cuba libre la carafă, Tom Waits, trei pachete de ţigări pe noapte.  Un joc nebun între furie şi tristeţe. De-a “râsu-plânsu” prin apartamente călcate în picioarele de amintirile lor delicate. Culori violente care acoperă cu nerv un tablou condamnat la uitare de vremurile bune când orice altceva – în doi -era o prioritate.
Se răscolesc dulapuri, se împart felii din fosta viaţă. Asta e mea, asta e ta! Al nostru nu mai e nimic. Atât de simplu!

Cine-i uneşte, cine-i dezbină?

Fericirea unuia atârnă de nefericirea altuia. Rolurile oscileaza între cele două personaje. Cea mai simplă cale de a conserva creierul celuilalt este minciuna. Adevărul sfâşâie carnea, mintea, inima, percepţiile, ideile fixe. Şi-l lasă aşa atârnat, dezorientat în bătaia vântului. E curent acolo unde rămâne: sertare goale, cărţi lipsă, cd-uri împărţite, ochii mari spre uimire. Unde a greşit? Şi mai ales când?

Ca să înţeleagă îşi dă seama că e un rol pe care va trebui curând să-l joace.

Bantui fara tinta catre primul geam. Scartaitul tamplariei face parte din lumea asta…asta de care te agati acum ca si cand nu ai  fi blamat-o niciodata. Aerul rece, sanatos al noptii de vara iti inunda narile care freamata ca un armasar in cautarea sperantei.

E liniste, ferestre inchise in intuneric prin care ajung si la tine sforaiturile oamenilor linistiti, normali…sanatosi. Odihna placuta!

Fiorul rece e inca acolo. Incerci sa topesti pumnalul de gheata silindu-ti inima sa accepte ea insasi ca stie sa bata. Durerea si posibilitatea unui sfarsit apropiat te fac sa redescoperi verticalele. Incet, cu ochii grei, privesti in sus intr-o miscare lenta peste ziduri, peste ferestre, peste crestele copacilor…ce pacat. In noaptea asta nu se vad prea multe stele. Poate s-au speriat si ele.

Suspendat asa pe varfuri, in fata ferestrei deschise, descoperi cate lucruri mici ai ignorat, cate ai uitat. Incet, delicat, noaptea de vara te patrunde. Aerul miroase a flori si sus, cateva stele pierdute fac concurenta halogenului raspandit din stalpii de beton. E ca o declaratie de dragoste…soptita incins in ureche. Frunzele se misca si te poarta cu ele. Incet, o umbra de liniste se ascunde undeva in miezul pieptului tau.
Gheata de acolo se topeste.

In cateva clipe perceptiile, ideile fixe, stilul tau de viata, ritmul, totul se schimba. Va fi mult mai simplu. Ma incet, mai adanc. Sensul lucrurilor se schimba in cele cateva secunde in care redescoperi ca stii sa te rogi, agatat cu privirea de cerul unei nopti de vara.

Vraja s-a spart însă odată intrată pe uşa camerei de gardă. Un medic, trei rezidenţi curioşi şi o mie de oameni care se fâţăiau inutil, doar doar vor reuşi să-i smulgă medicului un răspuns înaintea amărâtului care aştepta să fie consultat. A fost primul moment în care am crezut ca boala acţionează în mod miraculos şi mă face invizibilă. Aş fi vrut să ridic două degete sus, ca la şcoală, să strig sau să le pun piedică. Pentru că dintr-un orgoliu prostesc reuşeam să mă ţin încă pe picioare, nu păream un caz prea grav aşa că, înainte să mă bage cineva în seamă, s-au mai semnat nişte hârtii, s-au mai schimbat nişte zâmbete şi câteva glume de interior.

Ca la un semn, mi-a venit rândul. Un şir de întrebări, o înţepătură în braţ – şoapte la care încercam să trag cu urechea. Singurele vorbe rostite clar au fost: Trebuie să te internăm. Sub imperiul durerii şi al speranţei prosteşti că poate astfel voi găsi un răspuns, am acceptat.

Şi aşa a început infernul. Un domn în halat albastru m-a invitat să-l urmez. Cu capul în pământ şi pământ de durere, am urcat 2 etaje. Nu înţelegeam de ce tragem cu ochiul în fiecare salon. Deschideam uşa, salutam, plecam mai departe. După trei rânduri de scări, câteva viraje şi răspunsuri monosilabice de la câteva asistente, până la urmă misterul a fost dezvăluit. Mi se căuta un pat. Indiferent de doctorul de gardă, erai transferat de destin sub oblăduirea medicului de care aparţinea patul.

Corpul refuza să mă mai asculte aşa că m-am întins iute pe patul indicat. Ca la un semn, femeile din salon şi-au făcut, la propriu, cruce. Am crezut că este un gest ritualic de primire a sărmanului nou venit. M-am întrebat oare cât de rău arăt de le-am provocat o reacţie profund religioasă doamnelor internate pentru actele de pensie. Mi-au relatat pe scurt, că cineva tocmai murise în locul peste care eu mă aşezasem istovită. Am zâmbit amar şi m-am rugat providenţei ca măcar lenjeria să fi fost schimbată.

Şi am aşteptat. Am primit ca răsplată pentru răbdare o perfuzie cu ser şi un calmant misterios. Deşi întrebam despre ce e vorba, mi se răspundea ca şi când aş fi fost deja lobotimizată: e doar un calmat! Şi calmant a fost. Opiaceul administrat direct în venă îşi face treaba rapid. Ascunde cauza durerii şi face pacientul să tacă.

Pijamale, portocale, plâns.  Disperarea momentului în care descoperi că eşti cel mai tânăr pacient de pe etaj.  Disperarea când ultimul vizitator îţi spune: Tre să plec, o să fie bine! Libertatea va avea de aici înainte gust de portocale.

Seara: pastile, o injecţie, gemete, agonie, lumină palidă, pereţi scorojiţi, o pernă tare.

Noaptea: Bătrâni scurgându-se pe lângă ziduri, toalete infecte, firimituri, gemete, clor, întuneric, linişte, curent de la geamul spart.

Te trezeşti ziua următoare şi afli surprins că altul este medicul sub aripa căruia, teoretic, eşti internat. Te obişnuieşti cu gândul că va trebui să te târăşti până la cabinetul lui din capătul holului dăcă vei dori să afli ce culoare au ochii lui. Afli din bârfa de salon că ar fi bine să ai plicul pregătit şi că cea mai bună prietenă îţi va deveni asistenta şefă.  Medicul rezident te bagă în seamă şi îşi îndeplineşte perfect rolul de roboţel.  Te ceartă un pic pentru că pe tine încă te doare. ” Cum, încă te doare?! Păi că facem aici!” Îţi face fişa, adresează aceleaşi întrebări tuturor şi notează sârguincioasă în foile de care speri ca medicul să se împiedice măcar din greşeală.

Trec câteva zile. Îţi înghiţi pastilele cuminte. Infiermierele te ceartă dacă nu le respecţi ordinele. Fac gălăgie ca nişte gâşte oribile pe care, undeva la 12 noaptea îţi vine să le înşfaci şi să le dai cu capul de pereţi. Una din ele ameninţă cu urlete şi gesturi violente o biată bătrână care a pierdut pe moment conexiunea rapidă cu realitatea. Toalete jegoase, bătrâni ignoraţi şi umiliţi, bârfe despre ultimele telenovele. Cârpe murdare şi pliculeţe de miere dosite în buzunarele femeilor care împart, fără mănuşi, pâinea.  Îndeşi mai tare căştile în urechi!

Aştepţi, refuzi xanaxul şi eşti certat pentru asta. Ce dacă e interzis la alţii! A zis doctorul că tre să taci, deci tre să-l înghiţi!

În ziua a patra, cu fruntea lipită de geamul rece, te rogi ca familia să înţeleagă că trebuie să scapi de acolo. Eşti un nimeni, redus la zero, umilit. Înghiţi pastila şi te rogi să-l întâlneşti întâmplător pe marele, preocupatul medic. Uimitor lucrul  ăsta se întâmplă. Îl tragi de mânecă pe hol şi într-un minut îţi dă verdictul: “A…ce faci măi..păi..migrene, dar vorbim altădată!”

Ghinion, e vineri! Medicul e prea ocupat să te externeze. Studenţi, plicuri, clienţi vechi, soare afară.

Zaci pînă luni în acelaşi jeg, dar în mai multă linişte: nu tu medici, nici măcar rezidenţi. Un om intră în criză în salonul vecin şi urlă agonizant jumătate de oră până să fie transferat la reanimare. Mituieşti asistenta şi îţi cercetezi singur fişa. Descoperi că medicul avea demult rezultatele analizelor şi că ai o afecţiune pentru care nimeni nu te-a tratat. Îţi faci  automedicaţie, cu medicamente aduse de prieteni.

Luni. Stors, dezamăgit, umilit. Ceri să-l vezi pe ilustrul medic. Din nou e prea ocupat şi cu o ultimă urmă de energie te revolţi. Faci scandal şi-l întrebi cum dracu de zaci de o săptămână în spital fără măcar să fi trecut o dată să te vadă. Răspunde ca un semizeu:  ne-am întâlnit, am vorbit, pe hol, un minut. Cazul tău e prea simplu pentru el. Durerea ta nu merită atenţie, dacă nu esti încă în stadiul de legumă, eşti neinteresant. Doctorul îşi cheamă roboţelul rezident. Unul îţi comunică un diagnostic, celălalt îl contrazice. Medicul îţi face o sugestie năucitoare: “Mai caută şi tu pe Google!”  Te faci că nu observi. E perfect. Lămurit, îţi faci bagajele.

Între timp, minune. Adeverinţa ta de serviciu ajunge prin fax la asistenta şefă. Odată cu ea şi paşaportul tău către atenţia medicului. Miraculos revine la tine, îţi acordă 15 minute de atenţie şi îţi întinde mâna.  Un fel de: nu te supăra frate! Sistemul e de vină. Dezumanizarea noastră, lipsa de chef şi micţionarea pe orice jurământ sunt rezultatul relei guvernări. Compasiune?! Un cuvânt demult uitat între pereţii spitalelor pe care domnul profesor l-a extras delicat din programă.

Pleci consolat şi ceri urgent un extras de cont. Te rogi să nu dai peste acelaşi mare medic ignorant şi la clinica particulară. Ieşi pe poarta spitalului cu creierul stors de durere, grijă, disperare şi un tratament greşit. Peste o săptămână, cu ajutorul prietenilor, dai peste un doctor adevărat. Contrazice total diagnosticul cu care ai ieşit din infern şi mai ales tratamentul. Îţi acordă atenţie, compasiune, timp şi explicaţii. Îţi sugerează să nu citeşti prea mult pe Google, ci să te întorci la control.

Ştiu, a devenit un fapt banal ce-am scris aici.
Nu fac generalizări. Există doctori şi doctori. Pentru cei din urmă, lăsăm capul în jos şi mergem mai departe. Le iertăm orice, pentru ce?

Sânge, dramă, funii legănate de vânt. Pungi de plastic înfăşurate în jurul gâturilor vineţii, cearcăne adânci, săpate în chipuri definitiv îngheţate.  Cadru detaliu: degete subţiri, palide, încremenite într-un ultim gest interpretabil. Plan general: oamenii cenuşii adunaţi să amuşine mirosul fetid al celor rămaşi suspendaţi într-o viaţă în care nimeni nu le va da mult căutatul răspuns.

O zi, două, trei ştirile se clădesc din umorile pe care le lasă în urmă -încă în această lume- sinucigaşul.  Se strâng şi se pun la dosar ultimele clipe ale celui care a sărit voit pragul.  Se storc lacrimi, tânguieli, jelanii.  Sunt storşi de declaraţii oamenii mortului.  Led-ul roşu al camerei le străpunge retina dincolo, către circumvoluţiunile încă tremurânde în urma şocului.

Plânge, zbiară, se zbate – mai lasă-l în live- un pic- un minut- o secundă. Hai, mă, smulge-ţi părul, varsă-ţi oful, aici în faţa noastră. Suntem intimi, nu te intimida! – e doar o cameră de filmat şi … restul lumii.

Mai trece o zi, rictusul de pe faţa albastră e un verdict irevocabil. Impasibil! Deasupra lui, sateliţii trimit către necrofagi detalii simpatice despre ultima glumă, ultimul rând scris, ultima fotografie. Disecţia, autopsia se execută le scenă deschisă. Sufletul care încă se izbeşte dezorientat de porţile lumilor asistă el însuşi la dezbaterile interminabile de la tv.

Regia de la Necro Tv funcţionează ireproşabil. Hai acum un prim plan cu soţul, camera 3, urmăreşte-l pe tată. Cam 5 un detaliu cu numele de pe cruce şi hai, mai cu simţ artistic – un pan de pe coşciug pe faţa fiului – cam 2, vezi că leşină bunica.  detaliu cu perfuzia. Vezi în dreapta florea aia de numauita cu lumânarea în nonsharf! Ce frumoooss! Bai Copola, Hai că moare audienţa! Cine e la groapă? Avem fibră la groapă?

Şi tot aşa …până când sinucigaşul e aspru certat, pălmuit, judecat, închinat, îmbălsămat şi chiar cu slujba făcută-căci nu dă bine înmormântare la tv fără popă.

Reci, impasibile, camerele reţin pentru posteritate toate detaliile picante: zborul, tăietura adâncă, dâra de sânge, privirea de sticlă.  Suflul împuţit al unei morţi grăbite pluteşte peste tot. Imagini puternice, declaraţii cu sânge scurs din nas înseamnă Oscar pentru NecroTV.

Noi ştim de ce, pare a spune corul de ciocli care înnegreşte tastaturile cu jegul scuipat în căutarea audienţei! Ştiam înainte să se întâmple!

De fapt, noi am deschis fereastra!

Pana la urma, lumea se schimba! Asa ca, idiferent de tabara in care ne aflam, zic sa ne mentinem antrenati!

Go ’way from my window
Leave at your own chosen speed
I’m not the one you want, babe
I’m not the one you need
You say you’re lookin’ for someone
Never weak but always strong
To protect you an’ defend you
Whether you are right or wrong
Someone to open each and every door
But it ain’t me, babe
No, no, no, it ain’t me, babe
It ain’t me you’re lookin’ for, babe

Go melt back into the night, babe
Everything inside is made of stone
There’s nothing in here moving
An’ anyway I’m not alone
You say you’re lookin’ for someone
Who’ll pick you up each time you fall
To gather flowers constantly
An’ to come each time you call
A lover for your life an’ nothing more
But it ain’t me, babe
No, no, no, it ain’t me, babe
It ain’t me you’re lookin’ for, babe

Mai multe ne invata diseara batranul Bob

Cum altfel sa-ti amintesti de mica avere cheltuita pe pantofii Pollini daca nu atunci cand apa si praful ocupa centimetru dupa centimetru in timp ce tu sari ca o gazela schioapa printre baltile comunitare. Rimelul garantat waterproof prin etichete stralucitoare, se intinde nemilos. Tricoul expandat ca prin minune de apa de ploaie devine pe loc cu un numar mai mare. Dar ai si un castig. In sfarsit ai freza punk cu care niciun hair desingner de renume nu a reusit sa te satisfaca. Nu te baza pe umbrela. Monstrul  te tradeaza, se contorsioneaza, te loveste, te inghionteste ..pe tine si pe cei care au nefericirea sa te insoteasca. Capata viata ca si cand fiecare picatura de apa i-ar da si mai multa simtire.

Si in mijlocul haosului dezlantuit te trezesti la viata. Te intorci la origini si iti aduci aminte ca poti merge si desculta, chiar daca privirile speriatilor din jur te urmaresc ca pe o apucata. Arunci umbrela, insfaci pantofii de tocuri si pornesti sa infrunti potopul.

E indicat sa razi si sa inujuri cu foc printre dinti. Nu o face cu voce tare. Despletita, uda, desculta si cu tot fardul intins chiar ii vei face pe toti cei din jur sa te priveasca precum o lunatica.

Prinsa in mijlocul vartejului iti redescoperi limitele. Si adevarul.  Wonderwoman se ineaca. Masca, odata spalata, te lasa asa cum nu credeai sa te redescoperi vreodata. Pe cine ti-ai dori atunci aproape? E bine totusi ca raspunsul nu se aude. Nutrind un pic de mila fata de fiinta bleaga si plouata, furtuna nu-ti lasa prea mult pentru ganduri …necurate. Atacul de furie trece brusc asa cum a si inceput. Cu umbra un pic spalata te indrepti ostenita spre cel mai apropiat tarm.

Acum oftezi oarecum usurata: in prognoza personala pentru viitorul apropiat iti impui sa nu se mai anunte ploi.

Mă întrebai azi, rupt un pic de agitaţia din jur – banal, recunoaşte – care a fost cea mai frumoasa zi pe care am trăit-o până acum. N-am putut să fiu foarte coerentă în răspuns, iar spontaneitatea intrase în pauză..aşa că ţi-am cerut un răgaz pentru gânduri. Şi ţi-am promis că, de data asta, n-o să fug de răspuns.

M-am întors în timp şi am încercat să-mi aduc aminte de zile senine, de ploi şi curcubeie..de zâmbete, sclipiri în ochi sau „îndrăgosteli” trecute. Am retrăit dimineaţa aceea superbă, cu lumină roz din Barcelona, gustul cafelei pe ploaie, între zidurile vechi din Roma şi agitaţia nebună a primului pas făcut pe străzile Londrei.  Şi mai ales mi-am amintit de nopţi: alea cu miros de tei, pline de vorbe şi muzici. De emoţia celor 260 la ora sau de primul pas de tango reuşit. De secunda aceea când lumina a descris pe faţa ta culori, jocuri şi stări pe care nu le cunoşteam. Dacă mă intrebai atunci care e cea mai frumoasa zi, stiam exact ce să-ţi răspund.

Sau poate e vorba despre oameni: ziua în care te-am întâlnit, ziua în care m-ai luat în braţe..ziua în care m-ai făcut să râd, ziua în care mi-ai demostrat că toţi demonii care îmi încruntă fruntea sunt nişte caraghioşi…dar şi astea poartă acum fire prăfuite de trecut. Se descalifică deci din cursă.

Aşa că mă hotărăsc greu…nu pot să-mi aleg o zi pe care să o proclam: cea mai frumoasă…dar pot saămi imaginez…

M-aş mulţumi, sincer, cu mult mai puţin. Cea mai frumoasa zi ar începe într-o dimineaţă, pe o plajă, cu o cană de cafea între palme. Atât. E prea puţin sau prea mult? Cea mai frumoasă zi ar trebui să fie legată de lucruri mult mai importante sau de lucruri mult mai simple? Cum facem un clasament? Ţinem cont dacă plouă, ninge sau dacă avem temperatură? Ar trebui să ştim cum arată cea mai frumoasă zi sau ar trebui să ne surprindă ea pe noi? Când e prea mult, când ne mulţumim cu prea puţin? Câte întrebări şi atât de puţine răspunsuri…

Am fost acceptata, desi nu cerusem, intr-un fight club autohton.  Cica prezint garantia unei lupte bune, serioase, duse cu mandrie pana la capat. Pana la ce capat? am intrebat cu vocea un pic subtiata..adik oi cara si io ceva pumni in capul oponentului, dar expresia” pana la capat” nu mi-a suras.

Pana la capat??!! adik??!! Pana la lasarea dintilor pe podea, pana la primul os rupt sau pana la lesin?

Recunosc ca de-a lungul unei zile strang destule frustrari. Din trafic, din autobuz, de la job, de la sefi, de la calculatorul care nu porneste, de la artistii care nu sunt artisti, de la cei care vor shimbari fara sa aiba nicio justificare, de la It-istul care mi spune mereu : “da si tu un restart sau vezi daca e in priza”.

Prima data am refuzat politicos. Adik, stiu ca sunt multi sau mai bine zis, mai multe care ar dori sa ma traga de par, dar am incercat sa ma port macar o data in viata, ca o doamna. Sa zic nu, cu un zambet sharmant in coltul gurii. Dupa care m-am gandit mai bine. De fapt, de ce nu??!!

Indiferent de nevinovatul sau nevinovata care-mi va sta in fata, puterea de concentrare ma va ajuta sa trec la fapte. Sunt sigura ca dupa primul branci, in fata mea se va afla mereu altcineva. Vanzatoarea acra de la tejghea, manelistul cu Q7 alb din coltul blocului, baba cu mustata din tramvai sau scuipatorii de seminte din parc. Sau ma pot duce in cealalata parte: la snobii care vorbesc numai despre muzica buna, la barbatii care se compromit in relatii cu femei total gresite sau corporatistii incorsetati in costume ieftine. La cei care flirteaza in nestire
prin telefoane interminabile fara sa aiba tupeul sa spuna pe bune ce vor, la femeile care odata purtau vinilin si acum pretind ca sunt altfel, la cantaretele autohtone de pop music sau dance…

Si lista ramane deschisa. Indiferent de cat de pacificisti ne vrem, ne credem sau ne spuna altii ca suntem, sunt sigura ca fiecare dintre voi gaseste cel putin un motiv si cel putin o persoana cu care s-ar bate.  Asa ca dragilor, sa ne antrenam, zic! Pentru inscrieri, e de ajuns un comment bine argumentat

Pancu’ nu va moare!!!