A fi aerian este singura modalitate prin care poţi răzbi în viaţă, dacă nu poţi suporta să fii mereu lovit de nefericirea altora.

Parcă este aproape ilogic să te apuci să lupti pentru a-i ajuta pe alţii,  deoarece nu ai aduce decât o schimbare de 0,…0001% în lumea în care trăiești și nu ar mai rămâne destulă energie pentru a lupta pentru tine. Totuși, faptul că refuzi să te implici și că din când în când mai lași să cadă în mâna vreunui cerșetor 50 de bani, nu te diferenţiază deloc de cei pe care îi arăţi cu degetul.

Degeaba creezi povești în căpșorul tău în care te pui în poziţia  președintelui. Degeaba începi să zâmbești singur la uralele din partea multimii ce-ţi răsună în minte pentru că, sigur, tu nu ai fi ca el, tu ai schimba lumea și ai curăţa-o de rău. Şi apoi rămâi cu o ciudată multumire interioară uitând că, în viaţa reală, ar mai fi fericirea ta și a familiei tale, a unchilor tăi, a mătușilor tale, a bunicilor tăi, a prietenilor tăi, a prietenilor prietenilor tăi, a foștilor colegi de liceu, a profesoarei preferate, a lui Rick, căţelul care a murit de cancer și de banii ce i-ai dona pentru un studiu de cercetare pentru ca alţi câini să nu mai moară de aceeași boală cruntă etc.

Singurele informaţii pe care le deţin și care nu mă vizează în mod direct sunt cele pe care le culeg de la TV, din știrile care mi se perindă prin faţa ochilor cât timp îmi beau cafeaua pe la 6 și ceva dimineaţa.

M-au șocat imaginile pe care le-am văzut. Am plâns când am văzut bătrâni plângând de necaz. Dar doar la atât am rămas: am plâns și apoi am plecat la facultate, am fost la cursuri, am mâncat covrigi, am învăţat și am râs alături de colegii mei, conștientă fiind de faptul că linia aceasta o voi urma până îmi voi atinge primul vis. Apoi se va naște un nou vis și voi munci pentru a-l atinge și tot voi continua așa până voi termina toată energia consumând-o cu lucruri ce au legătură doar cu fericirea mea.

Am făcut din egoism un mod de a trăi  și am ajuns să trăiesc după legea modernă a junglei. Am criticat România, dar am ajuns și eu să ilustrez tiparul românului.

( (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.)

Încerc de mult timp să împac în capul și în sufletul meu toate cultele ce aparțin religiei creștine pentru că mă revoltă  existența atâtor diferențe “căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său. Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevăr grăiesc în Hristos, nu mint) – învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr.” (1 Timotei 2: 5,6,7).

Oricât am căutat, oricât m-am străduit să găsesc explicații, nu am găsit în Biblie sursa, izvorul din care s-a născut cultul sfinților. De fiecare dată când încerc să îl accept ca pe o modalitate de percepere a credinței, simt că tind să contrazic mesajul mesianic.

Ceea ce au în comun toate cultele ce aparțin religiei creştine este principiul conform căruia omul nu se poate mântui singur.

După cum zicea Pavel, “Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7:21-23)

În consecință, pot eu să venerez un om pentru viața lui, când știu că el nu este capabil să se mântuiască singur, ci în permanență este ajutat, ridicat, iertat?  Daca “ El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice(Tit 3:5,6,7), ce  raționament mai există în rugăciunea către sfinți, dacă cinstirea lor nu are fundament?

Știu că mulți dintre voi nu întelegeți ce m-a apucat astăzi să arunc cu versete din Biblie pentru a argumenta o temă care pe mulți nu vă interesează, dar pelerinajul care a avut loc la Iași și la București m-a făcut să realizez că totuși mai există oameni care doresc să creadă, oameni care sunt dispuși să străbată drum lung, să stea în ploaie și în frig ca să se roage pentru cei dragi cu speranța că rugăciunile le vor fi ascultate, dar se multumesc cu ce au primit din generație în generație și refuză să creadă în urma perceperi personale ( prin citirea Bibliei).

Nu vă cer să credeți ce cred eu, ci vă cer ca ceea ce credeți să aibă bază. Dacă te numești creștin, tot ceea ce crezi trebuie să-și aibă sursa în Biblie, singura carte pe care ar trebui să o consideri de inspirație divină.

Articolul acesta se adresează îndeosebi celor care au îmbrățișat credința creștină.

Deși îmi captase atenția și mama observase acest lucru, am auzit-o zicând : “Ia, fii atentă !”.

După ce s-a terminat, am așteptat să-mi spună ceva, dar a tăcut …nu mi-a reproșat nimic.

M-am dus sus, la calculator, să caut reclama  pe Internet pentru ca să o mai văd o dată și încă o dată și încă o dată.

Ştiu că unora li se pare prea siropoasă.  Alții, după ce o văd, se gândesc doar la faptul ca românii au mai plagiat ceva…

Unii cred că e doar o reclamă stupidă care trezește în tine o hotărâre tip Revelion; îți propui să schimbi multe lucruri în “anul” ce urmează, dar de fapt de pe 2 ianuarie ai uitat deja tot ce ți-ai propus.

Pentru mine simbolizează îndepărtarea față de părinți…

E trist că am ajuns să dedicăm foarte mult timp altor lucruri, dar când vine vorba de a povesti părinților un eveniment din viața noastră, obișnuim să-l redăm în 5 cuvinte și orice întrebare ni se pare o întrerupere nejustificată deoarece detaliile reprezintă pentru noi timp pierdut, pe când, pentru ei, timp câștigat.

Ar fi bine dacă m-aș uita în fiecare dimineață la această reclamă.

M-am întrebat atunci, de ce nu sunt mai multe cuvinte prin care poate fi exprimat acest concept, iubirea?

Oare pot eu numi iubire, sentimentul general pe care îl simt față de necunoscuții care mă înconjoară, sentimentul care îmi inundă inima într-un moment de euforie, când am câştigat la lotto, mi s-a născut primul băiat sau când am luat singurul 10 din facultate la o anumită materie?

• Oare adevărata iubire nu este testată doar după ce ajungi să-l cunoşti pe cel de lângă tine? Cum poți iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti?

• Oare adevărata iubire nu este aceea care trece peste orice tip de discriminare? Oare iubire nu ar fi însemnat ca un samaritean să iubească un evreu, ca un alb să iubească un negru, ca un român să iubească un rom…ca un creştin să iubească un necreştin?

Nu aş vrea să intru în alte discuții precum: ce înseamnă iubirea, limita între a iubi şi a fi fraier etc…aşadar vă voi lasa în compania unui fragment din Fratii Karamazov :

“X: Aş fi capabilă să fac ceva minunat pentru cei aflați în mare suferință, dar aş dori, în schimb, o recompensă, e drept, o răsplata nematerială, dar pe măsura sacrificiului meu, mi-aş dori să fiu apreciată prin cuvinte de mulțumire, aş vrea să se răspundă iubirii mele prin iubire. Altfel, eu nu sunt  în stare să iubesc pe nimeni.

Cu cât iubesc oamenii, în general, cu atât mai puțin îi iubesc iîn particular, adică pe fiecare în parte, ca entități diferite. În visele mele, am ajuns adesea la idei pătimaşe de slujire a omenirii şi presupun că m-aş fi lăsat şi răstignită pe cruce pentru oameni, dacă ar fi fost necesar. Cu toate acestea, dacă cineva se află mai aproape de mine, atunci personalitatea lui mă sufocă, lezându-mi amorul propriu şi limitându-mi libertatea (…)

Părintele Zosima: Cei care se manifestă printr-o dragoste visătoare ajung chiar să-şi dea viața pentru o cauză oarecare în schimbul unei recunoşteri imediate  si a unei aprecieri necondiționate şi garantate a celor din jur, de parcă s-ar afla pe o scenă şi ar vrea să fie venerați sau aplaudați îndelung. (…) Dragostea  vie înseamnă însă o muncă temerară şi rezistentă, aproape ca o ştiință”

Între cele două există numeroase similitudini şi din păcate, uneori, ceea ce le diferenţiază nu ne este întocmai benefic.

Un contract aparte din dreptul roman, care nu s-a păstrat, este POLLICITATIO.

Pollicitaţiunea consta în promisiunea solemnă pe care o făcea un candidat la magistraturile Romei sau ale municipiilor, în fata cetăţenilor, de a realiza din averea proprie anumite bunuri de utilitate publică, precum : teatre, străzi publice, stadioane etc.

Ce era interesant la această promisiune este că echivala cu un contract încheiat între municipiu/cetate şi candidat. Aşadar, acesta din urmă se obliga la a respecta ceea ce a promis în cazul în care va fi ales.

Dacă acesta obţinea funcţia şi nu îşi îndeplinea obligaţia asumată, cetatea sau municipiul, ca persoane juridice şi creditori fictivi, puteau cere executarea promisiunii solemne făcute în „campania electorală ”.

De-ar exista ceva asemănător şi în zilele noastre…

Stătea pe scaunul lui și privea firele de ață, care colorate, care cenușii, care negre. Trebuia să cântărească nuanțele și să mențină armonia de culori.

Când avea să vină ziua aceea în care nu va mai putea vedea și toate firele colorate aveau să cadă singure din cauza abundenței de cenușiu și negru, atunci nu va mai putea face nimic decât să sufle foc peste toate.

Dar nu trebuia să se gândească la acest lucru pentru că se întrista și începea să plângă. Lacrimile i se prelingeau pe față și lăsau în urma lor răni adânci.

Își aducea aminte de prima dată când a plâns, de lacrimile ce i-au produs cicatricele acelea înfiorătoare pe care le simţea de fiecare dată când îşi trecea mâna peste obraji… când s-a urcat pentru prima oară pe scaun şi a găsit recomandarea scrisă pe un bilet : ” Priveşte al 12830- lea fir, uite-te la esenţa lui, apoi taie-l. Este singura dată cand ai voie să-i vezi esenţa!”.

Era un fir de culoare verde crud, care în jurul lui avea înca alte 4 fire foarte vii la culoare,descendete din aceeaşi nuanţă . Privind mai atent a văzut o femeie muribundă, o mamă înconjurată de copiii ei, o inimă iubitoare, plină de pace,dar tristă pentru că simţea cum viaţa se scurge din ea. Încerca totuşi să-şi îmbărbăteze băieţii atât de dragi schiţând un zâmbet deşi abia mai putea respira.

I-a fost greu să taie firul ,dar a trebuit. Doar acesta era scopul pentru care exista.

Imediat după, 3 fire din jurul acelui fir şi-au mai pierdut din culoare, iar unul a devenit cenuşiu…

Într-un final a înţeles ce a făcut . Pielea feţei îi sfârâia la fiecare lacrimă ce îi traversa obrajii.  A ajuns să plângă atât de tare încât câteva fire cenuşii au căzut din cauza zgomotului şi de aceea a trebuit să mai taie alte fire colorate pentru ca să restabilească armonia. Strângea din buze, se forţa să nu mai plângă, iar în străfundu-i simţea cum inima-i sângera.

Nu avea să mai privească esenţa nici unui fir, ci doar să le taie !

De atunci a trăit într-o continuă rutină şi pe măsură ce timpul trecea a ajuns să se obişnuiască, tristetea i s-a mai domolit, aproape că s-a robotizat. Totuşi, o amintire îi încălzea mereu sufletul: acel fir alb, singurul care a existat vreodată. Acela care nu a trebui tăiat, ci a căzut de la sine.

Nu a înţeles niciodată de ce, dar la căderea lui firele au capatat mai multă culoare şi pictura din faţa lui a devenit vie.

Era o enigma pe care nu o putea dezlega, dar era sigur ca la Sfârşit o va afla.  Până atunci mai era doar puţină vreme…ochii abia îl mai ajutau.

Sărbători fericite!

Acum știu motivul. E CUTIA.

La început nu știam exact ce e cu ea. Nici nu m-a interesat prea mult. Eram mulțumit că nu eram singur în întuneric, deși, în ultima vreme, tăcerea dintre noi devenise stânjenitoare și un colț de-al ei îmi împungea cutia craniană așteptând parcă să intre în ea. Dar nu dădeam importanță durerii pentru că altceva îmi capta atenția. Eram cuprins de neliniște. Simțeam că ceva avea să se întâmple, ceva ce avea să mă schimbe .

…………………………………………………………………………………………………

Nu după mult timp m-am trezit într-o lume plină de ceață, fără contururi. Singurele lucruri pe care le vedeam clar erau CUTIA și firul care ne lega.  Ce să fac? Trebuia acum să văd ce e cu ea. Dar ce să-i spun? Mi-era si rușine. Am stat aproape 9 luni împreună și eu am ignorat-o.

Când în sfârșit am reușit să bolmojesc o întrebare, ea s-a deschis și mi-a arătat că-i goală.

…………………………………………………………………………………………………

Am avut o viață pașnică, ce-i drept cam încețoșată vremea aceea, dar pașnică.

Haosul a apărut din momentul în care am început să pot; am început să văd , să simt, să miros, să descopăr, să înțeleg.

De atunci CUTIA tot copie, tot ce găsește, tot ce o impresionează, tot ce vede prin ochii mei.

Are și ea creierul ei, e mai micuț și stă lipit de al meu. Nu știu dacă poate fi numit exact creier pentru că am impresia că nu are reguli fixe după care funcționează: alege aleatoriu ce părți să se copie în ea, ce părți să dispară pentru totdeauna, ce părți să îmi transmită mie și care să se ducă din mine, în ea.

Mă trezesc că gesticulez ca Vasilică, am aceleași tic verbal ca Ghiță, vine deodată tristețea peste mine sau mă umplu de bucurie; ce credeam în clipa de dinainte , nu mai cred în secunda următoare și tot așa… ce are chef CUTIA.

Singurul moment în care mă înțeleg cu ea e după ce se scurtcircuitează, când ajung la linia dintre senilitate și normalitate. După ce m-a împărțit în sute de bucățele și mi-a dat atâtea caracteristici de nu mai deosebesc care sunt ale mele și care ale altora…mă lasă…mă lasă să mai scot câteva lucruri din ea și-mi revin puțin.

Am încercat să mă adaptez, am început să mi-l programez , să aloc un anumit timp fiecărui lucru important, dar mereu simt că sunt contra cronometru. Nu știu cum să-mi înghesui prietenii printre orele necesare de învățat și cât timp îmi pot păcăli organismul să nu îmi ceara odihnă…de mers pe jos nici nu îmi mai pun problema .

Cum pot să păcălesc timpul astfel încât să mă pot dezvolta multilateral?

La alte facultăți mai ai șanse, datorită domeniului studiat, să absorbi “informații” și din alte domenii. Eu parcă sunt blestemată să mănânc doar Drept.

Oare ce este mai de dorit : să excelezi într-un domeniu sau să știi din toate câte puțin ? Este posibil să poți cunoaște mult din toate?

Oare este așa de important să știi în ce lume trăiești, câtă vreme ești student?

Am vrut să pun în aplicare ceea ce învățasem la drept constituțional și ce am aflat? Că învăț cucuri. La nivel teoretic totul pare așa de simplu și de frumos, dar nu se pliază pe sistemul din România…parcă practica și teoria sunt antagonice. Nu tu sistem semi-prezidențial, nu tu democrație, nu tu  respectare a Constituției(zice fata de 19 ani).

Şi acum mă gândesc la ce mă ajută să știu în ce lume trăiesc, dacă acest lucru mă irită cumplit. Să mă simt și mai incapabilă că nu pot schimba nimic? Să ma uit la diferite emisiuni ca să ascult o mulțime de “păreriști”, care sunt frustrați că nici ei nu pot schimba nimic?

Merg la facultate și îmi aud profesorul, care este om influent, că se chinuie de atâta timp să schimbe un anumit lucru și nu reușește.  Şi eu ,un pigmeu, ce să fac? Să învăț cu speranța ca voi schimba ceva? Sa știu din toate pentru a argumenta că sistemul din România e la pământ?  Să-mi găsesc un serviciu, să mă așez la casa mea și să nu mă mai consum? Să plec din România?

Să visez SAU Să NU…? Am timp?

Intrasem în bibliotecă și toată gălăgia orașului o lăsasem afară. Singurele sunete care se auzeau erau cele ale paginilor răsfoite.

Degeaba încercam eu să păcălesc podeaua pășind ușor. Anii mulți pe care îi avea în spate nu o lăsau să tacă și scârtâia înadins ca să-mi facă în ciudă. I-am continuat jocul până când am observant că bibliotecara începuse a mă fixa cu privirea.

Am grăbit pasul și în sfârșit am ajuns în cealaltă încăpere, în camera unde puteam să stau cât vreau în fața rafturilor, să iau zeci de cărți în mână, să le răsfoiesc  până când degetele mele aveau să fie impregnate de mirosul acela bolnăvicios de carte veche.

Abia citisem Sărbătoarea Ţapului și voiam neapărat o altă carte la fel de bună. Eram cuprinsă de nerăbdare,  foamea abia îmi fusese potolită, și simțeam că va deveni mai mare.

Iar nu găsistem Crimă și Pedeapsă și începusem să citesc prefețele și rezumatele de pe spatele cărților ca să aleg. Parcă în final alesesem ceva de Paler și ceva de Cărtarescu, dar am rămas în minte cu două dintre cărțile pe care le răsfoisem, cărți ale căror autori nu i-am reținut, știam doar locul pe raft.

Următoarea dată când am fost să le iau, biblioteca era închisă și avea să fie mutată în altă parte, pentru că Palatul Culturii, spațiul în care își avea locul, începuse a fi restaurat. Și acum mă mai gândesc la acele cărți : una era despre un arab crescut în America și devenit terorist și una despre o fată care se îndrăgostește de tatăl ei.

Acum doar îmi imaginez cum ar fi decurs, cum s-ar fi terminat…

Şi când vine vorba de cărți îmi place să încep si să închei cu Borges.

“Întotdeauna m-a uimit să cunosc oameni pentru care cărţile pur şi simplu nu contează şi oameni care dispreţuiesc actul lecturii, darămite pe cel al creaţiei. Poate e întotdeauna uimitor să afli că dragostea ta nu e la fel de atractivă pentru alţii, cum e pentru tine.”

Muzica corală a rămas una din preferatele lui , pentru că e corist, bas mai exact. Am devenit și eu coristă și m-am îndrăgostit și eu de acest timp de muzică, de complexitatea ei , de armonii. Și cum pot să vă deschid și vouă apetitul, dacă nu prin prezentarea unui grup coral de copii care m-a fascinat.

Libera este cel de-al treilea nume ales pentru un grup vocal de băieți aflați sub îndrumarea compozitorului Robert Prizeman. Băieții au vârste cuprinse între 7 și 16 ani,  o mare parte din ei facând parte din corul bisericii anglicane St. Philip’s din Norbury, Londra.

Numele trupei s-a schimbat de câteva ori în timpul concertelor live din Londra pentru că s-a vrut ca acesta să reflecte înnoirile ce apăreau în stilul muzical abordat și deasemenea pentru a nu mai fi  văzuți doar ca un cor tradițonal de muzică bisericească.

Prima apariție publică a fost în anul 1984, sub numele “Saint Philip’s Boys’ Choir”, când au interpretat piesa „San Damiano”. Primul lor album a fost lansat 4 ani mai tărziu sub numele de “Sing For Ever”, cântecul cu același nume fiind ales ca imnul evenimentului  ” Children in Need” din același an .

Cu timpul, grupul “Libera” a lansat încă  6 albume: “Libera” (1999), “Luminosa” (2001), “Free” (Septembrie 2004), “Visions” (Noiembrie 2005) ,“Angel Voices” (Noiembrie 2006),” New Dawn” ( Septembrie 2008) și au fost invitati la diverse emisiuni televizate, ajungând să țină concerte în alte țări precum Coreea de Sud, Japonia și S.U.A.