Astăzi, golul a fost pentru USL. Sau mai rău, își dă autogol. E doar unul…  Scorul final, abia după alegeri.

Cum a căzut Guvernul Ungureanu, noul premier desemnat, Victor Ponta trebuie să-și formeze echipa de lucru.

Nu sunt în temă cu toți posibilii ministeriabili, atenția mi-a fost țintuită spre Andrei Marga – unul dintre cei vizați la funcția de Ministru al Educației (din nou).  Este de notorietatea rivalitatea dintre Marga și ministrul Cătălin Baba. Este și mai cunoscut faptul că Andrei Marga a fost recent înlăturat din funcția de rector al Universității ”Babeș-Bolyai”.

Pentru Baba o să rămână o veșnică întrebare dacă vinerea-i o zi bună sau rea. În acest articol din 10.feb 2012 – pe care-l puteți citi aici – aflăm că într-o zi de vineri Baba s-a supendat din funcțiile didactice și de conducere de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (UBB) pe perioada exercitării mandatului de ministru. Astăzi, vineri, 27.04.2012 rămâne și fără șefia Ministerului. Și tot astăzi citesc aici că Senatul universității a validat lista noilor decani ai facultăților. Decanatul – condus din 2004 până în februarie 2012 de Baba este acum sub șefia conf. dr.  Călin Hinţea.

Cătălin Baba a ajuns ministru în timpul Erei Marga (cum se spune pe-aici, prin Cluj) – adică pe vremea când acesta conducea , încă, UBB.  Conflict mocnit evident între ”filiera” lui Baba și Andrei Marga, rector și președinte PNL  Cluj. Andrei Marga declara la momentul numirii în funcție a lui Baba la MECTS că plecarea lui Funeriu este o ușurare, însă aducerea clujeanului înseamnă stagnarea învățământului.

Dar Baba a pornit din postura de învingător. Cum a preluat frâiele puterii Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Ovidiu Cătălin Baba a folosit-o împotriva fostului mentor, Andrei Marga (aici) : Senatul Universității Babeș-Bolyai a fost nevoit să numească un rector intermiar, ca urmarea a unei decizii luate de (atunci) noul ministru al Educației, în situația în care termenul de alegere a rectorului depășește mandatul rectorului în funcție.  Cum s-a și întâmplat. De fapt, a urmat apoi o adevărată campanie de alegere a rectorului.

Ceea ce voiam să subliniez în acest text sunt următoarele: când păreau că s-au mai limpezit și liniștit apele în Universitatea ”Babeș-Bolyai”,  și universitarii credeau c-au scăpat de Marga (circulând zvonuri că acesta nu va mai călca niciodată în UBB), iată că, ”invincibilul” Marga este în cărți – se anunță aici – și are toate șansele (sforțate ori ba) să ajungă iar… nu la șefia UBB, ci la conducerea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, sub aripa Ponta.

Într-un comunicat al UBB după încheierea celui de-al patrulea mandat de rector UBB, scria că profesorul își va continua activitatea la univeristăți din Israel, Germania, Canada și China. Scurtul text al comunicatului se închia așa: ”Fireşte, Andrei MARGA are şi funcţii şi îndatoriri în viaţa publică a României, pe care le va exercita ca până acum.”  Unde dai și unde crapă.

În final, mama lor… tuturor!

Le cunosc pe amindoua, sunt/erau studentele mele. Cu note mari amindoua. Cea in viata, chiar exceptionala. Se intorcea nu de la club, cum scrie ziaristul, ci de la munca, fusese in cercetare de teren, la o biserica din Cluj, impreuna cu alti doi colegi, in cadrul unui workshop pe care il conducem eu insami. Fetele nu erau altceva decit colege si prietene, orice alte speculatii jegoase ale jurnalistului sunt NULE.

O tânără din Cluj-Napoca de la Facultatea de Teatru și Televiziune s-a sinucis în camera de cămin și a fost găsită moartă de colega ei de cameră (după ce s-a anunțat poliția).

Textul de mai sus este al unei doamne profesoare care a predat timp de 11 ani etica pentru studenții jurnaliști (momentan este profesor universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul UBB) și apare într-un articol al dumneai intitulat Pentru o campanie de falimentare a jurnalismului de scandal.

În presa națională există articole ale jurnalistului amintit de Miruna Runcan – Mihai Șoica – în care el inventează o poveste între cele două fete, practic reface scenariul pentru a oferi doza de senzațional cititorilor de pretutindeni.

Eu nu le-am cunoscut pe cele două fete despre care se vorbește (cea care s-a sinucis și colega ei), dar nu este dificil să-ți dai seama de insinuările jurnalistului și să-i demontezi de la o primă lectură materialul scris pentru un ziar național.
Ce am citit eu și mi s-a părut irelevant și m-a făcut să-mi pun semne mari de întrebare în ceea ce privește procesul jurnalistic.

Andreea Buzan a fost găsită de poliţişti spânzurată, cu un cearceaf. Unii cititori îl discreditează și din pricina faptului că a scris ”cearceaf”, ci nu cearșaf. DOOM-ul (ediția a II-a) acceptă ambele cazuri.

Dacă la ultimele două cazuri, studenţii s-au sinucis din cauza situaţiei şcolare, în cazul Andreei Buzan, aceasta s-a sinucis din dragoste pentru colega de cameră.
Apoi explică mesajele de pe biletele de adio – cele cumpărate de la polițist, precum susține profesorul universitar Miruna Runcan. Vă întreb… De a trebuit să precizeze că s-a înfiripat o poveste de dragoste între cele două fete? Mesajul de pe bilet era următorul, după cum susține autorul Emma, te iubesc. Iartă-mă pentru tot ce ţi-am făcut.
Surse judiciare susţin că Emma era chiar colega de cameră şi că nu este exclus ca între două tinere să existe o relaţie de dragoste. Mie-mi sună a surse judiciare imaginare.
Aceasta a plecat la discotecă, lăsându-şi prietena plângând. O continuare interesantă era: și nu a dus-o cu ea la discotecă pentru că acolo se ascultă manele și fata care s-a sinucis era rockeriță.
Ceea ce susține autorul e similar cu presupunerile istețe de după un accident în care se spune da s-a întâmplat pentru că soția i-a atras atenția soțului povestindu-i despre noua mașină pe care și-o dorește și acesta foarte nervos și-a întors privirea spre ea și în acel moment mașina a derapat și s-a ivit de un stâlp

Pe Facebook menționa că era interesată de relații cu femei. Cunosc multe fete/colege/amice care se distrează cu astfel de idei trăznite. Era și mai facil pentru materialul dumnealui senzațional dacă ar fi avut in a relationship with Emma nu mai știu cum. Profesionist să invoci facebook-ul. Dacă una dintre cele două mergea într-un loc, imediat apărea și cealaltă – Propoziție care nu este altceva decât o supoziție, care vrea să întărească mesajul.

Pe calculator rula aceeaşi piesă rock, iar și iar, ca un mesaj de încurajare pentru ce ar fi urmat să facă. Vă las pe voi să vă imaginați de unde știa jurnalistul aceste detalii. Ai crede că ar fi fost acolo înainte de fapta regretabilă. Am ascultat și știrea celor de la ProTV și domnișoara reporter a zis din camera se auzeau acorduri de rock, cu mesaje morbide – se face interpretarea unor piese musicale în astfel de momente?

Colegii de facultate ai studentei care s-a sinucis se revoltă față de insinuările din presă – chiar așa se intitulează și articolul pe care vă propun să-l citiți aici.

Eu sunt la început de drum în această meserie de jurnalist. I se poate întâmpla oricui să distorsioneze mesajul dintr-un motiv sau altul, cu sau fără voință.  Am ales să scriu acest text pentru a duce mai departe mesajul profesorului universitar Miruna Runcan. Nu ne putem permite să adăugăm ingrediente care să dea gust materialelor jurnalistice, cu atât mai mult atunci când se-ntâmplă o tragedie. Puneți-vă preț de câteva momente în pielea familiei studentei care s-a sinucis, dar în același timp să vă gândiți și la cei care distrug cu ajutorul instrumentului numit presă reputația persoanei în cauză.

“Petiție pentru însănătoșirea presei autohtone”, dacă doriți să semnați puteți accesa acest site.

Să presupunem că un fotograf X își pregătește demersul fotografic, pozând exclusiv oameni pe stradă – diferiți ca vârstă, sex, fizionomie, stări, etc. El realizează deci portrete ale oamenilor, care să exprime viața lor de zi cu zi. Ingeniosul  X își construiește foarte bine materialele. Își alege un oraș anume și se ocupă cu fotografierea subiecților în diferite anotimpuri sau perioade ale anului. Evident, numărul persoanelor care fac parte din procesul fotografic este direct proporțional cu numărul albumelor pe care X-ulescu le pregătește.

Tot ca supoziție:  fotografiile lui X sunt apreciate, fiind considerate chiar foarte reușite. Autorului i se aduc laude, lumea se-nchină, dintr-odată X devine ”popularul fotograf”. Popular pentru majoritatea, am putea spune. Dar din cine este formată această ”majoritate”(vă întreb)…

Am stabilit mai sus, prezența oamenilor constituie condiția sine qua non a demersului fotografic. Voind să realizeze cât mai multe portrete care să reliefeze trăsături și stări diferite, X fotografiază tot ce prinde, doar are nevoie de cât mai mulți subiecți, aleși la întâmplare.

Cazuri: I) Subiecții sunt entuziasmați că apar în fotografiile popularului X, devenit popular tocmai datorită lor și entuziasmului cu care îi sunt privite pozele. El reușește să imortalizeze stările și trăsăturile despre care spuneam mai sus. Și lumea îi apreciază munca. (Aici aș mai avea o remarcă – vorbim despre acei subiecți ai căror imagine este reflectată pozitiv în albumele fotografului cu pricina – pe scurt – cei care dau bine)

Caz II) Cei din afara experimentului – privitorii – rămân uluiți de cât de tari sunt fotografiile lui X, câte portrete, cât de sugestive sunt. Și ce față au unii!

Caz III) subiecții – care apar în ipostaze mai puțin fericite – unii dintre ei chiar persoane publice (deși asta e mai puțin important față de faptul că imaginea lor, indiferent de statutul social, este vădit afectată) sunt neputincioși în fața reacțiilor celor care comentează pozele. Colectivul te mai și pedepsește, uneori prin comentarii și aprecieri răutăcioase.

X-ulescu își arogă toate drepturile, fiind un fel de nepot al nu știu cărui Zeu și se presupune că el este cel care știe cel mai bine momentele de maximă expresivitate în care o persoană trebuie fotografiată. Firește, cele care să sugereze ceva semnificativ pentru arta sa, chiar dacă prin asta contribuie la (sau se face direct vinovat de) șifonarea imaginii persoanei în cauză – indiferent de statutul ei.

Întrebare.  Ce fac oamenii din cazul III, când singurul factor care poate influența produsul final este doar X, fotograful despre care vorbim și care nu cere permisiunea oamenilor care apar în fotografiile sale. Să luăm doar un exemplu ipotetic.  Subiectul unei fotografii este vânzătoare în mall și dumneai apare pe stradă între-o ipostază neavantajoasă (am uitat să vă spun, arta fotografică a lui X, ca orice artă ușor nișată, care se respectă, a infestat facebook-ul), colegii doamnei o recunosc – etapele de mișto-uri sunt trecătoare, până la urmă, dar de ce să fie nevoită să le accepte?! Și de unde până unde?!  aș spune eu. De ce să-și permită cineva să folosească imaginea altcuiva în scopuri personale, și să-și atragă lauri stând pe un piedestal invizibil(pentru mine) datorită acestor oameni  pe care îi fotografiază și pe care uită să-i mai întrebe dacă sunt de acord să ajungă subiecți.

Tonul iritat – pe care nu știu dacă am reușit să-l stăpânesc – izvorăște din faptul că am fost și eu fotografiată la rându-mi de un fotograf în Cluj Napoca, și personal cred că fotografia este reușită ca act fotografic, dar atât. Să mă aștept să apar într-o expoziție?! Sau să mă văd la secțiunea ”images” când Mr. Google afișează poze din Cluj Napoca. Nimeni nu mi-a cerut acordul și nici nu o să o facă. Nu mă interesează atât de mult cât de legal este ceea ce face autorul cu imaginea altora, dar cât de moral este?!

Eu v-am povestit propria întâmplare, voi poate știți cazuri similare. Ce ați face dacă v-ați încadra în cazul III?  Reiterez:  sunteți pe stradă, vi se face o fotografie fără să știți, într-o ipostază – să nu zic compromițătoare – nefavorabilă, și peste noapte apăreți cu nume, prenume într-un album al unui fotograf popular?

Dacă aș putea ”zdrobi” curiozitățile une țări (Anglia, în cazul de față) pentru a le putea preface în praf și după o ploaie de pe aceleași  meleaguri aristocratice să se ”lege” de mine tot praful… Mi-aș dori să rămân prăfuită.

Prima ciocnire cu lumea britanică a fost plimbarea în grabă pe străzile Oxfordului.
Ba nu, prima a fost când într-o toaletă am văzut două robinete și abia în camera de la International Student House (unde am fost cazați), mi-am dat seama că ele pot deveni un chin. Ori alegi apa rece, ori apa prea fierbinte.
Și altele: mulți bicicliști, multe Starbucks-uri, oameni înalți și cu ochi albaștri (care trec strada când culoarea semaforului arată roșu pentru pietoni), stații unde double-deckurile soseau conform programului afișat pe un tabelele electronice. Abia în zilele următoare vremea rece și ploioasă și-a făcut apariția.

De fapt, a plouat doar cu o zi înainte să zburăm spre Cluj Napoca – credeam, inițial, că scăpăm. (eram în fața Buckhingam Palace, așteptam schimbarea gărzii. Multă lume, înghesuială pentru… aproape nimic. Este o părere personală pentru că am stat oarecum în condiții destul de rele și nici n-am văzut  nimic. În timpul acela, de exemplu, puteam merge direct spre British Museum.)

Ulterior ne-am îndreptat spre o clădire monumentală, inclusă în patrimonial Unesco.
Locul unde s-a născut Winston Churcill, Palatul Blenhein . Aici am primit la pachet cu biletul de intrare și o englezoaică getbeget – pe post de ghid – care ne-a explicat  istoria fiecărei camere din Palat (îmi amintesc că erau niște camere regale imense decorate ba în roșu, ba în verde și nu în ultimul rând un fel de salon gigant cu o masă și cu vase superbe).

Acesta este singurul conac din Anglia cu nume de palat. Din păcate nu ne-au lăsat să facem fotografii, doar din exterior. Dar eu am și o mică înregistrare audio cu englezoaica.

”Pastrami si gerkin” – asta scria, în sfârșit, pe sandviciul ales de mine în restaurantul din Blenhein Palace – nimic nemaiîntâlnit,  mi-am zis. Am ales să-l mănânc în grădina Palatului.

De fapt, am mâncat doar pâinea. După ce a fost analizat, ne-am dumirit că sandviciul conținea și alte mirodenii, plus leurdă și cred că nu ne-am împăcat.

A, chiar înainte de a ajunge la Blenhein Palace am văzut Pandora, magazinul. Am ales să nu intru, îmi plac bijuteriile de  pe site

A doua zi a fost  mai tumultoasă. Ne-am dus la Westminster Palace, care adăpostește Parlamentul U.K. Nu bine am ieșit din stația de metrou, și am sărit pe poze cu Big Ben – recunosc, și eu. Se putea intra în Parlament și atunci – mai de dimineață-,  dar ne-am îndreptat atenția spre cea mai celebra mănăstire (celebră și după ce cuplul, William și Kate, s-a căsătorit aici, în 2011): Westminister Abbey , și ne-am întors în jurul orei 17:00 la Wesminster Hall, pe motiv că ar fi mai puțini turiști dornici să intre în Parlament…, dar nu a fost chiar așa.

Experiență inedită pentru mine vizita în cea mai veche mănăstire, unde au fost înmormântați regi și regine ai Regatului Unit. Biletul a inclus și ”acoustic guids”, niște ”telefoane”, le-aș zice eu, care aveau 27 de fișiere audio, despre fiecare încăpere sau loc care reprezenta ceva din imensa clădire. Punctele de pe harta pliant corespundeau cu cele din ghidul acustic și astfel toată lumea se plimba vorbind, parcă, la telefon, prin mănăstire. Avantaje: îți alegeai singur ce și unde voiai să ajungi și ce să vezi în biserică. Dezavantajul era că dacă aveai întrebări colaterale nu aveai cui să i le adresezi. Închipuiți-vă o convorbire telefonică în care doar interlocutorul vostru vorbește.  Da, am mai ascultat  și eu ceva uitându-mă la altceva, dar nu s-a întâmplat de multe ori .

Erau ghiduri de genul acesta și în alte limbi, știu că am nimerit inițial unul setat în limba franceză și am făcut schimb (nu cu unul în română, nici nu cred că existau).

Din păcate nu aveam voie să fotografiem înăuntru, și erau atât de muuulte locuri/statui/morminte, cel puțin surprinzătoare. Fotografia de mai jos este realizată din fața cafenelei mănăstirii.

Îmi amintesc acum că era și un colț al poeților (chiar mă amuzam împreună cu soțul doamnei  profesoare, care ne-a însoțit în toată excursia) – de faptul că toaleta era imediat lângă acel colț al poeților.  Acea parte din mănăstire era un omagiu adus scriitorilor englezi și nu numai, compozitori sau altor artiști. Noroc că mă uit peste tot… călcasem pe Rudyard Kipling. El nu avea statuie, dar numele său era inscripționat pe jos, alături de alți artiști englezi.

Dintre mormintele regilor și reginelor am văzut: Elizabeta I, Mary Regina Scoției, Bloody Mary și Henry VII, politicieni, eroi de război, sau după cum am zis mai sus, poeți. Bineînțeles, sunt doar o mică parte din ce îmi amintesc acum.

În aceeași zi am fost la ”The Supreme Court of The United Kingdom”, deschisă în 16 octombrie 2009 de Elisabeta a II-a. În altă zi am fost și la Central Criminal Court (nu o să uit niciodată cu câtă migală căuta în poșete/genți domnul de la securitate).

Cel mai frumos a fost în The Royal Courts of Justice – se vede că am fost în Londra cu oameni care studiază la Facultatea de Drept. Dar despre asta, într-un alt articol. Vă mai arăt doar modelul covoarelor din Curtea Supremă, cu simbolurile fiecărei țări din U.K. (trandafir, in, ciulin, praz) .

Tot ”astăzi” au urmat fotografii lângă cei care nu zâmbesc, chiar dacă îi provoci… (adică lângă soldați britanici).  Apoi, am trecut printr-o curte ca să ajungem în fața ”Banqueting House”.

După ce am admirat tavanul lui Rubens (care se reflecta perfect în mesele oglindă din salon) am coborât în locul construit pentru James I, să poată scăpa de rigorile vieții publice. Aici a fost proiecția filmului în care King Charles I a fost executat. Eu m-am uitat la tot, nu a durat foarte mult. Asta mi-a plăcut mult în Anglia, știau să explice totul, într-o manieră diversă și interesantă. Chiar și printre multele pliante pe care eu le-am colectat, am găsit unul cu ”Parlament and you” – explicat pe înțelesul tuturor ce și cum, diferențele dintre Parlament și Guvern, ce face ministrul, cine votează legi, etc.

Chocolate Muffin în Trafalgar Square cu privirea îndreptată spre Nelson (pe care l-am văzut de dimineață într-o vitrină din Westminster Abbey, fără al său umăr stâng) , National Gallery cam în pripă, e drept… dar îndeajuns cât să-mi desfăt privirea cu celebre colecții de artă. Sunt peste 2000 de tablouri, pe toate nu am apucat să le văd.

M-am distanțat de grup, nu voiam Mc Chicken în cea mai faimoasă piață din Londra, dar prea ”normal” n-am nimerit nici eu. Am mâncat, deci, la un restaurant englezesc cu nume franțuzesc mâncare japoneză. Așadar ”Carrollina Rolls” (era un soi de sushi) în ”Pret A Manger”, cu vedere înspre Piața Trafalgar. A fost, oricum, mai bun decât fish&chips-ul lor (experiență dintr-o altă zi pe care nu v-o povestesc acum).

Și spre seară ne-am rotit în London Eye (40 de minute). Ezitări, gânduri… agitație (în interiorul grupului). În final ne-am luat bilete combinate cu Madame Tussaud’s (muzeu pe care l-am vizitat a doua zi, de dimineață). Am plătit cred că 44 de lire. Scump! Dincolo era mai ieftin (când spun ”dincolo”, mă refer la celelalte obiective autentice ale Londrei). Dacă a meritat? Mda. (Depinde la ce ne raportăm, dacă mă gândesc la Victoria and Albert Museum, care a fost un loc de unde am vrut să ies doar când mă simțeam superobosită). Nu văd în fiecare zi Londra peste noapte și chiar dacă celebritățile din Tussaud’s sunt fake-uri, voiam să le văd și pe acestea. Eu zic că vizitarea Madame Taussaud’s înseamnă mai mult decât niște palpitații date că-l vezi pe Clooney aproape real și te poți așeza la masă să te pozezi cu el (cum se vede-n fotografia de mai jos).  Am putut să văd chiar și cum se fabricară aceste statui (erau materiale video și câteva mici bucăți din Beyonce, într-una din camere).

Oricum ziua de 13 martie a fost plină de curiozități. Îmi exprim acum dezamăgirea că am stat prea puțin să vedem dezbaterea din Camera Comunelor, de la acea oră. Parlamentarii aceia chiar dezbăteau pe bune – erau și live pe BBC. În House of Lords nu am mai ajuns, se încheiaseră ședințele pe ziua respectivă. Iar era interzis să fotografiez.

Urmează excursia cu trenul la Cambridge (mai frumos decât Oxford), momente de liniște în King‘s College Chapel, Bristish Museum,  Covent Garden, Science Museum, Victoria and Albert Museum, Madame Taussaud ‘s, St. Paul’s Cathedral, luxul de la faimosul Harrods l-am pierdut de bunăvoie, dar am prins plimbări în London Tower și Tower Bridge și am mai ratat excursia cu trenul în orașul englezesc tipic, de arhitectură georgiană – Bath .

În toată afacerea este implicat și un polițist, cu atitudinea de ”silenzio stampa”, în rest.

Am citit și că operațiunea a durat ceva mai mult decât s-ar fi stabilit inițial, fiindcă erau niște înmormântări ”intempestive ”(intempestive vizavi de afacerea în cauză, că doar nu ne putem programa când să murim). Dar, la final comerțul s-a încheiat cu brio și cei doi și-au luat pachetul – punga albastră – cu oasele comandate.

Profanarea de morminte, descoperită de acești doi tineri pune, de fapt, niște semne de întrebare. Când am ajuns să comercializăm absolut tot, inclusiv ceea ce se consideră a fi sfânt?

Sezonul mă așteptam să fie prevestit de clasicii ghiocei, dar mărțișoarele, vândute de comercianți la tarabele lor încărcate, le-au luat-o înainte. Anul acesta, din câte am observat eu, pe placul cumpărătorilor au fost clar mărțișoarele lucrate manual. Și apropo de ghiocei, mi-am făcut un cadou de dimineață cu un buchețel (acest diminutiv pare a nu fi îndeajuns pentru a exprima mărimea). Am dat 2 lei. L-am cumpărat de la o doamnă în vârstă, în vârstă… Chiar și așa, un amic nu s-a sfiit să afișeze un zâmbet șugubăț și să se-ntrebe retoric dacă ghioceii bătrânei sunt impozitați.

Vânzările păreau să meargă bine prin piețe și ieri şi în urmă cu o zi pentru mărțișoare, cu precădere pentru cele handmade (am lucrat zilele ăstea la două materiale pentru școală și am cercetat cât de cât ”piața”). Mai apărea şi câte-un domn dezorientat, care-și amintea că, de fapt, trebuie să cumpere mai multe mărțișoare, poate și pentru colegele colegei de la birou. E clar însă că succesul vânzătorilor este condiționat ca în fiecare an de vadul comercial în care erau poziționate tarabele. Mi-a plăcut să aud că oamenii se-ndreaptă spre autenticitate, totuși. Erau mulți cei care au spus că le plac mai mult mărțișoarele creative, confecționate manual.

De departe cel mai haios a fost un tip, pe care l-am văzut că a achiziționat o văcuță mărțișor sau invers, un mărţişor văcuţă. Eu nu mă aşteptasem să fie cumpărat pentru a fi oferit iubitei însă tipul şi-a motivat gestul – prietenei lui îi plac văcuţele. Era deci un gest romantic, nu un apropo.

Și ceva pentru voi doamnelor, mămicilor, domnișoarelor, fetelor de pretudinteni. E un fel de interviu cu un alt fel de client din Cluj- Napoca.

Și printre atâția povestitori… politici, cine mai știa că ieri s-au împlinit 175 de ani de la nașterea povestitorului Ion Creangă, născut chiar pe 1 martie…Poate doar domnul senator PSD Petre Daea care vizibil afectat de importanţa momentului a ţinut un discurs provocator de zâmbete în rândurile doamnelor şi domnişoarelor. Nu se ştie însă dacă personajul după al cărui discurs a fost inspirată bucata de mai jos are vreo legătură cu poveştile lui Creangă. Însă ar putea trece lejer drept mărţişor umoristic pentru orice frunte încreţită.

Sper ca în timp util să-mi vină însemnul primăverii …pentru a vă înmâna cu preţuirea florii … ceea ce un bărbat simte la o întâlnire cu această ocazie. Sunt purtător de emoţii. Şi ele sunt dublate astăzi, de ziua pe care dumneavăastră, cele care aveţi zâmbetul primăverii în intimitatea sufletească…şi ne priviţi, motiv pentru care, vă spun, o primăvară frumoasă.

Profesioniștii din domeniu te ademenesc să cumperi un buchet de flori iubitei, un parfum iubitului (am dat doar niște exemple banale, nu mă pricep la cadouri făcute dintr-un fel de obligație socială, din considerentul că așa trebuie… ). Și mai vine o lună a lui ”așa trebuie”, cu ale sale 1 martie, 8 martie și toate aniversările ”colaterale” din acea perioadă.

Întâmplător, de Ziua Îndrăgostiților, varianta americană, mă aflam în oraș, cu treabă. După o dimineață aglomerată, pe la prânz am luat o cafea în compania unor cunoștințe mai vechi. Subiectul de discuție: ”Maria, zi-mi tu, cam ce-aș putea eu să-i iau prietenei de Valentine’s? Hai zi, ajută-mă, că e musai! Da… știi, să fie ceva frumos!”

Am realizat o listă (mai mult verbal) cu câteva posibile cadouri și răspunsul a fost același la fiecare intenție ”a, nu… asta i-am luat și anul trecut”  Nu știu care a fost deznodământul, care ce a cumpărat, cu ce sau cum și-a surprins consoarta în seara de îndrăgostiți, dar mi se pare că totul capătă un gust fad, atunci când tu ești… obligat, oarecum, să presari puțină afecțiune peste viața de cuplu, de dragul unei zile.

De fapt, despre altceva vreau să vă vorbesc, nu despre cum încearcă oamenii să devină ingenioși în zile speciale (speciale nu atât pentru ei, cât pentru comercianți și patronii de club-uri care organizează megapetreceri). Să nu stric farmecul zilei îndrăgostiților (sau trebuia cu majuscule?), am hotărât atunci să nu scriu nimic, dar iată-mă!

Un șiretlic bine poziționat temporal, având în vedere euforia lunii februarie, pentru a atrage vizitatori într-un Muzeu (fie el și al Farmaciei, de această dată). Clujenii treceau des prin fața casei Hintz – locul care astăzi adăpostește Muzeul de Istorie a Farmaciei -, clădire în care a funcționat prima farmacie din Cluj.

Sub genericul ”Haideți la noi,vă servim poțiunea dragostei!” Mă rog, rețeta poțiunii… dar și asta e ceva , mai ales dacă ești singur de Dragobete (și înainte de Dragobete).

Metoda lor de a atrage cât mai mulți vizitatori s-a dovedit a fi inspirată. Timp de o oră și jumătate cât am stat eu prin Muzeu au fost foarte mulți vizitatori care s-au perindat printre licorile magice de odinioară.

De Dragobete programul a fost de la 18:00 – 23:00, și costul biletului a fost de 3 lei. Fiecare musafir al Muzeului Farmaciei își primea biletul cu elixirul dragostei. De fapt, erau două rețete ”Elixirul Dragostei” și ”Parfumul iubirii”. Povestim despre ambele.

Mi-a plăcut mult cercetătorul Radu Crișan. Era haios în felul său de-a explica câteva dintre poțiunile pe care Muzeul le păstrează.

Rețeta licorii magice ar fi, cică, o rețetă așa cum era preparată de spițerii medievali ai Clujului.  Fiți poticărași pentru o seară și preparați-vă elixirul dragostei – rețetă păstrată în arhivele Colecției de Istorie a Farmaciei.

Treaba stă cam așa (am transcris de pe biletul cu rețete ).

Ingredientele… magice sunt:

Vin roșu nobil (960 ml)

Scorțișoară

Cuișoare

Nucșoară

Cardamom (din fiecare câte 1,75 g )

”Amestecați cu grijă pentru a nu se tulbura compoziția. Lăsați la macerat 24 de ore, iar apoi strecurați prin pânză. După gust, se poate dizolva cu zahăr alb. Se poate prepara și prin fierbere, caz în care macerarea nu mai este necesară. ” – mod de preparare

Am citit aici, într-un interviu al custodelui Muzeului Farmaciei – Radu Crișan – că înainte de secolul XVIII-lea, în compoziție, se mai adăuga și schelet de șopârlă din Arabia, stincus marinus, dar s-a renunțat pentru că avea efecte nocive . Interesant.

Vă ziceam ceva mai sus de ”Parfumul Iubirii”. De această dată este vorba despre o rețetă exotică, greu de preparat din cauza ingredientelor care nu sunt ușor de găsit.

Am fotografiat aici rețeta :

Praful de mumie adevărată mi s-a părut cel mai tare ingredient pe care l-am văzut la Muzeul Farmaciei. Bine, nici ochii de rac, sau uleiul de astfalt nu-s de lăsat prea în urmă…

Mult succes la preparare!

Azi am fost la o ședință cu părinții (pentru frate-meu, nu pentru un alt copil) și s-a discutat marea problemă a absenteismului, care se preconizează că se va înregistra în săptămâna cu pricina, când copiii se cred, de regulă, în vacanță. Și ar trata ca superflue aceste activități, menite să ”pună în valoare capacitățile și talentele acestora în varii domenii”.  Sigur, controalele se vor înmulți în perioada respectivă, de unde și teama profesorilor în ceea ce privește această discuție.

Eu nu înțeleg de ce au hotărât să pună tot în perioada 2-6 aprilie fazele naționale ale olimpiadelor școlare. Indiferent de numărul celor care s-au calificat la concurs dintr-o școală anume, cred că au și aceștia dreptul să participe alături de alți colegi la variate activități desfășurate în cadrul programului ”Școala altfel”. Totuși, poate nu sunt mulți acei copii care vor ajunge la fazele naționale ale Olimpiadelor (vezi rezultate bac 2011).

Cică pentru elaborarea programului în primul semestru ar fi trebuit să se țină cont și de propunerile elevilor. Oare? Rămâne de văzut localul unde se vor desfășura activitățile, și apoi să ghicim dacă s-au implicat ori ba elevii. Ba și părinții au dreptul să propună eventuale subiecte… Oare câți știu asta?

Absențele se vor trece în rubrica Purtare. Drastic! O să se înmulțească copiii predispuși la comportament mai puțin social, dacă se pune așa problema…

Unii vor dansa (nu la ore), alții vor juca teatru și unii … vor rămâne tot la lecții – afișate, aparent, în altă formă. La anumite școli se vor organiza excursii (acele vizite de studii), pe banii copiilor -clar, și cei care nu-și vor permite să-și finanțeze tabăra oare în ce mod își vor pune în valoare talentele?

Încă puțin și o să vedem ce-o să iasă!

Comemorarea s-a petrecut în liniște că ”doar clujenii-s decenți” (spunea un domn, când i-am luat un mic interviu). Ca întotdeauna, s-a păstrat ritualul arhicunoscut: slujbă și depuneri de coroane din partea oficialităților. Hora a fost scurtă, a durat puțin. Oricum lumea era agitată, mai ales că traficul a fost oprit în timpul evenimentului.

Oamenii deja plecau, dar au rămas  cei cu chef de taclale. Dintr-odată, s-a pus problema amplasării bustului lui Alexandru Ioan Cuza și a faptului că s-au pus semne de circulație tocmai în drept cu acesta, și vizibilitatea statuii are de suferit.

Aici aveți părerea sculptorului Marcel Voinea, cel care a realizat statuia (din păcate atunci când acesta zicea ”Un pumn în ochi pentru Alexandru Ioan Cuza”, n-am fost pe fază):

Un alt subiect… ”De ce în Cluj Napoca nu se depun coroane în fața bustului domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de ziua României? Istorici renumiți susțin că momentul Unirii din 1859 era necesar pentru Marea Unire.

Pe de altă parte, trebuie să vă spun că, astăzi, în oraș (în Cluj-Napoca) a fost o vreme frumoasă (pentru mine a fost; a fost frig, dar nu a nins, nu a plouat, nu a fost lapoviță și nici grindină), dar reprezentanții Primăriei deja anunțaseră că nu vor avea loc focuri de artificii, din pricina condițiilor meteo nefavorabile. Să fi fost artificii amatoare de sezon vară? Sau frica autorităților că oamenii o să iasă în stradă… de dragul unui spectacol luminos? Chiar acum am ieșit pe balcon și vremea e numai bună de artificii. De-ar fi și vremurile…

P.S.  

Încă ceva ce s-a mai întâmplat prin Cluj-Napoca , astăzi. Într-o zi dedicată reunirii, înfrăţirii, care reprezintă încă un semn de unitate şi de pace în şirul semnelor bune ce izvorăsc din bunătatea şi milostivirea divină, după cum anunță bru.ro, ÎPS Andrei Andreicuț – Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului și cu PS Florentin Crihălmeanu - Episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică au primit titlul de ”Doctor Honoris Causa” al Universității Tehnice din Cluj-Napoca. Nu știu dacă știați, dar cei doi au fost ingineri cândva…

Este, într-adevăr, o vreme prielnică derapajelor, dar nu ar trebui să fie în rândul jurnaliștilor.

Înainte să ajung în centrul Pieței, unde se aduna deja lumea, un tip mi-a înmânat, subtil, acest fluturaș:

Ok. Nimic de spus. Mesajul lor (nici acum nu știu cine sunt acești ”ei”) era ”nu uita pentru ce protestezi!”. Bine, bine, dar ei pentru ce protestează? E simplu! Protestul trebuie să aducă schimbarea și atunci implicit avem nevoie de alternative. Și? Eu aștept alte biletele cu mesaje mai concrete, pe care să mi le împartă unu altul pe stradă. Fără clasă politică sărim direct în anarhie.

Sau… să fi venit vremea Regelui? Am o părere pentru voi și din partea unui promonarhist. Este chiar a băiatului din imaginea de mai jos.
Am postat aici dorințele lui:  Trăiască monarhia!

Nu am stat până la sfârșit, recunosc.  Nu știu dacă și astăzi s-au revoltat studenții împotriva rectorului Andrei Marga. Ieri seară a primit nota doi din partea protestatarilor, sub genericul ”Marga treci la loc, nota 2!”. De fapt, se știe că în Cluj Napoca, candidații care NU fac parte din nicio structură politică sunt preferații clujenilor, mai ales având în vedere scandalurile politice care s-au petrecut anul trecut  în municipiu.

”Anticipate, nu comasate!”. ”Suntem viermi și ciumpalaci, voi sunteți diavoli și draci!” Peste aceste scandări am auzit și discuții despre Sexy Brăileanca… Unii au încercat să pună țara la cale prin portavoce. Alții au susținut că dacă nu se țin politicienii de anumite programe pe care le-au propus  în campanie să demisioneze după un anumit timp. Printre altele,  lumea mai striga și celebrul ”Jos Băsescu!”. E ciudat.  O plajă prea largă de revendicări riscă să dilueze protestul.

”SRI, lasă-ne bani de educație!”

Cineva-mi spunea, recent, că urările de bine se acceptă oricând. Așa că, vă spun ”La mulți ani!” și toate cele bune pentru 2012! (nu ne-am ”întâlnit” anul acesta)