De ce spun asta? Pentru că vă pot oferi câteva exemple în care funcţionează foate bine formula magică: VH2 – Fiecare zi fără tine (albumul VH2 – “Greatest Hits” – CD&MC, Nova Music 2002), Paraziţii – Jos Cenzura (albumul Paraziţii – Jos Cenzura – Rebel Music 2004), iar acum TAXI, cu noul lor videoclip la piesa Cele două cuvinte, despre al cărei nume presimt că va fi purtat şi pe următorul album.

Minxieee aminteşte şi de videoclipul celor de la Timpuri noi – Tata, care merge pe aceeaşi reţetă.

(Acest articol a fost postat şi pe www.mikapana.eu.)

Cele mai frumoase femei din viaţa mea – prima parte până la 18 ani

Orice femeie cred că are un model feminin care să-i inspire la un moment dat acţiunile. Eu am un stol de femei pe care le admir şi din viaţa cărora am extras clipe pe care le păstrez în suflet.

Mătuşa mea, tanti Rodica. Biolog de profesie. Întotdeauna am fost fascinată de halatul ei alb şi de sticluţele pe care le avea prin cabinet. M-a învăţat ce-i dărnicia şi nobleţea. Ea s-a ocupat să-mi dea cel puţin o carte la fiecare moment de sărbătoare din an (nu ştiu cum se făcea că în fiecare lună era câte un eveniment) şi mi-a deschis apetitul pentru teatru. Sunt multe de spus despre ea, poate că vom avea ocazia de a povesti mai mult.

Diriga Călin. Prima mea dirigă, profesor de română. Omul de la care mai ştiu şi acum să analizez sintactic şi morfologic o frază. Mi-a băgat gramatica în sânge încă din gimnaziu. M-a pregătit pentru admitere la liceu şi mai apoi pentru facultă. Alături de ea am mers în tabere la Gălăciuc – Vrancea şi la Piatra Neamţ, de unde am cele mai frumoase amintiri din primii ani ai adolescenţei. De Paşte, negăsind-o acasă, i-am pus flori la uşă. Ghiciţi ce? M-a sunat şi a ştiut că eu am fost.

Laura Costache. Moderator radio, jurnalist, profesor. Pe Laura am cunoscut-o la radio acum mai bine de zece ani. Mai întâi m-am împrietenit cu o voce şi apoi am realizat tot felul de minuni împreună. A fost prima care m-a încurajat pe drumul scrisului şi m-a băgat pe calea undelor. A scos din mine tot ce a fost mai bun într-o perioadă în care îmi căutam o direcţie. Şi aşa mi-a rămas calea. E tare mândră de mine şi în vocea ei îmi regăsesc şi acum echilibrul. Vă povesteam şi în 2007 (citeşte AICI) de importanţa pe care Laura a avut-o în viaţa mea.

Cati Popescu. Profesor de jurnalism la Palatul Copiilor. Această femeie a continuat să sape în mina descoperită de Laura. Poate că este mult prea preţios spus, dar asta simt acum când privesc în urmă. Doamna Cati mi-a pus primul manual de jurnalism în braţe încă de la 15 ani, m-a lăsat să organizez evenimente aşa cum îmi treceau mie prin cap, m-a pus la scris, mi-a arătat cum se face o revistă, mi-a alimentat pasiunea pentru poezie, m-a băgat în concursuri, mi-a agitat într-un mod foarte plăcut viaţa primilor ani de buletin. De la ea am învăţat să lupt, să preseverez în ceea ce vreau indiferent de obstacole.

Apoi a urmat o altă etapă din viaţă, în care femei precum doamna Eliza, Georgiana sau Mădălina au avut momentele lor cheie. Le voi povesti în partea a doua.

Mai descopăr o sumedenie de femei frumoase şi azi. Ultima oară m-am împrietenit la semafor cu o stimabilă doamnă. M-a ajutat cu o informaţie şi am dscoperit că mergeam împreună spre aceeaşi destinaţie. M-a luat de braţ şi a început să-mi povestească viaţa ei de fostă profesoară din Şincai. Avea un chip luminos, o vorbă bună şi o deschidere a sufletului care m-au marcat. Îmbătrânise frumos rău de tot.

Răbdare, poveştile vor urma…

Articolul se regăseşte şi pe Blogul de femeie liberă

Foto: http://ngalwyn.wordpress.com/

Ideea de a cunoaşte Bucureştiul altfel de cum o facem în fiecare zi, momente în care sfârşim de cele mai multe ori înjurându-l, i-a venit bloggeriţei Corina Georgescu, care s-a pus pe treabă şi i-a adunat pe internauţii cu dor de ducă. În total 32 de bloggeri din Bucureşti, din Timişoara şi din Oradea. A legat parteneriate cu Paralela45, Hotel Stil, Norc.ro, BlueAir şi Hotel Răzvan şi astfel a dat naştere unui nou proiect care scoate online-ul în offline: #prinBucureştiulmeu.

Observaţiile mele după excursie:

#prinBucureştiulmeu nu umbla fără buletin în buzunar! La Muzeul Cotroceni şi la Palatul Parlamentului nu poţi intra fără actul de identitate.

#prinBucureştiulmeu la o plimbare prin Grădina Botanică, poţi găsi nişte locuri răcoroase şi liniştite, perfect rupte din decorul prăfuit al Capitalei.

#prinBucureştiulmeu tot la Grădina Botanică, în iunie, puteţi viziona o minunată expoziţie de orhidee şi de plante exotice. Mai mult, rozarium-ul este în floare şi-n parfum.

#prinBucureştiulmeu la Muzeul Satului se poate face şi plajă. În plus, trendul sezonului: freză cu delfini pe sub clop.

#prinBucureştiulmeu Palatul Parlamentului a intrat în Cartea Recordurilor fără să fie o clădire finalizată (doar 90% din proiect fiind îndeplinit).

Alte însemnări şi imagini despre călătoria prin Bucureşti puteţi citi AICI, AICI şi AICI.

Vlăduţ suferă de o formă de anemie severă – talasemie majoră. Mama lui îi spune povestea. Şansa la viaţă constă într-un transplant cu celule stem. În urmă cu un an, s-a născut surioara lui care este perfect compatibilă. Vlăduţ înseamnă pentru România şi o premieră medicală – va fi primul copil salvat prin transplant de celule stem recoltate la noi în ţară. Ieri, această informaţie a fost ştirea bună a zilei din presa românească: cordcenter.ro, realitatea.net, adevărul.ro, gândul.info, libertatea.ro , antena3.ro, europafm.ro , superbebe.ro. Banii sunt singura problemă care le-a mai rămas de rezolvat părinţilor. Din cei 150.000 de euro necesari efectuării transplantului în Italia, s-au strâns de-abia 80.000 de euro.

De ziua lui, internauţii îşi arată încă o dată solidaritatea, de această dată pentru #Vladut.

Pe 8 iulie, în cadrul unui tweetmeet cu cântec pe terasa Casei Latine, @make2000 & Folk Band Imperfect, actorul Eugen Cristea, @VladDulea & @Trupa Atelier vor fi invitaţii speciali care vor întreţine atmosfera pentru #Vladut. Taxa de participare de 30 RON va fi donată integral lui Vlăduţ.

Internauţi din toate colţurile, uniţi-vă!. Susţineţi-l pe Vlăduţ punându-i banner-ul pe blogul vostru, alăturaţi-vă cauzei sale pe Facebook şi fiţi alături de noi pe htag-ul #Vladut.

CONTURILE LUI VLĂDUŢ

DECU MAGDALENA- titular cont
Cont RON: RO58BRDE120SV08158661200
Cont EURO: RO54BRDE120SV08158741200

DECU VLAD – ANDREI – titular cont
Cont RON: RO76RNCB0098084711910001
Conr EURO: RO49RNCB0098084711910002

Nu există dimineaţă în care să nu văd la metrou copii care fac bani. Fie că sunt vânzători ambulanţi sau cerşetori, aceşti copii se perindă pe sub privirile călătorilor, oameni activi social, care în mod sigur au o atingere mai mică sau mai mare cu mesajul campaniilor care susţin drepturile copiilor. De cele mai multe ori, aceşti călători sunt indiferenţi. În cele mai bune cazuri, cumpără un pachet cu şerveţele.

Într-o dimineaţă, stăteam pe bancă aşteptând metroul la Piaţa Gorjului alături de Georgiana şi am întrebat-o dacă nu ar trebui să meargă la şcoală în loc să vândă şerveţele şi brichete la metrou. Mi-a zis că n-o lasă părinţii. Are 13 ani şi i s-a spus că trebuie să vândă. Ştie să socotească. Suficient încât să fie aruncată pe piaţa vânzătorilor ambulanţi. Ar vrea să meargă la şcoală dar… Şi nu a mai continuat. Şi-a dat seama că vorbeşte cu o străină care nu ar trebui să-i afle povestea. Dar pe faţa ei tristă se citea regretul că nu-şi poate continua şcoala. Am stabilit cu ea să-i dau bani de prăjitură de fiecare dată când ne vedem.

Apoi, în altă dimineaţă, un negruţ pişpiriu de nici 10 ani intră în vagon cu un căţel în braţe. Spune cuvios rugăciunea alergând după căţel pe sub scane. Îl prinde în braţe şi încheie ruga cu: Ajutaţi-mă să iau şi eu nişte lapte pentru ăsta mic... Am râs. Nu m-am putut abţine. Nu ştiu dacă el apucase să-şi bea laptele în dimineaţa respectivă, dar cerea ajutorul celor din jur pentru micuţul blănos. Foarte simpatic. Oamenii au fost însă de piatră. Nici măcar ruga unui copil pentru un animăluţ nu i-a impresionat.

După aceste două poveşti, mă întreb: nici o autoritate care ar putea acţiona în cazul acestor copii nu se plimbă cu metroul? Nimeni nu-i vede şi nu face nimic pentru ca aceşti copii să urmeze o viaţă normală pentru vârsta lor. Atunci, ce rost mai au campaniile pentru susţinerea drepturilor copiilor atâta vreme cât aceştia sunt abuzaţi de indiferenţa societăţii?

Vreau campanii active! Vreau ca instituţiile şi ONG-urile să susţină copiii şi nu drepturile teoretice ale acestora. Vreau să văd acţiuni pe teren. Ce bine ar fi să existe cu adevărat o autoritate care să-l ia de mânuţă pe negruţul pişpiriu, să-i dea o cană cu lapte şi să ceară socoteală părinţilor lui pentru actul de cerşetorie.

Dar nu. Se bagă bani în campanii de comunicare, dar nu şi în căni cu lapte pentru copiii predestinaţi la milă, la sărăcie şi la prostie… Nu există un real interes. Cât timp voi vedea copiii cerşind la metrou, zgomotul ONG-urilor şi instituţiilor statului care vizează drepturile copiilor va fi unul de formă.

P.S. Cana de lapte este o metaforă menită să exprime interesul şi grija pe care autorităţile ar trebui să le activeze faţă de copiii cerşetori de la metrou. Chiar nu susţin campania “Laptele şi cornul”.

Sunt un om tolerant de felul meu. Societatea în care trăiesc m-a obligat să-mi reprim repulsiile şi să accept oamenii aşa cum sunt ei. Frumoşi, urâţi, buni, răi, deştepţi, proşti, bogaţi, săraci. Toate acestea cred că ţin de norocul pe care l-a avut fiecare atunci când a venit pe lume. Despre orientarea religioasă şi cea sexuală cred că sunt consecinţele mediului în care individul se construieşte şi se dezvoltă ca OM. Există teorii care spun că Dumnezeu este un mit la fel de bine precum există şi teorii care spun că homosexualitatea este o boală genetică. Ambele pot conţine aceeaşi doză de adevăr sau de minciună. Ştim că totul este relativ şi că adevărul este undeva acolo, dar tind să cred mai mult în formula conform căreia adevărul este relativ şi depinde de mine.

De când sunt în Bucureşti, am locuit sub acelaşi acoperiş atât cu lesbiene, cât şi cu gay. Au fost extrem de discreţi, unii dintre ei/ele mi-au povestit jenaţi despre orientarea lor mult mai târziu după ce-mi dădusem eu seama, iar alţii nu mi-au spus deloc şi maschează în continuare adevărul evident. Ne comportăm firesc, natural. Este o chestiune legată de intimitatea lor pe care şi-o asumă în mod discret. Am tot respectul pentru această atitudine. Personal, pot respecta omul în complexitatea lui atâta timp cât gestul este reciproc.

În schimb, mă revoltă maxim paradele gay. Atenţie, nu faptul în sine de a avea o orientare sexuală diferită de legile naturii, ci actul de a face paradă cu acest fenomen. De ce trebuie să te dai în spectacol cu particularităţile tale într-o societate în care ştii că nu sunt tolerate? Scuzaţi, dar este o mare idioţenie! Este un miraj pe care aceste persoane şi-l fabrică pentru a se convinge pe sine că sunt normale. Ce ar fi dacă oamenii cu dizabilităţi fizice ar avea parada lor? Ce-ar fi dacă aţi vedea defilând pe bulevard pacienţii cu boli psihice severe înconjuraţi de poliţişti, care ar manifesta în felul lor pentru a-şi apăra demnitatea. Sunt cel puţin două categorii dezavantajate social pentru care se găsesc prea puţine voci care să le poarte mesajul. Mai inteligent nu se pot manifesta? Nu se pot concepe campanii de impact adaptate societăţii în care aceşti oameni trăiesc? Mi-ar plăcea să aud de exemplu: Sunt gay şi militez pentru integrarea în societate a persoanelor cu handicap fizic. Ha? V-ar rupe sistemul de valori după care îi evaluaţi şi îi etichetaţi?

Altă problemă. Refuz să-i cataloghez ca minoritate şi refuz să cred în reprezentanţii lor. ONG care susţine drepturile homosexualilor. Mai mare stupiditate ca asta n-am auzit. În fond, gay şi lesbienele sunt şi ei oameni şi au aceleaşi drepturi ca şi noi toţi deşi aleg să-şi trăiescă emoţiile alături de persoane de acelaşi sex. Cei care ies în faţă sub această titulatură mi se par doar nişte diletanţi care se compromit pentru bani.

Repet: respect persoanele cu orientări sexuale diferite atâta timp cât şi ele pot admite faptul că sunt într-adevăr diferite de prototipul natural uman şi nu încearcă să-şi comercializeze particularităţile. Adevăratele caractere care empatizează sexual cu persoane de acelaşi sex nu încearcă să producă bani de pe urma acestui lucru, ci îşi trăiesc cu o normalitate decentă sentimentele şi emoţiile.

În opinia mea, parada, ca formă de protest, este un mod negativ de a atrage atenţia asupra unor oameni care sunt excluşi din societate. Comunitatea va vedea numai extremele acestui fenomen, numite pe la colţ “paparude”, şi nu vor face nici măcar nu efort să-i înţeleagă cu adevărat şi să-i accepte. Aş vrea să ştiu şi opinia cititorilor homo/lesbi despre paradă. Vă invit să-mi deturnaţi acestă opinie despre manifestul vostru.

Şi încă o problemă. Nu înţeleg de ce reprezentaţii Bisericii îi condamnă pe oamenii cu orientări sexuale diferite atât de vehement pe de-o parte, iar pe de altă parte împărtăşesc valori morale precum toleranţa. Să fim buni de regulă că aşa e bine, dar să fim răi cu cei care nu împărtăşesc aceleaşi valori ca noi. Hmm! Ciudat! Cam aşa percep eu această problemă. De ce excluziune socială în locul unui numitor comun al valorilor umane? Poate pentru că nu s-au născut încă oamenii care să gândească aşa. Ne mai trebuie 100 de ani.. de crize şi de parade sociale.

P.S.: O mică dovadă de înţelegere a homosexualităţii – vă recomand filmul Watercolors:

1 Mai este prin definiţie o zi liberă şi nu o zi a libertăţii. So? Credeţi că ar mai fi cazul să ne bucurăm la o zi liberă în contextul actual în care ţara noastră înregistrează şomeri pe bandă rulantă? Nu e aberant? În prezent, ordinea lumii s-a schimbat de la acel 1 Mai din 1890 încoace. Acum mai şi gândim, ne mai şi exprimăm, avem chiar şi dreptul de a refuza.

Ideea de 1 Mai îmi sună ca o zi de buluc. Du-te, române, şi respiră! Du-te şi vezi marea! Du-te şi invadează cu miros de mici şi pet-uri de bere pădurile şi spaţiile verzi. De ce? Pentru că aşa e să fie. Pentru că aşa face toată lumea. Pentru că aşa e trendy. Pentru că nu ai curajul să ieşi din tiparele comuniste, d-aia! Simbolul de 1 Mai socialist s-a trasformat cu voia ta în 1 Mai capitalist. Consumaţi 1 Mai cu plăcere!

Eu refuz 1 Mai. Pur şi simplu, prefer să-mi dedic o zi numai a mea în care să-mi iau liber şi în care să mă răsfăţ cu banii obţinuţi din muncă. Ah, şi ce mă mai bucur acum că acest 1 Mai pică sâmbăta! Sâc!

Voi ce faceţi de 1 Mai? Cu câţi mici aveţi de gând să vă umflaţi? Aveţi şi AICI nişte posibile variante de răspuns.

Să numim episodul: Şi l-am prins cu ciocolata-n gură.

Aşteptam metroul la Unirii. Lângă mine, un grup de trei tineri muncitori. Îmbrăcaţi sărăcăcios, cu uneletele muncii după ei. Păreau a fi de la deratizare. Unul dintre ei muşca cu poftă dintr-o ciocolată cu rom. Lângă el, ambalajul ciocolatei, abia scăpat din mână. Era singurul gunoi din jurul lui. Le-am analizat cu atenţie gradul de agresivitate şi mi-a dat cu minus. Să trec la acţiune îmi zic.

Am aşteptat să muşte din ciocolată, m-am apropiat de el, am ridicat ambalajul de pe jos şi l-am întrebat zâmbind dacă îi aparţine. Omul, şocat de întrebare, a rămas blocat câteva secunde cu ciocolata în gură. Cei din jur se uitau la noi neînţelegând ce se întâmplă. După ce a înghiţit, s-a uitat la restul de ciocolată din mână şi mi-a răspuns nedumerit: NU…! Îi zâmbesc şi pornesc spre coşul de gunoi unde arunc ambalajul. Omul m-a urmărit cu privirea, ca şi cei din jurul lui. M-am întors, a venit trenul, ne-am urcat în el, tipul cu pricina s-a aşezat lângă mine pe scaun ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Sper ca în sinea lui să fi rămas cu ceva.

Aştept şi poveştile voastre cu semne de civilizaţie. Numai aşa putem schimba ceva cu adevărat în jurul nostru.

Şi mai vin eu cu o problemă personală: Am peste 20 de câini în jurul blocului. Mi-e frică să merg seara singură pe stradă. Încerc să-mi sincronizez programul de viaţă în funcţie de tabieturile câinilor de la bloc. Noaptea, se strâng în haite şi se bat în jurul ghenelor de gunoi. Mă trezesc în zgomote de Godzilla, dar mă liniştesc cu gândul că sunt în casă. Cea mai mare vitejie a fost să arunc cu cartofi spre ei pentru a-i desparte.

Avem şi reacţii oficiale: prefectul Bucureştiului propune eutanasierea câinilor vagabonzi. Protectorii animalelor fără stăpân fac scandal. Oricum s-ar aboda problema, cetăţenii urlă. Dacă oficialul vine cu o propunere, să-i dăm în cap pentru că are o intenţie şi deschide canalul spre rezolvarea unei probleme. Dacă nu face nimic, să-i dăm în cap pentru că nici măcar nu se gândeşte să facă ceva. Dacă eşti contra, huoo că eşti contra. Dacă eşti pro, huoo că eşti pro? Care este soluţia?

M-a pus sinceritatea să dau mai devreme pe Twitter că aş fi pro eutanasierii câinilor vagabonzi şi că gestul de a-i strânge de pe străzi mi se pare un semn de civilizaţie. Brusc, am fost jignită şi ameninţată cu unfollow. Mă irită maxim ideea de a fi pus la zid doar pentru că ai o opinie diferită. Vouă, celor care sunteţi atât de sensibili, vă dedic încă o abordare. Poate aşa vă deschid gustul pentru dezbatere cu finalitate optimistă.

Cetăţenii se vaită că autorităţile nu iau măsuri faţă de problema câinilor comunitari. Aceiaşi cetăţeni se grupează în ONG-uri pentru protejarea animalelor fără stăpân, mângâie puţin animalele în faţa camerelor de filmat, sug nişte bani şi apoi le dau drumul animalelor pe la colţurile blocurilor. Să moară din mila oamenilor. Bucureştiul cheltuie anual 2 milioane de euro pe ecarisaj. Ecarisajul se face mutând câinii dintr-o parte în alta. Sterilizarea lor se face numai pe hârtie, pentru că altfel nu-mi explic de ce câinii mei de la bloc se coţăie în sezonul de împerechere cu marcajele pe urechi.

În tot acest context, mă plictisesc peste măsură iubitorii de animale. Inclusiv bătrânii care le iau apărarea în faţa hingherilor, iar atunci când sunt muşcaţi se dau victimele unei societăţi care nu ştie ce să facă cu bietele animale. Sunt atât de aberanţi ca şi femeia care le lua apărarea câinilor de lângă magazinul cu pâine. Câinii mă înconjuraseră, mă lătrau, eu alunecasem pe gheaţă în faţa lor încercând să mă feresc, iar femeia mă liniştea de la 10 metri: “Stai liniştită că nu te muşcă, sunt blânzi”. Ăăăăă… am eu o problemă? Că nu mă prind!

Dacă tot iubiţi câinii, de ce îi lăsaţi pe stradă să se lupte pentru hrană, să fie călcaţi de maşini, să moară de sete vara şi de ger iarna? Nu aţi da dovadă de mai multă umanitate asumându-vă direct responsabilitatea pentru viaţa lor? Înainte de a vă poziţiona pe o baricadă sau pe alta, vă puneţi şi aceste întrebări? Eu îmi iau animalul în casă dacă vreau să-l iubesc şi să-i arăt că sunt OM!

Am îngheţat timpul prezent cu norul vulcanic de deasupra lui preţ de o viziune şi am o veste tristă despre copilul tău, cititorule:

Tu ţi-ai dedicat întreaga viaţa pentru ca el să fie absolvent de Sorbona şi să ducă o viaţă mai bună departe de groapa de gunoi în care l-ai învăţat ce-i democraţia. Acum lucrează la Paris într-o multinaţională faimoasă. Este lumina ochilor tăi, bucuria şi motivul existenţei tale. Într-o zi, în pauza de masă, pe când stătea alături de colegii lui din grupul les etranger-ilor, simte nevoia de nişte sare în supă şi se duce după solniţă la masa vecină. O cere discret. Nimeni nu-l băga în seamă. Oamenii cărora li se adresa stăteau ghemuiţi pe ultima fiţă de gadget, vizionând imaginile cu emisiunea lui Lambert din 2010. Era poanta cu salu’ ruman. S-a prins. Jenat, dă să plece. Numai că unul dintre cei cărora le ceruse sarea l-a remarcat şi a reacţionat cu un zâmbet generos între obraji arătându-i sarea: s‘il vous plait , monsieur!

Cam atât. Viziunea se termină sec, ca o supă franţuzească nesărată. Vă las continuarea la discreţia propriei imaginaţii. Replica, deşi pare contextual diferită, rămâne totuşi o etichetă pusă unei naţiuni. Şi mie, şi ţie, şi copiilor mei, şi copiilor tăi.

Fără pic de haz, francezii ne-au aruncat naţia într-o hazna planetară. Dacă Sarko poate vorbi la propriu ca de la egal la egal doar cu premierul Boc, se impunea o reacţie care să le plătească francezilor cu aceeaşi monedă.

Academia Caţavencu v-a oferit marţi seară primul imbold, punându-vă la dispozţie mai multe variante pentru un salut franţuzesc ca la carte. Un deget bătut în obrazul pe care francezii l-au scuipat. Cei mai mulţi cititori de catavencu.ro l-au apreciat pe cel cu mâinile sus, urmat de capitulare şi fuga în tranşee. Cu sau fără intenţie, Daily Cotcodac l-a pus în scenă. S-a format şi un grup de Facebook care le arată degetul potrivit francezilor. Şi nu, nu este cel tradiţional în aceste situaţii.

Singura mea teamă este că românii vor pierde meciul numit demnitate tocmai faultându-se între ei şi marcând autogoluri la poarta goală a respectului. Portarul fiind întotdeauna singur, dar cu pantalonii pe vine. O reală problemă de evoluţionism.

Citiţi şi opinia Ruxandrei Predescu