Nu stiu nimic despre femei, jur. Sunt atat de ignorant incat iau fiecare femeie ca si cum ar fi prima. N-am nici o farama de tehnica de seductie, ma mai fac de ras si acum cu inocenta mea intr-ale declaratiilor. Exemplu celebru: “pentru mine fizicul nu conteaza”, crezand sincer in ceea ce spuneam. Barbati, cu siguranta, n-aveti ce invata din articolul asta.

Asa ca nu voi scrie despre femei ci voi aduna ceva cuvinte pe care le-am imprastiat aiurea, in clipe de schizma emotionala, intre, dupa sau in timpul cate unei relatii, cu o femeie, da.

Unele suna a poezie adolescentina si semidocta sau ganduri iesite dintr-un joint, toate au diverse doze de patetism evident. Unele au fost scrise in momente in care simteam cum dragostea da pe dinafara, tasneste pe nas, cu sange cu tot, creierul se lichefiaza si iese si el, craniul vid reflecta gandurile invalmasite ca o cireada de vaci nebune de legat. Altele sunt doar operatii estetice asupra unui ego care, buna vreme, desi inconjurat de iubire, a trait din doze inumane de depresie autoindusa.

Nostalgic si fetisist, am regretat ca nu e posibil sa iei tot ce-i mai bun dintr-o relatie si sa transferi automat in urmatoarea. Am descoperit, la un moment dat, ca singurul fel de a ramane intreg la minte e tocmai sa-ti spui mereu ca viata e irepetabila.

Femeile din mine

Tin in mine iubirea tuturor femeilor din viata mea. Acum cativa ani le mai ziceam inca fete. Acum au devenit, si chiar au devenit in realitate, femei. Femeile din viata mea. Fiecare a lasat un semn, fiecare m-a facut mai frumos, mai rau, mai bun, mai urat, mai destept, mai prost, mai gras, mai slab.

Amintirea lor traieste in mine. Sunt plin de L., de A., de R., de B., de M., de I., de … (urma o voit lunga insiruire de nume, mai mult sau mai putin inchipuite).

Ce fac ele in mine? Se plictisesc de moarte. Acum ca le-am scris, parca mi le-am mai scos din minte putin.

Plutesc in jurul meu, ca ielele… Cu parul lor lung, scurt, blond, negru, saten si rosu.

Ma mangaie ironic si-mi spun vom fi mereu in tine, nu vrem sa plecam, ne place sa stam in sufletul tau, pentru ca e gol si e loc.

Orgoliul meu le contrazice taios: sunteti aici pentru ca eu nu va las sa plecati. Va vreau in sufletul meu. Tocmai ca sa nu fie o carcasa golita de sentimente, in asteptarea infrigurata a unei disperate iubiri de ocazie.

Am fost o vreme unul dintre barbatii aia care “lasa o dara de relatii insangerate in urma”, de fapt, nu pot zice ca am fost, amintirea durerii nu dispare niciodata si constiinta nu se spala cu una, cu doua. Rectific, sunt unul dintre acei barbati, si, probabil, ca toti acei barbati, uitandu-ma inapoi, nu sunt mandru deloc de cel ce eram atunci.

Nu stiu

Cand stii ca pierzi pe cineva? Cand te doare cu adevarat, cred ca atunci e, cand ti se umple gatul de lacrimi si nu stii ce sa mai faci. Dar stii foarte bine ca nu mai poti da timpul inapoi, deloc, niciodata. Si doare rau, rau de tot.

Stau cu smileysii mei de pe messenger si toti au fetele gri si adormite. Nimeni nu e acolo, nu mai sunt, sunt morti si nici macar vii nu stiu daca nu sunt de fapt morti.

Mereu am visul ala cu V. si razboi si el e camaradul meu care moare. E mort si eu nu pot face nimic decat sa ma uit la fata lui plina de sange si ochii cascati catre cer.

Imi mai aduc aminte de A., are un copil, Radiohead imi picura in suflet ca smoala, apoi de D. si ca nu I-am mai dat telefon de mult si nu stiu de ce, dar nu cred ca mai poate fi prietenul meu cel mai bun pentru ca eu nu pot sa fiu prietenul nimanui. Nu mai pot fi decat un rece si fad reflex al celor de langa mine. Si Radiohead imi sparge timpanele si nu ma mai doare. Pentru ca sunt acum intr-o alta lume, a mea si numai a mea.

Am declarat odata ca am iubit fiecare femeie cu care am fost si ca viata mea alaturi de femeile din viata mea e o insiruire de amintiri placute. Nu mi-a venit sa cred nici mie ca am spus asta iar iubita mea de atunci s-a enervat, pur si simplu.

Poison

ochii tai ma privesc de sub marginea ecranului

stangul e larg deschis, dreptul e putin acoperit de o suvita

zambetul tau e perfect arcuit, arc de buze rosii si albe si ude si moi

ochiul stang e sticlos, otrava lucreaza, eu sunt otrava.

caldura, apoi raceala, apoi extazul, apoi durerea

intr-o zi ma vei uri ca pe un tata fugit si batran si tacut.

vreau sa ma mai nasc odata, acum, in exact acest moment

sa mi se dilate inima si sa scuip durerea si vidul

si sa ma doara asa cum pe mame le doare cand trebuie sa ne arunce

in lume. dar sa ma doara ca si cum ar naste un copil foarte mare

un metru nouazeci si o suta de kile. pizda se dilata, pielea se crapa

gura musca din buze, sangele tasneste, sudoarea curge in valuri

mana uscata strange asfaltul si plange. si nu vrea sa plece, vrea sa ramana

vrea sa auda, sa vada, sa adie, sa casa, sa pom, sa colt de rai mizer, sa arda

sa glod, sa chin. sa crud si sa alb-negru. sa unu si sa doi.

eu, voi gandi, eu voi plange in mine, nu tu

tu esti puritatea

tu esti rasul

tu esti nemurirea

tu esti carnea alba a fericirii

Durere, cainta, regrete. Cumva raman in urma, dispar. Iar femeile pe care am incercat sa le cunosc au lasat doar urme placute, oricat mi-ar parea de incredibil, acum, dupa atat de mult timp. Nu am facut niciodata cuceriri, am incercat doar sa ma arunc in cap in cate o mare adesea adanca si arareori limpede. Cateodata delfini ma insoteau, cateodata cate un rechin trecea, mare, alb, duios de ucigator.

Dar, iata, am ajuns la tarm, viu, nevatamat si curios.

Pentru ca sunt un excelent inotator.