Am fost suprinsă să descopăr un drum de  2 benzi pe care ei îl numesc autostradă și ca acest drum era chiar autostrada numărul 1. Pe acest drum, toți circulă cu viteza legală, fără claxon, fără depășiri exagerate și cu multe mașini de poliție care patrulează.

Mă bucură faptul că oamenii parcă știu să trăiască cumva chiar dacă nu sunt cei mai fericiți și la televizor e plin de reclame care te avertizează de avantajele și mai ales dezavantajele utilizării unui medicament sau de reclame la match.com pentru că, nu-i așa, oamenii muncesc mult și nu au timp de întâlniri întâmplătoare. Contrastant parcă până acum, dar regulile sunt reguli iar americanii știu asta foarte bine.

Îmi mai place aici că întâlnirile asociației de proprietari se țin prin video conferință iar oamenii se pregătesc de Hallowen cu vreo 4 săptămâni înainte. Îmi mai place și serviciul lor de poștă al cărui reprezentant are cheia de la cutia mea poștală și îmi aduce mereu plicurile și le pune acolo chiar dacă eu nu am cheie…

Mă gândesc de fiecare dată dacă asta o fi America sau am nimerit eu într-o zonă a Floridei unde oamenii știu să fie oameni. Joi seara am întâlnit o bătrână de vreo 70 de ani într-un bar. Mi-a povestit în 5 minute povestea vieții ei ( era olandeză, emigrase în Canda, apoi petrecuse ceva vreme în New Jersey ca apoi să își cumpere o casă pe strada 51 în Marathon). Simpatica doamnă mânca aripi de pui cu cartofi prăjiți la ofertă și savura un pahar de Merlot zicându-mi “Când bei unul din asta, nu prea simți că mănânci aripi la 25 de cenți bucata. Dar, merge înainte de karaoke!”

Când a intervenit cutremurul, T. tocmai trebuia să trimită o nouă tranşă de bani pentru a continua munca la proiectul lui. Nu mică ne-a fost mirarea când am observat că banii au ajuns la timp, aşa cum promisese. Şi mai tare ne-am mirat atunci când am observat că T. răspunde la mail-uri la fel ca de obicei, cu aceea notă de profesionalism şi cu aceeași claritate a deciziilor.

Deoarece proiectul lui era destul de complex, eram nevoită să îi scriu cam 10-15 mesaje pe zi şi la toate aşteptam răspuns. Mă gândeam de fiecare dată: T. este din Tokyo, oare cum o fi pe acolo nenorocirea? Oare ce face T.? Oare azi va răspunde? Chiar daca cu o întârziere de o zi (cred că în loc de marţi a răspuns miercuri), T. a continuat să răspundă dar şi-a schimbat ora la care răspundea: în loc să trimită emailuri pe la 9-10 dimineaţa, acum răspundea seara pe la ora 17.00, semn că poate locuieşte în altă parte acum. În rest, nicio schimbare în atitudinea sa.

T. îşi construieşte un portal care să permită oricărui om interesat, să înveţe lucruri noi prin intermediul unor profesori care îşi oferă serviciile pe site. Nu intru prea mult în detaliile afacerii, însă T. continuă să creadă că are pentru ce lucra în continuare la proiectul său şi momentan, aprobă design-ul noului site şi doreşte culori deschise, cât mai mult alb, portocaliu şi verde.

Nu mi-aş dori să fiu în locul lui T. şi încă mă mai întreb dacă luni va răspunde pentru că vineri nu mi-a scris nici un email. Însă mi-aş dori să am puterea japonezului de a merge mai departe şi de a nu căuta scuze, de a face ceva util pentru viitor şi mai ales… de a spera pentru viitor. Dacă aş putea, aş face o variantă a site-ului său pentru români şi l-aş ruga pe T. să fie profesor. Sper doar să-mi răspundă în continuare cu speranţă.

Suceava e oraşul ideal pentru Olivia, sora mea care suferă de o boală care îi face imposibil accesul în locurile cu scări fără rampă sau fără balustradă. Olivia nu poate merge singură la facultate pentru că a ales să studieze într-o altă parte a României. Olivia tocmai a fost admisă la Facultatea de Psihologie din Iaşi, iar singurele ei probleme o reprezintă rampa de la intrarea în facultate (deocamdată inexistentă dar cu promisiuni de rezolvare – problema e clădirea, prea istorică pentru a suporta arhitectural o rampă oarecare) şi bordurile străzilor.

Ce ne facem cu rampele? De exemplu, Suceava a rezolvat foarte bine această problemă: farmaciile au rampe foarte bine făcute, cu pantă lină, cu balustradă şi cu suprafaţă antiderapare. În Iaşi farmaciile au rampe şi atât. Marea majoritate au rampe prea abrupte care fac accesul imposibil.  În Iaşi, rampa de la cantina de la Cuza este făcută cu pantă lină şi balustradă însă gresia folosită ca suprafaţă e atât de alunecoasă încât aproape am căzut încercând să o urc pe colega Oliviei aflată în căruciorul cu rotile. În Suceava, am auzit că la Ştefan există lift pentru cei cu handicap pentru a le facilita accesul în cantină.

Mă obsedează problema accesului persoanelor cu dizabilităţi. În acest moment nu mă pot abţine să nu observ cum stau oraşele cunoscute la acest capitol. Şi chiar mă bucur să ştiu că sunt unele oraşe care respectă oamenii cu probleme.

Din toamnă, Olivia va începe primul ei an de facultate. Va merge alături de oameni normali din punctul de vedere al mersului şi al ridicatului şi va încerca să supravieţuiască în jungla din jur. În aceeași junglă în care ieri cineva de vârsta a treia o făcea handicapată pentru că nu se mişca din colţul autobuzului pentru a nu-şi pierde echilibrul. Nu-mi rămâne decât să sper că până la toamnă vor exista: câteva treceri de pietoni cu borduri joase, rampă la facultate pentru cele 3 trepte de la intrare şi mult bun simţ.

Astfel, fiecare cumpărător avea pagina lui specială cu note precum 5 pâini, 2 cutii de bulion, 2 pungi de orez. Varietatea mărcilor nu prea conta, important era produsul. În timp, produsele au fost înlocuite cu cifre alături de multe semne de „+”. Cu cât mai multe semne, cu atât mai mare era datoria care se ştergea cu o linie groasă la plată. Iar luna următoare, începea din nou o nouă pagină, pentru un nou doritor de luat pe caiet. Ţinând cont de numărul de caiete aflate în arhiva mamei pot spune ca mai bine de jumătate de sat erau datornici.

După ani buni, strategia cu luatul pe caiet a dus la faliment. Săraca mamă, ajunsese şi ea să aibă pagini întregi de cifre şi semne şi iar cifre şi iar semne. Când s-a închis magazinul la care lucra mama, fie eu fie surorile mele eram trimise la dna Lucaş să luăm cele necesare…. „pe datorie”. Îmi amintesc şi acum zilele acelea în care mergeam şi întrebam înainte: „Daţi pe datorie?”. La răspunsul afirmativ al vânzătoarei, lista mea de cumpărături prindea viaţă.

Viaţa la ţară fără caietul de datorii ar lipsi oamenii de pâine, băutură, mâncare sau ţigări (în orice ordine s-ar afla nevoile). Se pare însă că măsura este ilegală iar garda financiară este pe urmele celor care dau „pe caiet”. Nu ştiu dacă această afacere periculos de periculoasă este cauza situaţiei financiare în care ne aflăm însă… totul este posibil. Oare cum o să se crucească tanti Maria când va merge la magazin şi i se va spune că nu mai există pe caiet, nu mai există pe datorie? Posibil să se adauge în curând un alt semn care nu va fi decât de foame: „+”. Odihnească-se caietul în pace! Dumnezeu să îi ierte pe români!

Cum ai încerca să schimbi viitorul tău, dacă simplul mers la facultate ţi-ar fi condiţionat de existenţa unei borduri care să nu fie mai înaltă decât pasul tău poate duce? Cum  ai reuşi să îţi cumperi pastile de la farmacia care are rampă făcută doar pentru decor, atât de înaltă şi alunecoasă încât doar gândul unei alunecari te face să renunţi să mai încerci?

Cum ţi-ai vedea viitorul? Cum ai încerca să îi ajuţi şi pe alţii să îl vadă pe al lor?

De fiecare dată când treci pe lângă o bordură, uită-te cu atenţie: poate cineva are nevoie să îl ajuţi să o urce. Dacă poţi să influenţezi cu ceva construirea unei rampe după standardele celor care au nevoie de ea, nu ezita să o faci. Prin cea mai mica acţiune a ta, oamenii cu probleme de locomoţie ar putea să meargă mai departe. Nu lăsa bodurile să le stea în cale.

P.S. Pentru Olivia, care a reuşit pentru prima dată să se ridice singură din maşină.

Pe măsură ce înaintam în vârstă grevele au fost alături de mine. Am avut parte de proteste de tot felul, fie ele politice, pro anti demitere sau contra nu ştiu cui.

Eram prin liceu iar atunci când toţi profesorii erau în grevă, dirigintele venea în clasă şi ne spunea: Noi facem matematică azi. Şi făceam matematică şi încă ce matematică. A doua zi, în semn de protest, elevii au pus numele dirigintelui pe zidul clădirii liceului, lângă numele profesoarei de istorie.

Situaţia actuală e aşa de previzibilă încât vorbindu-i unui coleg de facultate că sunt ocupată cu un meeting de la serviciu el a înţeles că facem o acţiune de protest.

Cu toate acestea, nu am participat la o astfel de acţiune niciodată. Şi da, nici nu lucrez la stat, nici nu sunt mamă, nici nu sunt pensionară şi nici nu am ajutor de şomaj, nici compensaţie pentru chirie.

Aş protesta pentru a-mi împlini visurile. Dar am auzit că şi pentru a avea drept la grevă trebuie să fac grevă. Multumesc statului pentru grija acordată dreptului nostru de a ne face griji.

Acum aproape 2 ani, satul era plin de oameni întorşi de la contractele din Spania şi Italia care nu doreau să lucreze la munca „de jos”. Scuzele lor erau:  E prea puţin, luam  10 euro pe oră şi acuma nu mai facem nici 10 euro pe zi! Şi perferau să stea şi să aştepte, să le dea statul şomaj (o parte statul unde munciseră cu 10 euro pe oră, o parte statul unde îşi făceau statul).

Şi erau zile întregi pe care mama le petrecea pe deal. În vacanţe, nu o lasam singură şi mergeam să o ajutăm şi noi. Acum, la fel ca în Spania, satul este plin de muncitori dornici de muncă, numai că pământul, neglijat şi lăsat în paragină, nu mai doreşte să-şi primească arendaşii. Pentru că pământul are legile lui: ştie să aleagă, ştie să simtă, ştie să vadă, să cunoască, să recunoască. Însă, cel mai mult, pământul simte omul care vine cu drag la el, fie că e drag de muncă, drag de casă, drag de o ţară care te ajută să îşi ţii copii sătui în altă parte a globului.

De aceea africanii simt gustul pământului mai bine decât românii şi spaniolii. Şi, poate de aceeea mama mea iubeşte să îşi petreacă dimineţile răcoroase pe deal: asta a făcut o viaţă întreagă iar ameninţarea noastră că o să plătim oameni să lucreze nu are niciu efect. Liniştită, ne spune: Mă dor picioarele, da mă doare şi inima. Cum să las pământul meu muncit de alţii? Fac treabă proastă şi la anul am de tras dublu.