Mihaela
Mariutanu

America mi-a zâmbit de la început cu foarte mult bun simț. Cu șervețele umede și pungi pentru umbrele la supermarket, cu loc dublu de parcare pentru persoanele cu handicap, cu piste pentru biciclete și cu necesara prezentare a ID-ului atunci când cumperi băuturi cu ceva alcool.
Recunosc că am ajuns aici nu foarte fericită și nu foarte convinsă de reușita expediției. Am ajuns cu păreri preconcepute că americanii sunt proști și limitați și comozi. Am descoperit americanii ( cel puțin cei din locul în care locuiesc pentru două luni) comozi în civilizația lor. [ citeste mai departe ]

Când am auzit de cutremurul din Japonia primul meu gând a fost la T. T este clientul companiei la care lucrez de aproximativ un an. T este clientul ideal: mereu serios, mereu cu specificaţii clare, mereu corect la bani şi înţelegător atunci când există programări pe săptămânile următoare. T inspiră respectul nostru şi prin modul în care răspunde, ne face să ne fie drag şi să încercăm să-l mulţumim.

Când a intervenit cutremurul, T. tocmai trebuia să trimită o nouă tranşă de bani pentru a continua munca la proiectul lui. [ citeste mai departe ]

În faţa Palatului de Justiţie este o platformă pentru persoanele cu dizabilităţi. Platforma ajută pe cei aflaţi în căruciorul cu rotile să parcurgă altfel cele 7-8 trepte de la intrare. În parcul de lângă, în jurul locului numit 3 Bărboşi fiecare serie de scări se termină pe partea laterală cu o rampă. Iar străzile (fie în curs de asfaltare, fie asfaltate cu mult timp în urmă) au treceri de pieton accesibile celor care nu pot urca bordurile. Locul acesta minunat pentru un om cu probleme se numeşte… Suceava. Şi da, se află în România zilelor noastre. [ citeste mai departe ]

Când avem 12 ani mama mea vindea la un magazin deschis de un unchi mai avut. Cele mai mari vânzări se făceau în perioada aceea critică cu câteva zile înainte de sosirea pensiei, a şomajului sau a ajutorului de şomaj. Banii însă apăreau numai după venirea poştaşului cu pensia. Până atunci, numele sătenilor datornici erau trecuţi pe caiet, cu mare grijă.

Astfel, fiecare cumpărător avea pagina lui specială cu note precum 5 pâini, 2 cutii de bulion, 2 pungi de orez. Varietatea mărcilor nu prea conta, important era produsul. [ citeste mai departe ]

Cum te-ai simţi dacă ai dori să mergi până la magazinul din colţ şi nu ai putea traversa strada pentru că bordura ar fi prea mare pentru tine? Cum ai merge mai departe dacă fiecare pas al tău în faţă este oprit de către marea majoritate a celor care ar trebui să te ajute să mergi înainte? Cum ai mai putea zâmbi dacă ai vedea că pentru tine, totul se traduce în „câte trepte sunt?”, „există balustradă pe partea dreaptă?” sau „va fi rampă la facultate?”. [ citeste mai departe ]

Îmi amintesc de prima grevă din viaţa mea. Eram prin clasa a II-a şi învăţam în aceaşi sală cu cei din clasa a IV-a. Atunci, profesorii au decis să facă grevă pentru că nu li se măreau salariile. Noi eram foarte bucuroşi pentru agitaţia din şcoală şi chiar un coleg de-a IV-a a scris pe tablă: Grevă! Vrem note mai mari şi ore mai puţine.

Pe măsură ce înaintam în vârstă grevele au fost alături de mine. Am avut parte de proteste de tot felul, fie ele politice, pro anti demitere sau contra nu ştiu cui. [ citeste mai departe ]

Erau zile de vară toride când mama căuta oamenii în sat să o ajute la muncile câmpului. Ar fi plătit preţul cerut pentru o zi de lucru sau pentru întreaga bucată. Erau seri când mergea să se roage de unul sau altul să meargă la prăşit şi de cele mai multe ori se întorcea acasă cu aceleaşi cuvinte: Nu vrea nimeni să muncească, spun că e prea puţin, că e soare, că e greu.

Acum aproape 2 ani, satul era plin de oameni întorşi de la contractele din Spania şi Italia care nu doreau să lucreze la munca „de jos”. [ citeste mai departe ]