Pandora's » Magda Gheorghita

Am fost la Marşul Panaramelor

Magda Gheorghita — Fri, 07 Oct 2011 15:00:14 +0000

Am fost la Marşul Panarmelor. Fără să spun că sunt de la presă sau că eram acolo în interes de serviciu. De fapt, aş fi mers oricum pentru mine. M-am întâlnit şi cu o fostă colegă. Cea cu care fusesem şi la protestul organizat de jurnalişti anul trecut în faţa Ministerului Finanţelor. Singura.

Când am ajuns în faţa Tribunalului Bucureşti, nu vedeam unde se întâmplă marşul, îmi închpuiam o mare de oameni. Am reperat mâna de persoane prezente, care s-a transformat încet-încet într-o mică mulţime. Mi-ar fi plăcut să fie mai multă lume! Poate la anul.

Organizatoarele mi-au oferit de la început fluier, pancardă. N-am putut, pentru că aveam aparatul de fotografiat. Dar am fost atentă la ce se întâmpla, mi-a plăcut efervescenţa, m-a impresionat numărul mare de bărbaţi prezenţi, pentru că mama sau prietena sau vecina lor a fost agresată. Mai multe cuvinte şi câteva poze aici

Dar la Marşul Panaramelor mergem?

Magda Gheorghita — Tue, 04 Oct 2011 12:04:01 +0000

Devine un pic apăsător “românismul” ăsta al nostru sinonim parţial cu lipsa totală de atitudine. Că aşa suntem noi, vorbim, dezbatem, suntem nemulţumiţi, dar prea greu ne urnim să ieşim în stradă.

De aceea aş merge eu la Marşul Panaramelor. Prima oară când am auzit despre eveniment, am crezut că vor participa fetele de pe centură, care îşi vor cere oareşce drepturi. Am aflat între timp că este vorba despre un fenomen internaţional “SlutWalk”.

Şi-au anunţat prezenţa, pe Facebook, 600 de femei până acum. De ce? Organizatorii vor să rupă tăcerea asupra agresiunii stradale, să înceteze blamarea victimelor agresiunilor sexuale, se doreşte ca Poliţia, sistemul medical şi Justiţia să nu mai fie complici la aceste agresiuni, ci instituţii de suport pentru victime, iar ca reprezentanții instituţiilor să ofere suport victimelor şi să le trateze cu demnitate, pentru a nu exista teama de a apela la ele.

Blamarea victimei este o practică generalizată, adânc înrădăcinată în mintea celor mai mulţi români. „Majoritatea femeilor agresate pe stradă şi-au provocat agresorii cu un comportament de piţipoancă şi un caracter de leliţă balcanică, ar trebui să fie atente cu cine umblă şi cu cine intră în vorbă, nu să dea buzna la poliţie că au fost violate” – a afirmat prof. univ. dr. Tudorel Butoi, expert criminalist, într-o declaraţie oficială la Realitatea TV în 2010.

Se va întâmpla, aşadar, joi, 6 octombrie, la ora 17.oo. Adunarea în intersecţia B-dului Unirii cu Mircea Vodă, vis-a-vis de Tribunalul Bucureşti (fostul Junior)” ORA 18.00 – Plecare spre Piaţa Alba Iulia.

Mai multe detalii AICI

Ar fi mai simpatic să ne vedem acolo, decât să vă povestesc cum a fost!

Sărutul poveste

Magda Gheorghita — Mon, 30 May 2011 17:07:41 +0000

Dintre toate felurile de sărut din lumea astea, perfectul e tot cel cu ochii închişi, ridicată un pic pe vârfurile picioarelor, nu? Dacă ar mai crede în poveşti, eu aş inventa sărutul poveste. La propriu. Chiar şi ochii închişi pot să spună poveşti, cu zâne pe tărâmuri îndepărtate.

Sau cum ar fi să-i spui, uite, eu dacă închid ochii pot să te duc în ţara minunilor?

Katie Alves nu este un expert în make-up. Este o canadiancă obişnuită (dacă putem numi obişnuită o persoană care face chestii din astea), care s-a jucat cu fardurile pe care le avea până a transformat totul în poveste.

Daily Mail scrie că doar din octombrie a început să picteze pleoape şi că un desen îi ia între una şi două ore.

Minunat machiaj! Iar sărutul poveste… păi din ce orice alt motiv aş sta cu ochii închişi?

Să-mi fac un semn, să nu uit!

Magda Gheorghita — Sat, 28 May 2011 12:18:23 +0000

Când eram copilaş, mă uitam cu interes la cei foarte ocupaţi care, pentru a-şi aminti de ceva, îşi făceau un semn. “Uite, îmi fac un semn!”, spuneau doctoriţele de la policlinică, îşi scoteau pixul, neapărat unul foarte frumos, la care mă uitam fascinată şi îşi făceau un “x”, unele pe inelarul cu verigheta, altele în plamă, undeva lângă degetul mare.

Mai ţin minte nişte contabile, care făceau la fel. Bărbaţi care să-şi facă semne nu ţin minte, poate bărbaţii au mai multă ţinere de minte.

Ieri, în tramvai, am văzut o doamnă care avea lângă verighetă un “x” făcut cu pixul. Mi-am dat seama că nici să vreau n-aş putea să mai fac asta, arareori am un pix în geantă. Iar când ţin un pix în mână, incredibil, încep să devin nesigură pe litere, nu mai scriu la fel de repede. Dacă vreau să notez ceva, notez pe telefon sau în calculator. Dacă trebuie să semnez ceva, sigur e la ghişeul respectiv un pix. Şi dacă vreau să-mi amintesc un lucru îmi pun un reminder.

Dacă nu, da-mi tu un bip să nu uit, sau trimite-mi un sms, un mail, pe oricare dintre adrese sau un mesaj pe Facebook sau lasă-mi un off-line, le găsesc la fel de repede pe toate, dacă sunt pe drum, verific toate astea cu telefonul, când ajung acasă deschid calculatorul şi rămâne aşa… Nu mai am nevoie de semne, dar mi-e dor uneori să am degetele murdare de cerneală.

Comunicare internă

Magda Gheorghita — Tue, 24 May 2011 09:38:18 +0000

Azi dimineaţă domnea o atmosferă tensionată în redacţie. Care cum venea, pufnea, “iar mi-a cerut ăla legitimaţia”. “Ăla” este coşmarul dimineţilor noastre, agentul de pază zelos şi care stă la pândă. O da, stă la pândă, nu-ţi cere legitimaţia chiar mereu, ci numai când are el chef. Şi hai, băieţii ca băieţii, dar noi, fetele, mai schimbăm genţile, o mai uităm. Dacă a rămas vreun angajat pe aici care să nu-i spună vreo două, cu siguranţă nu a rămas niciunul ne-enervat, ne-agasat.

Deja, când e pe tura de dimineaţă, ne uităm circumspecţi, de cum intrăm pe uşă: mi-o cere, nu mi-o cere… Săptămâna trecută i-am arătat-o triumfătoare din buzunarul genţii în care trebuia să se afle. Şi l-am apostrofat un pic: “Iar faci frate exces de zel?” Astăzi sărise legitimaţia prin geantă şi n-am găsit-o (sunt tot pe moda geantă maxi, din considerente practice). Am căutat-o două minute şi nervoasă i-am spus “Lasă-mă că nu ştiu unde-i”.

Aş fi vrut să mă uit urât la el, arătându-i legitimaţia, dar nu era. Acum nu-mi mai pare rău. Dacă ieşeam triumfătoare nu rezolvam nimic, nu s-ar fi oprit. Sunt sigură că o să-şi aleagă o zi săptămâna viitoare să ne verifice iar. Dacă stau mai bine să ma gândesc, cred că agentul ăsta e trimis de concurenţă ca să ne streseze. Sau îi place să vorbim despre el, că vorbim….

De câte ori îl ierţi?

Magda Gheorghita — Sun, 22 May 2011 07:44:05 +0000

Scriu textul ăsta cu gândul la cuplul Dominique Strauss-Kahn – Anne Sinclair. Pentru că, presa spune că fostul şef al FMI a putut fi eliberat graţie averii soţiei sale. Deci soţia lui i-a plătit cauţiunea şi stă cu el într-un apartament păzit, deşi el este acuzat de agresiune sexuală. Nu pot ieşi între zece seara şi şase dimineaţa, nu pot primi mai mult de patru persoane în vizită şi orice ieşire a lui DSK trebuie semnalizată cu şase ore înainte.
Bărbatul spune că nu a fost agresiune, că a fost consimţit. Deci ceva s-a întâmplat. Iar ea îl susţine.
Câte femei şi-ar asuma asta? Deci m-ai înşelat? Fuck off, pieri în închisoare, cam la asta ne-am aştepta ca reacţie. Cât de mare este dragostea, încât să trăieşti o asemnea umilinţă? Sunt alte interese? Dacă Anne Sinclair nu ar fi fost unul dintre cei mai buni jurnalişti ai Franţei, care a renunţat parţial la carieră atunci când bărbatul ei a fost numit ministru de Finanţe, ca să nu fie acuzată de conflict de interese, iar DSK n-ar fi una dintre cele mai importante figuri politice franceze, dacă ar fi ei vecinii noştri de cartier, ce am spune?
Că ea e fraieră pentru că îl iartă, că nicio femeie nu merită aşa ceva, că poate stă cu el din interes, că poate îl iartă ca să rămână împreună pentru copii, pentru imagine, pentru viaţa socială… Dar Anne Sinclair nu are nevoie de DSK ca să fie o femeie întreagă, ea putea foarte bine să spună că din punctul ăsta îşi ridică mâna de pe el şi totuşi nu a făcut-o.
O fi pentru că ştia ce are la uşă? Nu este prima oară când DSK este implicat într-un scandal sexual. Doar trei cazuri au apărut în presă până acum. Câte însă or fi fost departe de ochii presei? Tristane Banon, Piroska Nagy şi matroana din New York care a spus că francezul plătea pentru fete. Uşor, abia a început circul, or să mai apară probabil poveşti deochiate cu seducătorul francez.
Într-un fel, atunci când ne prindem în horă ştim cu ce jucăm. Ştim, de cele mai multe ori, care îi sunt calităţile, dar şi defectele şi slăbiciunile, cu care trăim sau nu. Şi stăm uneori pentru că punem în balanţă defecte şi calităţi. Când îi ierţi un lucru o dată, ştii că va trebui să mai ierţi, îţi asumi lucrul ăsta dacă rămâi. E ca prima palmă, care chiar dacă vine de la un cioban sau de la un doctor în cine ce ştiinţe, tot palmă e. Dacă nu pleci după ea, ştii că poţi aştepta alta oricând.
Anne Sinclair nu a plecat, a ales să rămână. Poate din dragoste, poate din alte motive. Îşi acceptă imaginea de femeie înşelată şi stă alături de bărbatul ei. E un gest de mare tărie de caracter sau de mare slăbiciune? Iertarea, ştim, e el mai greu lucru.
E posibil şi să fie citată ca martor la proces, să vorbească despre viaţa intimă. Cât de urît şi de greu trebuie să-i fie?
Pentru că e acolo, nu pot decât spun, chapeau, Anne Sinclair! Poate că după proces se vor despărţi, dar acum nu l-a lăsat! Câte dintre noi am fi făcut la fel? Chiar! Câte?

În câte feluri ştiţi să prindeţi o eşarfă?

Magda Gheorghita — Thu, 19 May 2011 09:20:32 +0000

În urmă cu vreo două săptămâni vorbeam despre eşarfe. Spuneam ca a trecut ceva vreme de când nu mi-am mai cumpărat una. Iar în cadrul discuţiei, am aflat că nu numai eu sunt fascinată de eşarfe, şaluri şi fulare. Ci şi muuulte alte fete. Cam toate care erau la ţigară şi cred că este un eşantion reprezentativ. În general port eşarfele în contrast cu hainele, să fie pata de culoare, aşa îmi place mie. Cu o deosebită preferinţă pentru o eşarfă albastru ca cerul cu ciucuri coloraţi şi un baticuţ din mătase, care stă mai mereu în geantă, în cazul unui vânt pornit din senin.

Dar şi o eşarfă neutră poate să capete farmec, în funcţie de cum este prinsă. Deci, în cazul în care v-aţi plictisit să prindeţi eşarfele la fel mereu, vă recomand filmuleţul următor. Nu, nu ştiţi chiar toate tipurile de noduri, aveţi şi voi răbdare până la capăt.

De reciclat, mai reciclăm şi noi ceva?

Magda Gheorghita — Wed, 11 May 2011 10:32:09 +0000

Mă tot frământă de ceva vreme o problemă. Ce se alege de gunoiul pe care eu îl reciclez? Că mă tot încăpăţânez, de trei ani de când stau la aceeaşi adresă, să strâng peturile, sticlele, ziarele şi revistele şi să le duc, din când în când, în containerele din faţa blocului. Asta în ciuda sfatului unei vecine, care când mi-am luat mobila mi-a spus să arunc ambalajele direct de pe terasă, că oricum pică în faţa porţii de la ghenă şi or să le ia ăia de la REBU.

Vocile sunt diferite. Unii spun că toate containerele, albastre, galbene şi verzi sunt vărsate într-o singură remorcă şi apoi sunt triate manual. Alţii spun că nu, se golesc în compartimente diferite.

“Vorbesc despre 5-5,5 milioane de oameni care locuiesc în blocuri, în România. Toţi aceşti oameni au la dispoziţie ghene de gunoi, care sunt cel mai mare coşmar pe care îl am de vreo doi ani de când am revenit în funcţia de comisar general al Gărzii de Mediu, pentru că trebuie să găsim o soluţie pentru colectarea selectivă a deşeurilor. A venit Comisia Europeană acum două săptămâni şi ne-a făcut albie de porci pentru că se colectează selectiv 1% din deşeuri în România, când media europeană este de 24% şi creşte an de an. Dar, din cauza ghenelor de gunoi, un sfert din populaţie nu poate colecta selectiv. Pe ghena de gunoi nu ai cum să arunci gunoaiele selectiv. Chiar dacă ai să colectezi separat, ele ajung tot în tomberonul de jos”, a explicat Silvian Ionescu.

Deci dacă desfiinţăm noi ghenele, lumea o să recicleze selectiv ca în UE. Cum reciclau gunoiul vecinii mamei mele care îşi puneau gunoiul menajer în pubela de sub geamul ei, de lene să meargă până la container. Sau să-mi spună cineva că vecina mea va coborî nouă etaje ca să-şi ducă jos gunoiul. Păi dacă se desfiinţează ghenele, cred că e în stare să arunce gunoiul de pe terasă.

Mă amuză coşurile de gunoi de pe holurile instituţiei, colorate pentru a recicla şi pe care le ignorăm total. Chiar şi femeile de serviciu pun tot conţinutul într-un sac mai mare. Noi nu suntem în stare nici să separăm, în scop practic, mucurile de ţigări de paharele de plastic, măcar să nu mai ia foc, ce să mai spunem să ne gândim la reciclat. Şi-mi amintesc de vremurile de prosperitate în care sute de kilograme de hârtie zăceau pe holuri. Alea or fi fost reciclate?

Probabil vor mai trece foarte mulţi ani până când românii vor înţelege că totul, dar absolut totul în natură este în circuit şi că gunoiul lor ne-triat contribuie la calitatea aerului pe care îl respiră sau la intensitatea radiaţiilor. Optimist, aş spune 20 de ani ca să ajungem din urmă media europeană, dar şi asta cu condiţia ca pentru triere românii să fie plătiţi, altfel…

Apropo, ştie cineva ce putem face cu uleiul ars. Dacă îl strângem, unde îl putem depune?

Despre cum mi-aş fi putut pierde identitatea naţională uitându-mă la filme ne-dublate

Magda Gheorghita — Fri, 06 May 2011 11:02:54 +0000

Întorc capul la stânga, îl întorc la dreapta şi îmi întreb colegii, tu de unde ai învăţat limbi străine? Păi din filme, frate, îmi spune lumea. Aşa am ajuns majoritatea să înţelegem italiană sau spaniolă, fără vreo oră la şcoală, iar pentru limbile pe care le studiam, câte două ore pe săptămână, una în caz că am fi chiulit, desigur nu era suficient. Am făcut şase ani de rusă şi abia ştiu să spun cum mă cheamă. Nicio oră de italiană, dar înţeleg şi la o adică, strânsă cu uşa, am şi reuşit să vorbesc. Doar pentru că m-am uitat la Ambra şi la Fiorello.

Românii sunt recunoscuţi ca talentaţi la limbi străine. “Vous etes doues pour les langues”, auzeam adesea. Ei bine, cred că suntem talentaţi pentru că am avut norocul să putem urmări filmele şi emisiunile în limbi străine ne-dublate. Ne-am însuşit cuvinte şi expresii, dar asta nu a însemnat că am uitat să vorbim româneşte. Şi ceea ce ne-am însuşit şi folosim, va intra în uz, vor fi probabil reglementate expresiile, iar limba nu numai că nu va fi stâlcită, ci îmbogăţită.

Vedeţi că scriu pe Pandoras când sunt indignată de o chestie. Cum ar fi astăzi, propunerea legislativă a deputatului Victor Socaciu de a dubla toate filmele în limba română.

“Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care ulterior vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termeni obişnuiţi. Din această cauză limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale”, consideră deputatul.

Uite de-aia fix mă simţeam mai puţin româncă şi vorbeam mai prost, pentru că mă uitasem la filme în varianta originală.

Compar doar faptul că am avut norocul, marele noroc, de a nu vedea multe filme dublate cu modelul Franţei, pe care îl cunosc cel mai bine şi unde absolut totul este dublat. Din aceleaşi motive de identitate naţională. În Franţa însă, veţi găsi prea puţini vorbitori de măcar o limbă străină, oricare ar fi ea. “Moi, anglais? Zero!”, îi spunea un chelner pe Champs Elysees unui prieten. Nu cred să nu existe vreun chelner în buricul Bucureştiului capabil măcar să ia vreo comandă în engleză.

În afară de stâlcirea limbii naţionale, mă întreb, există o industrie a dublării care trebuie să se dezvolte sau vreun interes de a prosti generaţiile viitoare? Retoric, desigur!

Am blogul meu. Pot să mint pe el cât vreau, că doar aşa face şi Zoso

Magda Gheorghita — Fri, 25 Mar 2011 11:50:21 +0000

Bloggerii sunt o categorie aparte de oameni, e drept. Nu sunt nici jurnalişti, nici it-şti, sunt părerologi, părerea mea şi cel mai important, nu uitaţi, este faptul că au un iq mult peste medie, medie formată din proşti .
Când spun bloggeri, nu vorbesc de noi ăştia care avem un blog pe care mai scriem, din când în când, ci de cei care trăiesc din asta sau pentru asta.
E bine să scrii tot ce-ţi place, când îţi place, cum îţi place şi să faci şi bani din asta. Dar de aici, până la a-ţi desconsidera cititorul şi a publica o informaţie falsă, ca să faci trafic, adică bani, mai e cale de străbătut.
Spun asta pentru că în dimineaţa asta, “cel mai cunoscut blogger din România” se dădea drept fiul unui lider de sindicat care, din întâmplare, are acelaşi nume de familie. A mirosit el că e momentul în care poate urca sus de tot pe val. A fost ceva timp şi site-main, la Realitatea. Timp în care, a avut loc un schimb de mesaje între el şi un alt foarte cunoscut blogger, poate şi prieten, coleg cu mine, în care lăsa să se înţeleagă că informaţia este adevărată.
La un moment dat însă, au apărut întrebări, iar bloggerii au început să strige “Bravo! Le-ai tras-o! Sunt nişte proşti, nu verifică informaţia!”
Faptul că a făcut ca informaţia primară să pară adevărata a fost toată arta. Au muşcat jurnaliştii, asta e!
După lupte îndelungi, secretara de cabinet a falsului tată a infirmat informaţia bloggerului. Bloggerul tace. A făcut un pic mişto de jurnalişti, chiar dacă pe unii dintre ei îi cunoştea destul de bine, i-a explodat traficul, iar cititorii lui, care nu au citit ştirea jurnaliştilor proşti, îl compătimesc sau îl sfătuiesc în continuare cum să ia în piept problema “tata e la DNA”.
Lor le răspunde mai târziu, sau poate niciodată, să nu indexeze Google o informaţie gen “nu, nu e tata”, nu de alta, dar poate până la anul uităm de chestia asta, dăm un search, apare iar lacrimogenul text: “Eu n-am o legătură foarte strânsă cu tata. Am învăţat cât am putut de la el, am fost parteneri în nişte firme, după care drumurile noastre s-au despărţit. Gen, a trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut, deşi mai vorbim din când în când la telefon” şi mai creşte iar traficul.
Dacă “cel mai cunsocut blogger din România” (şi cel mai citit se pare), minte, desigur nu însemană că toţi bloggeri mint, dar nu înseamnă, de asemenea, că orice informaţie pe care el o mai publică vreodată, ar trebui să aibă măcar iz de adevăr pentru cititorii lui.

Apropo, sunt curioasă care o să fie reacţia blogosferei? O să spună cineva “aşa nu se face” sau lui Vali Petcu i se vor aduce elogii si osanale pentru şmecherie pe toate blogurile?

În curând o să auzim:
-Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?
-Blogger!

Şi mai văd un post pe twitter: un blogger libian, a cărui soţie este însărcinată, a fost împuşcat în cap. Care-i ştirea? Că un libian a fost împuşcat? Sau că un blogger a fost împuşcat? Cum, şi bloggerii sunt împuşcaţi?

Dacă tot vă întâlniţi la RoBlogFest, discutaţi şi voi despre asta. Cine sunteţi voi, bloggerii? Identitate? Principii? Deotologie? Cititorul bloglui meu ce merită?

Zoso, nu ţi-am dat link spre blog, pentru că nu consider că ar trebui să te citească cineva. Nu pot recomanda cititorilor mei un blog pe care eu nu îl citesc pentru că autorul lui face mişto de cititori. Dacă secretara de cabinet a lui Marius Petcu a minţit şi eşti într-adevăr fiul sindicalistului, nu te rog să mă scuzi, aici scriu pe un blog, deci nu orice informaţie trebuie să fie adevărată, mă amuzam un pic.