Despre filmul documentar romanesc

Intrebarea 1: Cum vedeţi evoluţia documentarului românesc din 1989 şi până azi?
Care sunt factorii care au determinat această evoluţie?

1. Acum mai bine de doi ani si jumatate scriam destul de infuriata despre documentarul romanesc. Ii luam mai degraba pulsul, la un oarecare moment “t”, pe alocuri cu patetism – vad acum – ici-colo cu ceva speranta a omului naiv, care crede ca din “t1” in “t2”, ceva tot se-ntampla.

Evolutia presupune o miscare inainte, intru progres; nu cred ca poate fi vorba de asa ceva in documentarul romanesc. Nu acum, nu din ’89 incoace. De aceea scot textul din capsula timpului si-l transcriu mai jos :

În 1990 Nicolas Philibert era doar un tînăr care facuse unul, două documentare scurte. O comandă (filmarea unei pînze) îl poartă timp de trei zile la Luvru, fix în perioada construirii piramidei şi a reorganizării întregului muzeu. După cele trei zile, Philibert a mai venit o dată cu echipa. Şi încă o dată. A văzut că e lăsat să se plimbe prin muzeu şi să filmeze-n voie. A bătut la o uşă de producător independent: “Uite, eu pot să fac asta şi asta, dar am nevoie de banii ăştia acum, ei nu mă aşteaptă pe mine cu mutatul” – n-am habar care au fost cuvintele lui Philibert. Banii de la CNC-ul lor s-au întors la producător, iar din curajul său au ieşit o capodoperă (Oraşul Louvre) şi afirmarea definitivă a lui Nicolas Philibert.

Aşa ceva ar fi imposibil la noi. Care “producător independent”, în primul rînd? Sursa de finanţare numită credite CNC i-a împins pe documentariştii români să abordeze numai subiecte istorice. De la Marele jaf comunist şi Decreţeii la Război pe calea undelor şi Bela Lugosi (ultimele 2 în lucru), aproape toate documentarele care contează au această trăsătură comună. Adică alegeri tematice care îţi dau posibilitatea să faci un dosar beton, să scrii un “scenariu”, aşa cum vrea comisia să vadă. Iar subiecte precum “răpirea jurnaliştilor români din Irak” sînt lăsate posterităţii.

Mai nou, documentariştii români (pe care îi numeri pe degetele de la o mînă) şi-au propus să înfiinţeze Documentor – o asociaţie care încearcă, între altele, să “educe pro-documentar” publicul şi să sprijine producătorii independenţi. Mă tem însă că e teribil de dificil demersul lor, dacă e să te gîndeşti că genul însuşi e compromis şi publicul excedat. Eternele pseudo-documentare cu biserici, zecile de minute în care sună toaca la cadru fix şi biografiile tîmpite de scriitori, cu un suport vizual de 3 poze obosite filmate pe toate părţile au făcut un sinistru deserviciu genului. Infatuarea de a folosi termenul de documentar pentru încropeli filmate în două, trei zile şi editate în sictir au gonit, pentru multă vreme, publicul de lîngă documentarul autohton.

După ce ani de zile genul fusese asociat filmului de propagandă, te-ai fi aşteptat ca nişte oameni, a căror menire e să spună poveşti din realitate, să se arunce pe subiecte, bucuroşi că, pe lîngă libertatea ideologică, au şi libertatea pe care ţi-o dă azi tehnica digitală. Dar cei mai mulţi au continuat să ofteze după studiourile Sahia, ca şi cum adunarea breslei ca-ntr-o uzină, sub umbrela statului, ar fi singura cale. Acum cîteva zile, breasla (cei 300 de specialişti activi din domeniul cinematografiei) au votat drept cel mai bun documentar al anului un banal reportaj TV, Hobiţa, coloana şi tractorul. Le doresc mult succes Don Qujoţilor de la asociaţia Documentor, pentru că au de luptat cu zeci de ani de filme de propagandă, poze filmate şi ecou de toacă. Şi e o luptă al naibii de grea!

(Dilema Veche, 5 aprilie 2007)

Intrebarea 2: Care sunt punctele forte şi punctele slabe ale genului în România?

2. Cred ca te-ntrebi deja: care naibii sunt documentarele alea romanesti pe care le-am vazut? Era ceva cu niste cifre… 4,3,2? Nu ala nu-i documentar… 9/11? Nu, ala nu-i romanesc.

Oricum as suci-o cu numaratoarea documentaristilor romani si tot n-ajung la cinci (daca e sa-i numar pe cei care au facut in interiorul genului minim o incercare demna de luat in seama). Alti cativa pe langa sunt validati doar de colegii de breasla/ criticii neavizati (neavizati pentru ca, asemeni publicului, nu sunt expusi genului, in afara granitelor sau a releelor interne. N-au cum sa fie, in contextual descris mai sus. Asa ca nu sunt in masura sa valideze nici propriul statut de spectator.

Documentarul nu rezista timpului, este un produs care trebuie consumat la termen, inainte sa expire. Poate fi privit peste ani ca o capodopera cinematografica, sau poate supravietui gratie valorii antropologice, dar in forma teoretizata de socialistul John Grierson (parintele documentarului britanic si canadian) – “descopera o lume necunoscuta, sau redescopera una pierduta” – el trebuie sa ajunga la spectator imdiat.
Orice expresie artistica trebuie analizata in contextul epocii. Ce-ar fi “Fecioara din grota cu stanci” (DaVinci) pictata astazi? O eroare, un anacronism. Documentarul este si el foarte sensibil la acest capitol, decontextualizarea ii stirbeste din menire. Pentru ca documentaristii sunt esentialmente autorii care privesc lumea cu ochi critic, in incercarea lor de a o face mai buna. Ce-ar fi “9/11” lansat acum, dupa ce George Bush nu doar ca a castigat alegerile , dar i-a expirat si mandatul? Exemplele sunt nesfarsite, dar inutile aici, unde nu ajunge nici macar ecoul reputatiei documentarelor care fac istorie.

Partea rea cu documentarul romanesc este ca nu exista. Cine il vede?
Ai spune ca daca e pasiune, nu e nimic sa te opresca. Fals. Regizorii inspirati au nevoie de producatori talentati, finantatori talentati, distribuitori. Nu exista piata, pentru ca nu exista filme, nu exista filme pentru ca nu sunt bani, nu sunt bani pentru ca nu-i productie, si canal de difuzare pentru ca nu exista interes, deci audienta. Nu exista piata. Deci nu exista documentar romanesc.

Si nici speranta nu exista, adica o scoala de documentar. Am absolvit UNATC, scoala de stat, cum ar veni, si am studiat (excesiv spus studiat) documentar un semestru, si asta foarte la inceput, ca o incalzire pentru treaba serioasa, fictiunea. Imi amintesc perioada dinaintea examenului meu de licenta, si cum m-am caznit sa fiu lasata sa “termin” cu o poveste de documentar, nu de fictiune. Nici nu se punea problema! Incercarile de documentar erau respinse fara discutie. Mi-e greu sa cred ca ceva s-a schimbat de cand n-am mai dat pe-acolo.
Werner Herzog sustinea undeva ca, daca ar fi sa-si deschida o scoala de film, ar permite inscrierea numai dupa ce aspirantii au parcurs pe jos 5000 de kilometri (distanta Madrid-Kiev, sa spunem). Pe drum, ar trebui sa scrie despre experientele lor si la sfarsit sa-I inmaneze lui Herzog carnetelul cu notite, iar el si-ar da seama in acest fel cine a facut intr-adevar drumul, si cine nu. “Pe drum ati invata mai multe despre a face film, decat daca ati fi fost in clasa, timp de cinci ani”. Si nu ati mai avea asadar nevoie de scoala de film a lui Herzog, sau de vreo alta.
Poate ca o istorie a documentarului autohton, care se va scrie odata, va incepe cu un astfel de drum.

Intrebarea 3: Ce viitor are filmul documentar in România?

3. Viitorul nu mi s-a aratat inca limpede, dimpotriva, e din ce in ce mai incetosat. Schimbarile pe care le produc pe de o parte evolutia tehnicii, pe de alta internetul, sunt naucitoare. Oamenii si-au schimbat cu totul maniera de a se uita la imagini in miscare.
Astazi, inainte sa scrie sau sa citesca, orice copil invata sa dea “rec”. Toata lumea filmeaza si totul e filmat. Televiziunea se dovedeste ea insasi perimata. Cinematografele sunt obsolete. Documentaristii de pretutindeni cauta nu doar noi modalitati de a comunica, ci noi solutii pentru ca povestea, si mesajul lor, sa ajunga la public. Viitorul pare ca se intampla pe internet, vazut adesea pe ecranul telefonului mobil.
La noi, un documentar care face peste 1000 de spectatori sta bine, e deja un succes. Pe www.youtube.com, cetateanul din Constanta pe numele lui Bahoi a strans, pe gratis si cu buget 0, cateva sute de mii (!) de vizionari. Bahoi, tigan (fara chestiuni de politically correctness, el o spune), tanar si cu ceva haz, dotat cu cel mai banal webcam si cu un mobil ieftin cu camera de filmat, a bombardat sistematic internetul cu realizari proprii de genul “Bahoi la scaldat”, “Bahoi la furat”, “Bahoi te invata sa te bati” sau “limbajul extraterestru”, sau piesa de rezistenta “Bahoi – Piratii din Caraibe.”
Cand vrea sa vada povesti adevarate si imagini luate din realitate, iata ca romanul nu se uita la cele doua-trei productii CNC, cu un buget, sa zicem, de 250000 de euro (v. “Podul de Flori”, regia Thomas Ciulei), ci prefera sa se uite la Bahoi.

In Anglia, de exemlu, televiziunea a fost zeci de ani in centrul documentarului britanic; a ridicat o armata de cineasti si a facut posibila realizarea unora dintre cele mai importante filme facute vreodata, documentare care au schimbat mentalitati si chiar vieti. Chiar si acolo, atat televiziunea, cat si felul in care audienta preia ce i se da, toate acestea se schimba rapid. Oamenii nu mai inghit orice, si cauta in alta parte decat “la televizor”. Cineastii sapa adanc si incearca lucruri noi, documentarul traditional (capete vorbitoare, ilustratie, capete vorbitoare) pare a disparea, iar viitorul, pentru moment, tinde a fi online-ul.

Cat despre Romania, stirile externe circula intre granitele noastre groase doar putin mai mult decat inainte de ’89. Nu din pricina cenzurii de data aceasta, ci dintr-un jenant dezinteres pentru orice trece dincolo de marirea pensiilor, de trafic si de (citez un titlu chiar din ziarul de astazi): “a violat capra vecinului si a ucis-o”. Interesul pentru documentar presupune un interes (macar) putin dincolo de propriul fotoliu. In plus, etape esentiale ale genului nu s-au petrecut niciodata la noi, asa ca inventam iar si iar roata.

Ar fi bine sa scoatem grabnic capul din propriul fund, acolo unde ne inghesuim ca sa mangaiem premiile si sa ne felicitam pentru succcesul “cinematografiei nationale”, vesnic pe Noi Valuri. Si daca iesim din zona de realizari glorioase si de norme depasite, poate vedem unde e documentarul romanesc varat pana-n gat. Si-abia atunci putem sa vorbim despre viitor.

Caci traditia e invocata atunci cand vine vorba de circumcizie feminina, si mai departe motivele sunt dintre cele mai nastrusnice: religia, si anumiti, sa le spunem, lideri religiosi – si nu doar islamici, caci obiceiul isi are radacinile inca din Egiptul Faraonilor. Mutilarea genitala ramane, in multe locuri, o inexplicabila indatorire religioasa, o practica normala si purificatoare: ba ca “ti-o face mai frumoasa”, “mai curata”, ba ca intareste fidelitatea sau ajuta barbatul sa se bucure de “mai multa placere”.
Efectele medicale si psihologice inerente nici nu au loc pentru a fi descrise aici, dar in ultimii vreo sapte ani din ce in ce mai multe femei care au suferit vreun tip de mutilare genitala si-au marturisit public traumele si suferinta, de la boli si dureri atroce, pana la faptul ca sexul – in cel mai bun caz – nu inseamna absolut nimic pentru ele.

FILMUL

Sunt mai multe filme pe acesta tema si asta in special in ultimii sase-sapte ani. Dar ziua in care am vazut “The Day I Will Never Forget” n-am s-o uit niciodata.
Este documentarul lui Kim Longinotto, o englezoica ce face filme in destinatii dintre cele mai exotice si care a devenit faimoasa pentru documentarele care povestesc despre opresiunea si discriminarea femeii. Intre premiile ei se numara un Amnesty International si unul la Cannes, iar ca structura e nitel autista. Vorbeste putin, uraste interviurile si nu pune intrebari. Isi filmeaza singura filmele, lucreaza in echipe mici, de obicei doar cu un sunetist – mai intotdeauna femeie – si zice ca lasa imaginile sa vorbesca pentru oamenii din film.
“The Day I Will Never Forget” este despre mutilarea genitala in Kenya, o tara cu probleme mult mai mici pe tema asta decat vecinele ei. Luptatoare si victime se perinda prin fata camerei: Fauzia are 8 ani; scrie poezii despre frica, durere, memorie, si nedreptatea ce i s-a intamplat, si incearca sa-si convinga familia sa nu o supuna si pe sora ei mai mica aceleiasi torturi, sperand ca mezina nu va deveni, asemeni ei, victima mutilarii genitale.
Filmul e plin de intelegere si o oarecare tandrete fata de toata lumea: fata de mamele care isi duc ele insele fetitele la taiere, constiente ca altminteri nu se vor putea marita niciodata si vor fi, alaturi de intreaga familie, excluse social. E intelegator fata de toate femeile, prietene, vecine, care se aduna si, provocate intr-o discutie despre sex, se falesc cu placerea pe care o resimt cand sunt mangaiate, fara a avea nici o banuiala ca se poate si altceva, ca se poate mai mult…
O secventa din filmul lui Longinotto nu o poti uita niciodata: regizoarei i se ingaduie sa filmeze cand una dintre fetite, imobilizata de mama si rude, trece prin operatia care ii va face tranzitia catre viata de femeie, “o va elibera de organul masculin”. Operatia nu se petrece usor, si nici sub anestezie, ci cu o lama ca cele pentru barbierit si cu multe zbateri si urlete. Este ca atunci cand te uiti la Discovery la un film in care gazela e sfasiata de tigru, doar ca aici sunt femei care sfasie fetite mici.
Longinotto isi incheie filmul intr-o nota optimista: un grup de fete isi infrunta parintii, fug de acasa si cer ajutorul unui avocat pentru a obtine o hartie care sa interzica parintilor sa le supuna operatiei.

ASTAZI

Ultimele statistici arata si ele optimist. Majoritatea tarilor africane au semnat Protocolul Maputo, cel pentru drepturile femeii in Africa care a scos in afara legii mutilarea genitala. Dar sa ne uitam atent – sa zicem la Eritreea. 95% dintre fete treceau printr-o forma de mutilare genitala, asta pana in 2007 cand practica a devenit ilegala. De atunci nu a avut loc nici o condamnare sub noua lege. Ca si cum toti africanii din Eritreea au realizat brusc: “Frate, nu era bine ce faceam! Ce credeam noi ca ne spune societatea, religia si igiena era gresit. Gata, de maine nu mai facem, nu mai taiem nici un clitoris”. Really?
Acum fix doua saptamani in Eritreea a avut loc comemorarea interzicerii practicii mutilarii genitale. UNICEF si alti generosi ai comunitatii europene care au bagat bani in curatarea Eritreei de obiceiurile barbare au petrecut interzicerea practicii printr-un eveniment mare, cu o cursa de biciclete, un maraton si un carnaval. Multimea bucuroasa de carnaval a arborat si o pancarta cu “Respingand Mutilarea Genitala nu inseamna ca ne negam cultura”. Parca vad cativa respectabili cetateni din Eritreea adunati pe prispa si discutand identitatea culturala. Aceiasi cetateni care in urma cu cat – 3 ani?! – isi taiau fetele si le lasau sa sangereze pana la moarte daca era nevoie, ca asa zicea cultura.

Cand m-am intors din Kabul doua intrebari imi pisau rabdarea: a) e periculos? si b) cum e sa fii femeie in Afghanistan? Si daca la prima mai bajbai ceva, la a doua chiar n-ai ce spune. Pentru ca in Afghanistan exista 3 sexe: barbatul, femeia si femeia straina.
In afara de faptul ca trebuie sa-ti acoperi parul chiar femeie straina fiind, caci e stat islamic, in rest n-am simtit ca sunt tratata altminteri fata de barbati. Nu ti se cara traista nu ti se deschide poarta, dar razi, mananci si discuti politica la un loc cu toata lumea. Adica la un loc cu barbatii, pentru ca femeile afgane sunt invizibile.
Legea
Noua ani au trecut de cand regimul taliban a fost indepartat. In vremea talibanilor femeile disparusera. Imediat dupa ce au luat Kabulul, s-au concentrat sa impuna restrictii dintre cele mai radicale fetelor si femeilor, mai cu seama ca li se parea ca desfraul (a se citi femei neacoperite sau neinsotite in public) era o amprenta a rusilor ce de-abia se carasera.
Asa ca ele nu mai aveau voie sa munceasca, sa invete, sa mearga la doctor-barbat (ceea ce inseamna ca nu mai aveau voie sa mearga la doctor deloc). Legea spunea sa se acopere din cap si pana-n varful picioarelor cu traditionala burka, care permite vederea doar printr-un soi de grilaj textl, cu zabrele dese. “Legile” sfidau absurdul, femei fiind biciuite, arse sau executate pentru mult mai putin decat ti-ai putea imagina: daca burka nu era corespunzatoare sau daca pantofii faceau zgomot.
Dar au trecut, zic, noua ani, si pe strada tot nu vezi femei, ci doar niste strigoi albastri sau gri (culorile traditionale de burka). Itele in societatea afgana, etern tribala, sunt greu de deslusit. Dar s-au gasit tot soiul de organizatii pentru tot soiul de drepturi, genul care ajung undeva si rezolva, au zis pesemne ca fac ei a modern housewife din orice nevasta de afgan. Sau din toate patru. Cert e ca la presiunile organismelor de soiul asta, de exemplu, s-a facut loc pentru femei in guvern sau in alte foruri, unde nu misca in front, dar “vorbesc intre ele numai prostii, despe manichiura si par”, cum radeau cativa dintre afganii pe care i-am intervievat. Ca si cum saracele direct pentru guvern erau bune, sau cineva avea sa le bage in seama.
Constitutia Afgana, adoptata in ianuarie 2004, stabileste drepturi egale pentru barbati si femei. Dar Afganistanul e stat islamic, asa ca aceeasi Constitutie mai spune si ca “Nici o lege nu poate fi contrara credintelor religiei sacre a Islamului”. Clauza e aruncata in eter pentru ca oricine, de la Curtea Suprema la tata si barbat, sa poata sa si-o faca utila cum ii e mai convenabil.

Eu, sexul 3
In dimineata de Craciun eram in Jalalabad, la granita cu Pakistanul. Peisaj idilic, flori, multe culori, portocali. Inainte sa incepem filmarile, am luat un ceai in curtea unui cultivator de trandafiri, genul care isi vinde esentele la cele mai sonore branduri de cosmetice si parfumuri. Trandafirii. ca si macul datator de heroina, reprezinta o industrie care merge bine in Afghanistan.
Eram asadar cu totii cu nasul in pretioasele flacoane cand cel care facea parfumurile, un Afghan care calatorise mult, locuise in Europa si era scolit in State, se porneste intr-o discutie despre o colonie barbateasca din nu stiu care dintre esentele lui. Si-l intreb, mai mult ca sa fac conversatie: “Pai tu nu te barbieresti…”. El se uita la mine, prin mine: “Esti prima femeie pe are o vad in luni de zile. De ce sa ma barbieresc?”
Acum, domnul cu parfumurile era un fel de creme de la creme, era un fel de alchimistul din Afghanistan. Dar ma gandesc la toti ceilalti barbati cu care am interactionat, politicosi, amabili, militari sau oameni politici, soferi si servitori, la munca sau la ei acasa – intotdeauna, dar intotdeauna numai barbati! Nici o femeie nicaieri. Ma gandesc la bodyguardul care ne pazea si care refuza sa vorbeasca cu mine in primele zile, iar daca trebuia musai sa-mi transmita ceva, le zicea colegilor barbati, atat cat sa aud si eu, desi eram, na, de fata. Era un tip simpatic si ne-am imprietenit pana la urma, dar prima oara cand mi-a vorbit a fost ca sa ma opreasca din a filma o burka dintr-asta umblatoare pierduta in multime. Oare bodyguardul asta unde isi tine femeia?

In multe comunitati, femeile traiesc separat, mai multe la un loc sau doar alaturi de copii. Afghanii mai instariti, rasariti sau scoliti isi trimit nevestele spre o lume fara burka, in Dubai de exemplu, sau in vestul emancipat. Vorbeam cu un director de televiziune locala care, dupa ce talibanii fusesera indepartati, reusise sa-si deschida un canal privat intr-o regiune din est. Imi povestea cat de greu le este sa produca ceva film, cum nu au femei (cat de versatila sa fii cu burka pe fata? Si oricum, cu burka sau fara, nu ai voie sa filmezi femei.) Actrite sau crainice sunt de import, din Pakistan sau Iran. Cu invidie imi spunea directorul: “Iranul?! Iranul este atat de modern!”

Burka mea
In ultima seara in Kabul, Tareq, care tradusese pentru noi aproape tot timpul, a vrut sa-mi faca un cadou: prima mea Burka. Dintr-aceea autentica de ma acopeream toata, de simteam ca sunt stransa ca la menghina. Am catalogat gestul ca fiind umor afghan. E gri si mi-e putin mica, mi se vad picioarele si ma cam strange si la cap. Si cand mi-o pun, toate obiectele si toti oamenii din jur isi pired conturul, ii vad cu striatii, cu dungi, cu tot grilajul. Femeile afghane asa isi vad copiii toata viata.

Si bineinteles ca termenul vine de la perversii de francezi. Psihologul care a venit primul cu teoriile (Alfred Binet) era si el francez. In teorie, un fetish sexual poate insemna orice: cuvinte sau obiecte, parti ale corpului, catuse sau cusca, matase sau piele, umilinta sau durere.

Cica ai putea sa fii fetisist daca-ti place sa-ti privesti barbatul cand se barbiereste, sau daca iti place sa-ti vezi nevasta in portjartier, sau in ciorapi cu adeziv. O sumara analiza antropologica ar demonstra ca fetisul cu ciorapii isi are la noi radacinile in calendarele cu dresuri Adesgo, de pana in ‘89. Pasiunea pentru Adesgo se explica cel mai probabil la romani nu doar prin firul rezistent, usor de remaiat, ci si prin lipsa vreunui material pornografic inainte de ‘90. Ca nu doar carnea si ouale lipseau din Romania, ci si revistele cu tate.  In lipsa unui studiu aprofundat insa, succesul calendarelor Adesgo in randul barbatilor ramane un mister.

Filmul

El exista, e The Movie!

Nu e dintre cele de consum, gen “Lesbian Using Cute Slave”, sau “Sadistic Mistress Punishing“. Filmul tuturor fetisurilor se numeste chiar “Fetishes” si e un documentar. Regizor e Nick Broomfield, un britanic foarte faimos in breasla, genul care face filme solide despre Apertheid, Irak si pedeapsa capitala. Intr-un anumit punct al carierei lui, cand era de mult un regizor confirmat, HBO i-a cerut sa faca un documentar despre fetisuri. Poate avea omul nevoie de bani, ca toata lumea, poate era si el curios, cert este ca Nick Broomfield a acceptat. A gasit acest Pandora’s Box, un stabiliment sado-masochist din New York, unde pentru sume de pana la 10 000 $ poti sa-ti implinesti cele mai dureroase fantezii.

Povestea e asa: regizorul Nick Broomfield, el insusi personaj, cauta sa inteleaga lumea fetishistilor, o lume despre care nu stie nimic, incercand sa nu-si judece in vreun fel personajele.

Clientii evrei care au fantezii cu nazisti si negrii in scenarii cu sclavi pe plantatie, surclasati la capitolul “mi se intoarce stomacul pe dos” de cei care platesc bani grei ca sa fie fortati de femei in latex sa curete WCul. Cu limba.

Si dupa o ora si jumatate de bankeri si bogatasi calariti, biciuiti si umiliti, in functie de buget, filmul patrunde intim in viata “Stapanelor”, angajatele de la Pandora’s Box, femei inteligente si educate. Stapanele aveau cateva lucruri in comun: erau mai mereu single, desi si-ar fi dorit un partener, si desi erau “professional dominatrix” de meserie, sustineau ca le plac mult barbatii. Si-ntelegi, pana la urma, ca nu poti sa ai un asemenea job daca nu-i iubesti foarte tare. Pentru ca asa, cu biciul in mana, Stapanele de la Pandora’s Box sunt intr-o pozitie perversa: aceea de a privi adanc inauntrul barbatilor si de a le vedea cele mai intunecate laturi. 

Am vazut filmul la o proiectie publica, pentru unii stanjenitoare, incomoda sau prea dura. In sala era, evident, si un francez. Dupa film il vad stramband din nasul frantuzesc si aud: “Cam slab… In FRRanta locuRRile astea sunt mult mai taRRi”.

Am cautat un astfel de loc in Bucuresti. In afara de niste Fetish Party-uri prin Club Twice si cateva laudaroase online nu am gasit nimic. Asa ca ma intreb daca mai sunt populari ciorapii Adesgo…Fetish Party-uri prin Club Twice si cateva laudaroase online nu am gasit nimic. Asa ca ma intreb daca mai sunt populari ciorapii Adesgo…

Foto: ko-an / Flickr