Judecatorul, un om onorabil si cu mintea deschisa, il intreaba pe tanarul razvratit cum a aflat. Intr-un avant de “hai sa ma dau mare”,  domnul cu pricina ii spusese nevestei cate amante avusese inainte de insuratoare. Iar ea, enervata de laudarosenia sotului, i-a replicat ca si ea a avut niste amanti si ca atunci cand l-a luat de barbat a apelat la o interventie chirurgicala de reconstructie a himenului. Drept pentru care omul i-a facut bagajul si a aruncat-o in strada si in “gura satului”.

Situatii de felul acesta sunt rare in Liban. De obicei, operatia de reconstructie a himenului ramane un secret pe care femeia il duce cu ea in mormant.

Crimele de onoare sunt rare in Liban. Se intampla doar in zone foarte traditionaliste si slab alfabetizate din nordul Libanului sau din Valea Bekaa.  Dar cum reputatia familiei conteaza, tinerele domnisoare, indiferent de religie, apeleaza la medicul chirurg sau ginecolog pentru a redeveni virgine.

Himenoplastia e pe locul al doilea, dupa rinoplastie, in topul celor mai cerute operatii estetice in Liban. Medicii, insa, nici macar nu le inregistreaza. Pacientei nu i se cere decat grupa sanguina si nici macar nu i se completeaza fisa. Taxa pentru o astfel de operatie variaza in functie de statutul si reputatia medicului intre 300 si 3000 de dolari. 

Un amic libanez, medic ginecoloc scolit la Iasi, imi spunea ca himenoplastiile si avorturile (ilegale in Liban) sunt singurele pentru care medicii nu inregistreaza pacientele. “Nu vorbesti despre asta ca medic si nici nu iti faci reclama,” mi-a explicat. “Dar stim cu totii cat de des avem paciente care ne cer asta. Mi s-a intamplat intr-o noapte, la spital, ca o femeie sa-si ofere serviciile sexuale numai sa fiu de acord sa o operez”, imi povesteste medicul. “Dar eu sunt aici sa ajunt fetele astea, nu sa le judec”.

Cel mai adesea, fetele apeleaza la aceasta solutie pentru ca trebuie sa se asigure ca vor sangera in noaptea nuntii. “Am mai avut un caz la tribunal, cand un barbat dintr-un sat de druzi a venit sa divorteze de sotie pentru ca nu sangerase. Degeaba a incercat medicul sa-I explice ca nevasta-sa era virgina, dar ca avea un himen rezistent. Omul nu si nu, el divorteaza”, imi povesteste Khalil.

El e de acord cu aceasta portita de iesire pentru fetele libaneze. Cu multi ani in urma, cand el era copil, parintii mamei lui au facut-o disparuta pe matusa lui pentru ca fusese violata de un consatean. Tanarul violator a fost fortat sa o ia de nevasta, dar a divortat dupa doar cateva saptamani. cea care a suferit a fost femeia. “Nu vreau sa ma gandesc ca e undeva pe fundul marii acum. Vreau sa cred ca e la vreo ruda din strainatate,” povesteste tanarul.

Amin Maalouf e un scriitor libanez care locuieste in Franta. Unul dintre cei mai mari scriitori in viata. E parerea altora, mai priceputi decat mine. Dupa ce am citit “Samarkand”, “Scarile Levantului”, “Stanca lui Tanios” si “Cruciadele vazute de arabi” m-am gandit sa vizitez Libanul. Si dupa ce l-am vizitat m-am si mutat aici.
Ideea sa pronesc intr-o excursie catre satul de bastina al lui Amin Maalouf ma cam chinuia din februarie anul trecut, cand am terminat “Stanca lui Tanios”, o monografie a satului natal al scriitorului, mascata de o poveste cu tradari, emiri si copii din flori. Am tot intrebat in stanga si in dreapta unde e satul cu pricina. Cu greu am reusit sa aflu ca de fapt e undeva dincolo de Bikfaya, cartierul general al Falangelor crestine. E un sat mic, pe varf de munte si in carte Amin Maalouf ii schimbase numele.

La fata locului, cateva case de piatra, o biserica maronita si cativa barbati care indeasa niste saci intr-un depozit.

“Bonjour.”

“Bonjourein.”

“Stiti cumva care e casa lui Amin Maalouf?”

“Pai uite e casa aia de peste drum.”

O cladire veche, de piatra galbena, construita pe la 1910. In curte nu e nimeni, dar 4 femei si o fetita stau pe fotolii pe terasa si se uita curioase la oaspeti.

“Ea e jurnalista si vrea sa vada casa. Ne primiti?,” intreaba Mark, prietenul care a sofat.

“Ahlan. Soyez bienvenus! Vous etes d’ou? Madame est la mere d’Amin. Il n’est pas ici,” explica  o doamna subtire, imbracata in negru.
Mama si surorile scriitorului imi povestesc ca tocmai au scapat de vreo 35 de musafiri. Atat le numara familia restransa. Fusese  un pranz de “ce mai faceti”. Doamnele nu mai locuiesc in Liban de prin ‘85, cand li s-a facut lehamite de razboiul civil si au plecat in Franta. Dar sunt de o luna in vacanta si au venit sa vada ce mai face casuta lor cea veche. Asa fac in fiecare an.

Una dintre surori imi povesteste cum armata siriana a pus stapanire pe casa in timpul razboiului civil si au cam distrus mobilierul vechi de vreun secol si jumatate. Si biblioteca a avut de suferit, spune mama, care se apropie de mine cu un platou cu frusecuri si halvitza. ( Am luat doua. Una o mai pastrez inca in frigider)

“Au fost multe spargeri, dupa ce Amin a inceput sa scrie. Au fost furate multe carti. Acum avem o biblioteca mica mica,” povesteste batrana in timp ce imi intinde platoul si ma indeamna sa mai iau o prajitura.

E o casa tipica pentru muntenii libanezi. Masiva, din piatra galbuie., cu balcon. Camerele sunt inalte, geamul din living da catre o vale in care se vad stancile care l-au inspirit sa scrie romanul. Dar era prea tarziu sa coboram. Soarele deja apune lasand in urma un portocaliu optimist.

“C’est super le peisage,” zice sora roscata  in timp ce imi arata drumul catre unul dintre balcoanele de la al doilea etaj.

O fetita blonda apare de nicaieri topaind.

“Maman, maman! J’ai dormi ici quand j’avais trois ans!”

“E fiica mea,” spune o femeie subtire, cu parul lung, negru care tocmai intra in holul imens de la etaj. “Eu sunt sora mai mica a lui Amin. De unde sunteti?”

Ii spun oarecum jenata ca sunt romanca. Am dezvoltat jena dupa mai multe discutii incepute cu amabilitate de doamne de inalta tinuta, dar care s-au terminat brusc cand mi-am declarat nationalitatea. “Romanian have a bad reputation here!”, mi-a explicat colegul Marwan de la IT in timp ce imi instala RAR-ul pe computer.
Dar doamna cu parul lung se bucura si negru imi zambeste cald. “Sotul meu a mers la scoala la Bucuresti. Vorbeste perfect romaneste.”

“Elle est roumaine, maman! Ce faci?”, topaie fetita blonda in jurul meu. ” Buna ziua!” imi zambeste si incearca sa mai gaseasca un cuvant romanesc. Dar nu-l gaseste si sare la altceva. “Tu parles l’espagnol aussi?”

Imi adun bruma pe care mi-o mai amintesc din facultate : “Si, hablo un poco. Como te llamas?” si simt cum rosesc. Le povestesc de cartile mele, de cum am venit in Liban si cum vreau sa il intalnesc pe Amin Maalouf.

“Pai el e la Paris. Cand vii la Paris, cauta-l. Cand o sa-i povestim de chestia asta n-o sa-i vina sa creada”, imi spune sora mai mica in timp ce pozez fericita ce-a mai ramas din biblioteca de familie.

Am plecat dupa o jumatate de ora. Amurgea in satul de pe varf de munte, peste casele mari, de piatra galbuie si peste biserica maronita.

PS. Povestea a mai fost publicata pe blogul personal, dar e unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am petrecut in Liban pana acum.

“Dormitor” nu e, totusi, cuvantul potrivit, pentru ca, precum majoritatea tinerilor libanezi necasatoriti, Charbel locuieste cu parintii. Cand prietena lui il viziteaza duminica dupa pranz si se aseaza in fata televizorului la ultimele noutati in materie de filme pe DVD, Charbel lasa usa deschisa pentru ca maica-sa sa fie convinsa ca in camera lui nu se petrece nimic “interzis”.

Prietena lui, Hala, intelege perfect. Si ea locuieste cu parintii si are aceleasi restrictii. Sa se mute impreuna e absolut exclus, atat vreme cat concubinajul e ilegal si te poti trezi oricand cu politia la usa.

In Liban, sexul inainte de casatorie e “haram”, e “rusine” pentru multe familii crestine maronite, conservatoare. Dar tinerii gasesc mereu o metoda sa se “descurce”.

“Adevarul e ca in Liban oamenii vor sa faca sex, ca in oricare al loc din lume. Inainte si in afara casatoriei. Numai ca putini admit lucrul asta, pentru ca traim intr-o societate conservatoare, pudica, religioasa. Asa ca cel mai bine e sa fii discret,” imi explica Charbel, care pare chiar revoltat de situatie.

Locurile “de joaca”

Harissa e o biserica faimoasa printre libanezi dar si printre turisti. E asezata pe varf de munte, si are o statuie imensa a Fecioarei Maria in curte. Peisajul e de o frumusete perfecta, daca urci scarile pana sus pe statuie: se vede Mediterana si orasul Jounieh la poalele muntelui, asezat in jurul unuia dintre cele mai frumoase golfuri din lume (conform unui top international realizat anul trecut de o revista de circulatie international.) In zilele senine, de vara, poti vedea chiar si Ciprul.

Turistii din toata lumea si pelerinii urca fie pentru priveliste, fie sa se roage. Dar pentru tinerii libanezi, locul e acela al primei intalniri, al primului sarut, iar uneori chiar un pic mai mult. Asa ca autoritatile locale au pus la poarta bisericii afise cu “Va rugam ca in incinta locasului de cult sa va purtati decent”.

Charbel imi povesteste razand ca deja locul e “overrated”, iar colegii de birou chicotesc de dupa monitoare. “Mai e un loc in zona, ceva mai jos, intr-o vale micuta, unde politia nu intra, pentru ca e cam scary. Am fost acolo cu una dintre prietenele mele”.

Legende despre locuri intunecate , la adapost de patrulele politiei, circula din plin printre tinerii libanezi. Baietii se sfatuiesc intre ei si ajung la concluzia ca sexul in masina e cea mai ieftina alternativa.

“Nu te costa nimic. Ai masina, gasesti un locsor mai la intuneric si gata. Daca vrei confort, inchiriezi o camera la un chalet,” pune punctual pe i Marwan, seful de la IT.

Un chalet e o camera mica sau o casuta intr-un “resort”, un complex cu hotel, plaja, restaurant si chiar casute de lemn unde poti ramane peste noapte. (Pentru ca plajele sunt private, platesti intrare si ti se ofera cazare de week-end. Unii libanezi, in general grupuri de prieteni le inchiriaza pe tot sezonul estival pentru 2000 de dolari. )

Pentru ca hotelurile nu permit accesul cuplurilor necasatorite, aceste chalet-uri sunt solutia ideala. “Nu te controleaza nimeni, pentru ca e inchiriata camera de un grup care ,in principiu, merge la plaja. E ca o casa de vacanta. Daca te duci la un hotel, scopul tau e clar. Si apoi, de ce sa platesti mai mult pentru mai putine servicii? La hotel ti se da o camera, cu chalet-ul vine si plaja,” imi explica baietii.

Pentru o tanara libaneza situatia e si mai complicata. Trebuie sa-si ia precautii: vecinii nu trebuie sa auda nimic, nimeni nu trebuie sa stie ce se intampla in chalet sau in masina, pentru ca familia va fi dezonorata. Lina are 28 de ani, nu are un prieten stabil si ii place sexul de ocazie.

“Daca vrei sa ai o relatie sexuala completa inainte de casatorie, o ai. Optzeci la suta dintre fetele libaneze fac asta, la fel ca in oricare loc din lume. Dar apoi unele isi reconstruiesc chirugical himenul, pentru a se casatori virgine”.

Lina imi poveste pe Messenger ca prima data a facut sex la 26 de ani, pentru ca prietenii ei de pana atunci au refuzat sa faca sex cu o virgina, de teama responsabilitatii.

Riscurile

Faleza din Dbayeh, o suburbie din nordul Beirutului, e unul dintre cele mai faimoase locuri “de joaca”. Seara vezi zeci de masini parcate de-a lungul falezei, cu geamurile aproape aburite, dar nici un cuplu nu se plimba pe malul marii.

In locatia cu pricina se afla si o sectie de politie, iar oamenii legii patruleaza intens zona. Cu toate acestea rar se intampla ca un cuplu sa fie arestat pentru comportament indecent in public, desi pedepsele pot sa fie chiar cateva luni in inchisoare sau amenzi usturatoare, pe langa rusinea adusa familiei. Dar arestarile sunt rare. Pentru ca politistii locuiesc sau au locuit si ei cu parintii.

Daca esti fermier, pleci la camp cu o pusca pe umar. Altfel mori de foame sau de gloantele fermierilor sirieni. Libanezii din Arsal, in majoritate suniti, au pamanturile la granita cu Syria, care nu a fost clar demarcata niciodata. Si pentru ca armata libaneza nu are nici un fel de prezenta in zona, fermierii sirieni s-au instalat pe pamant libanez. Asa spun satenii din Arsal cand trebuie sa explice de ce au agatat de umar mereu un M16 si nu iau pe munte doar cosul in care strang fructele din livezi.

Satul e deja celebru in jurnalele de stiri din Liban. La fiecare doua luni, mai are loc un duel intre un fermier libanez si unul sirian. De cele mai multe ori e doar scadalul si impuscaturile, dar se intampla ca unii fermieri sa si moara aparandu-si pamanturile. De ambele parti, desi nu e clar niciodata ce se intampla de partea siriana, de unde nu scapa deloc informatii, ci doar zvonuri.

“Asa se intampla de ani in sir. Daca te duci sa-ti muncesti pamantul, te impusca. Asa ca trebuie sa ne aparam”, imi zice contabilul primariei, un om micut la stat si negricios. Inchisese usa biroului ca sa nu auda colegii ca vorbeste cu presa, dar e oricum poreclit “the press man”. Sirienii, zice el, vor sa-l aiba cat mai curand in bataia pustii pentru ca el aduce de obicei televiziunea de la Beirut atunci cand se intampla “o nedreptate”.

Omul cel mic si negricios asuda puternic si, pe masura ce povesteste, se infurie. Familia lui are pamanturi la granita cu Siria, pe versantul muntelui, de 50 de ani. Dar nu se mai duce acolo nici macar cu armata libaneza. N-are incredere. O data, taranii sirieni au tras intr-o patrula militara libaneza si soldatii au fugit. Asa aveau ordin, sa nu se ia la harta cu Siria, ca sa nu se infurie Damascul si sa iasa iar vreun scandal international.

In alt birou, primesc si explicatia de la secretarul primariei. “Nu-I nimic acolo. Nu-ti imagina ca e vreun gard ca in sud, spre Israel. Sau vreun granicer libanez. E doar armata siriana, pe ici pe colo. Noi doar stim ca granita asta e pe varful muntelui, unde au asezat-o francezii in 1920. Vestul e al nostru si estul e al lor.” Secretarul isi rasuceste mustata si se aseaza pe canapeaua din birou, unde isi bea cafeaua minuscula de dimineata.

Siria si Libanul nu au incheiet niciodata un acord care sa demarcheze clar granita. Abia in 2010, dupa ce premierul Saad Hariri i-a facut o vizita lui Bashar al Assad la Damasc, Inaltul Consiliu Libano-Sirian a inceput timid sa functioneze. Dar nimeni nu se asteapta sa se si intample ceva.

Granita e arbitrara si urmeaza linia desenata de catre Mandatul Francez in 1290, cu creionul pe hartie: urmareste crestele Muntilor Ante-Liban si separa terenul fertil de pe versantii libanezi de desertul sirian.

Cand Siria a invadat Libanul in 1976, fermierii au urmat exemplul armatei si au pus stapanire pe o parte din pamantul fertil libanez, vestit pentru livezile de caisi. Armata siriana a parasit Libanul 29 de ani mai tarziu, in 2005, dupa ce Rafik Hariri a fost asasinat, iar libanezii au iesit cu zecile de mii in strada ca sa ceara Damascului sa se retraga. Dar fermierii nu au parasit pamanturile libaneze in care investisera timp de trei decenii.

Incet, incet, fermierii sirieni se extind. Ii alunga pe libanezi cu arma, nu-i lasa sa-si cultive pamanturile langa granita, oamenii sunt prea speriati sa mai munceasca in zona, terenul devine al nimanui, pregatit pentru un nou stapan.

Expertii libanezi spun ca terenul fertil ocupat de Siria de-a lungul asa-zisei granite e de 3 ori mai mare decat Fermele Shebaa, din cauza carora Libanul mai e inca in stare oficiala de razboi cu Israelul. Dar presiunea politica a Damascului e inca puternica la Beirut.

Cand vrea sa impresioneze o fata la plaja, e si scafandru de ocazie. Dar de meserie e descurcaret. Arabul i-ar zice simplu “wazwaz”. E de loc dintr-un sat din Sudul Libanului, locuieste cu maica-sa, ca orice tanar libanez neinsurat. Pe la sfarsitul lui aprilie se muta insa la Beirut, pentru ca incep sa curga turistii din Golf.

Mohammad lucreaza la o firma de inchiriat masini. E peste tot si stie tot. Daca e fostul premier Rafik Hariri asasinat in centrul Beirutului, Mohammad e prin preajma, la birou, si e fost si el ranit. Nu va ingrijorati, nu a fost nimic grav: o zgarietura pe tampla stanga, nici macar nu a ramas cu vreo cicatrice.

Iarna mai mult someaza ca sofer de taxi. Nu-i cer serviciile decat strainii veniti din Occident la studii sau la vreun curs de limba araba. Iar astia sunt zgarciti.

Adevaratul castig ii ajunge in buzunare vara, cand vin domnii din Golf ( noi ii zicem Persic, dar un arab nu va mai vorbi niciodata cu tine daca faci greseala asta).

“Golfistii”, cum li se zice in araba, doldora de petrodolari, pentru care chiar si Armani s-a hotarat sa confectioneze jalabii, se indreapta catre Liban aparent sa se racoreasca si sa le ofere sotiilor un shopping, un nas nou, o bijuterie mesterita cu talent de armeni.

Iar ei pot sa stea la intuneric si racoare in cluburile de noapte de pe malul Mediteranei, sa bea un whiskey, un vin bun si sa pipaie in liniste o domnisoara blonda, de preferat rusoaica. Sunt perfect la adapost, desi prostitutia e ilegala in Liban. Fetele sunt importate pe post de “artiste”, baietii de la Securitate zambesc in coltul gurii la aeroport si le lasa sa treaca , doar e in beneficiul tarii sa atraga cat mai multi turisti. Ajunse la destinatie, in zone intens circulate de masini imense, de lux, sunt oferite cu multe precautii celui mai generos client.

Turistul nu plateste pe loc. O alege intai pe domnisoara dorita, o seduce cu o sticla de sampanie de 100 de dolari, iar daca tanara e de accord cu tranzactia, intalnirea e stabilita pentru a doua zi. Daca ea nu e de accord sau domnul cu pricina a fost mojic, tanara le face un semn discret baietilor de la paza, iar nesuferitul e aruncat in strada.

(Cand domnul e mojic abia la intalnirea de a doua zi, intra in actiune Crucea Rosie Libaneza, ambulanta libaneza, pentur a acorda primul ajutor fetelor maltratate. Totul se desfasoara in tacere, departe de ochii presei, iar asta face parte din povestea unui alt tanar libanez, Hussein.)

Mohammad, insa, stie tot, vede tot. O face adesea pe soferul pentru “golfistii” care n-au chef sa-si strice vacanta cu nervii din traficul libanez, pentru ca domnii generosi il rasplatesc de cele mai multe ori cu o siriana, ceva mai ieftina decat rusoaica, si o sticla de whiskey din cel bun. De cele mai multe ori, zice el, refuza serviciile tinerelor oferite cadou, dar sticla de whiskey nu e de lepadat.

Cand bunica a uitat baticul pretios la o nunta in sat, am rasuflat usurata ca tortura diminetilor de duminica se sfarsise. Baticul, insa, nu m-a uitat.

Eram la Tyr, oras celebru pentru vestigiile feniciene, fericita ca vedeam marea in fiecare dimineata si puteam sa fac baie (complet imbracata, in tricou si pantaloni, dat fiind ca plaja e intr-o zona musulmana).

Souk-ul, piata arabeasca, duhneste a zahar candel amestecat cu aroma dulceaga de carne de vita. E o inghesuiala de tarabe cu baclava, placinte cu kashta (un fel de branza dulce) sau fistic, fructe pe care nu le mai vazusem niciodata, mici macelarii, magazine minuscule cu bijuterii de aur, parfumerii de contrabanda, bluzite cu sclipici made in China, magazine de suveniruri pentru turisti si magazine care vand relicve feniciene si romane de contrabanda.

Ma insoteau doi prieteni buni, Tony si Bassem, doi frati libanezi care imi erau ghizi de week-end, ambii voluntari ai Crucii Rosii Internationale. Intrebarile de la vanzatorii ambulanti curgeau intr-una: care dintre ei e sotul meu si de ce anume nu sunt “acoperita”. Un vanzator dolodra de tupeu ma impinge discret, dar hotarat,  in buticul lui cu hijaburi inflorate si-mi face semn sa aleg. Ma uit nedumerita la colegii mei de excursie, care se fac sa ploua si isi innabusesc  chicotele. Ii explic lui Tony ca nu vreau hijab, Tony ii spune in araba vanzatorului ca “nevasta-sa” nu e hotarata, dar e cazul sa-mi recomande el ceva.

Omul ranjeste larg ca si cum ar spune “stiu eu exact ce-ti trebuie”, se intinde pana la utimul strat de sus, unde preaful e de doua degete, si scoate … un batic urias, albastru, cu flori mari rosii, exact ca al bunica-mii. “Adus direct din Libia, e de matase”, imi traduce Tony.

N-am mai scos o vorba. O tanara de vreo 16 ani mi-a asezat hijabul in vreo trei stiluri traditionale siite. Am decis ca imi place mai mult al treilea stil, mai chic, mai sexi, preferat de adolescente: hijabul nu se prinde cu acul de siguranta direct sub barba, se prinde intr-o parte, langa ureche, iar partea cealalta e lasata in grija vantului.  L-am purtat toata ziua, pentru ca odata ce ti l-ai pus cu o asemenea ceremonie, e interzis sa-l dai jos intr-un loc public. E ca si cum te-ai dezbraca in mijlocul strazii.

Hijabul meu de matase albastra , cu fori mari, rosii , e acum pe raftul de sus in sifonierul meu de la Beirut. La vara va ajunge din nou la bunica mea. Poate acolo unde e ea acum, se va bucura.