Nota Bene: Banii pe care nu i-aţi cheltui în acest timp s-ar pierde definitiv.

Nişte băieţi şi-au dat seama că un scriitor al acestei epoci trebuie să dea nas în nas cu publicul pentru a-şi face opera să circule. Şi că varianta plictisitoare, numită “seară de lectură”, nu mai ţine. De aceea, au inventat o formă de concurs, antrenantă şi haioasă, numită “Ringul de Vorbe”. Concurs bazat pe improvizaţie, spontaneitate şi aptitudinea de a reacţiona rapid.

Ediţia din 16 aprilie 2010, la care am fost invitată să particip şi la care vă invit şi pe voi, este dedicată lui George Vasilievici, tânărul nostru coleg care şi-a pus fularul la gât. Dar, pentru că George a fost un tip viu şi haios, cea mai bună modalitate de a-i aduce un omagiu post-mortem nu este un bocet din Maramu’, nici o seară festivă cu eminenţe cenuşii care ţin cuvântări interminabile, ci o confruntare între trei poete.

Mai multe aici.

Nu credeam că o să apuc ziua în care să recomand un film de Sergiu Nicolaescu. Nu credeam că o să apuc ziua în care să laud un scenariu de Adrian Lustig. Când şefu’ m-a trimis la vizionarea de presă, la 10 dimineaţa (btw, ora mea de trezire e 11.30 – 12), mă întrebam “de ceeeee?” Şi mă linişteam: “las’ că CinemaPro are fotolii confortabile, se doarme pe rupte.”

Fraţilor, vreau să vă zic că am urmărit filmul “Poker” cu gura căscată.

Dacă piesa “Poker” e o adunătură de cioace cu zero situaţii scenice, Lustig şi-a luat evident nişte şuturi în coaie de la Nicolaescu, care l-a pus să construiască poveste în jurul cioacelor. Şi poveste a fost! Cu acţiuni antrenante, dinamism, haz, sare şi piper, şi mult umor intertextual.

Trioul de aşi Mălăele-Teodosiu-Găitan sunt pur şi simplu american de buni. Naturali, adevăraţi în reacţii, credibili în personaje. Iar revelaţia absolută a filmului, care m-a dat pe spate de mi-a rupt coloana vertebrală, e Jojo. Da, Jojo cea facilă şi etern-prostuţă de la Divertis are aici carismă de Marilyn Monroe şi umor de Reese Witherspoon. În sfârşit un film românesc cu o femeie într-adevăr frumoasă, fermecătoare şi deloc vulgară, absolut naturală din clipele de nuditate şi până în cele, demenţial de comice, în care boceşte peste acvariul cu peşti. Aceşti patru actori sunt “the next best thing”. Satiră inteligent construită. Răsturnări de situaţie. Bine, unele poante trase de păr, ca aluziile ironice la “The Godfather” – dar când ansamblul e atât de ok, tinzi să treci cu vederea. Nu mă aşteptam să scriu vreodată asta, şi recunosc că mă zgârii pe ochi făcând-o, dar trebuie să fiu onestă: Nicolaescu a produs o comedie de nota… hai 9,5. Wow!

Nu ştiu prea multe despre Bill Naughton, scenaristul filmului “Alfie”, dar, judecând după modul în care i-a scris partitura protagonistului, presupun că a fost un poponaut “in-the-closet” care a fost tras pe sfoară de un fluşturatic. Şi-atunci, şi-a zis, ca Tudor Chirilă: “am să mă-ntorc bărbat”. Şi în loc să-i zică “vedea-te-aş mort în moduri neortodoxe, şi greu de identificat”, a scris, plin de năduf, un scenariu-teză despre cum ăştia care zburăm din pom în pom suntem nişte frustraţi chinuiţi de regrete, care suferim pentru toţi cei pe care-i delectăm trupeşte şi abuzăm sufleteşte, şi undeva în locul umbros unde am avut inima odată ne-am dori priponiţi de gard, dar nu ne punem laţul de gât din laşitate.

Aici, nenea Naughton a dat cu oiştea-n gard. Nu ajunge să ai boală pe un curvar, pentru a-l şi descrie realist. Ci trebuie să te şi plimbi, fără preconcepţii, în pantofii lui. Câteva exemple: Un curvar precaut nu aruncă NICIODATĂ lenjeria intimă a altei curve la coşul de gunoi al oficialei. Sau dacă o face, e semn că i se fâlfâie glorios de relaţie. Iar femeile nu stau să cotrobăie în sacul de gunoi, în drum spre container, aşa cum fac gheii paranoici ca autorul acestui scenariu. Abia aşteaptă să se descotorosească de el.

Un curvar nu îşi ia niciodată în casă pe una atât de dementă precum e blonda drogată pe care o agaţă Jude Law de Crăciun. Mie nici prin minte nu mi-ar trece să îmi apropii de motan şi computer o persoană pe care o suspectez de o doagă lipsă, oricât de mult m-ar atrage sexual. Nu de alta, dar sex există şi în altă parte, pe când fişierele mele şi relaţia cu motanul sunt sacre.

Şi nu în ultimul rând: un curvar singuratic şi ambiţios nu visează la cum ar fi viaţa lui legată de a altcuiva. Dimpotrivă. Se lăfăie în bucuria de a face ce vrea, de a trăi fiecare clipă a vieţii lui libere într-un mod cât mai plăcut, şi se gândeşte cu groază cum va fi ziua aia blestemată în care cineva se va trezi că are dreptul să-i facă program. Dar asta nu înţeleg şoarecii fixişti ca Bill Naughton. Ei se consolează în meschinăria lor gândindu-se că noi îi plângem cu lacrimi de sânge.
Asta îi ajută să “carry on”.
(Continuare aici.)

Iată:

XXXXX: au venit astia de la gaze de 20min.. revin, ca nu stiu ce sa le fac
lorena lupu:
XXXXX: cica imi monteaza, ca eu nici nu aveam gaze trase dar nu stiam
lorena lupu:
lorena lupu: asta ca dovada ca nu gatesti acasa
XXXXX: pai… nu prea gatesc
lorena lupu: nici eu
XXXXX: adica abia m-am mutat
XXXXX: trebuie sa ma acomodez cam 6 luni sa pot gati
lorena lupu: lasa, hai sa nu ne ascundem dupa deget, suntem doua loaze
XXXXX: sa ma obisnuiesc cu locul
lorena lupu: altele gospodine deja aveau trei oale cu sarmale din prima zi
lorena lupu: intai faceau ciulamaua si apoi despachetau.

(continuare aici).

Teatru: Odeon, Bucureşti

Data: 13.03.10

Răzvan Mazilu e artistul dotat din toate punctele de vedere. Frivol şi profund, trist şi vesel, pudic şi scandalagiu. Noua sa premieră de la Odeon, „Depeche Dance”, nu face decât să ne dezvăluie încă o faţetă a unei personalităţi fascinant-contradictorii.

Dansul românesc nu mai e ce a fost o dată! Şi-a lepădat veşmintele de mireasă, s-a îmbrăcat în blugi, piele neagră, accesorii cu ţinte şi se înfige cu tupeu în temele fierbinţi ale zilei de azi. Într-un spectacol care respectă structura unui concert Depeche Mode, cu singurul dezavantaj că nu se oferă bis .

The pop icon. Linia atât de subţire dintre sublim şi ridicol, dintre carismă şi aroganţă. Aşa este singurul actor al distribuţiei, Mihai Smărăndache, care apare la final într-un recital al egoului priapic. Smărăndache şi-a făcut temele, a urmărit probabil multe interviuri ale lui Dave Gahan, şi se joacă spumos cu figura cultică a legendarului vocalist.

Sex. Nu, nu mai vorbim de căutarea iubirii ideale, de priviri înfometate de tandreţe, de „tot-Parisul-e-în-ochii-lui/ei/lor.” Trăim clipa, o fumăm, o tragem pe nas dacă este cazul. Trăim periculos şi ignorăm cu graţie consecinţele.

Sevraj. Unul dintre cele mai bune recitaluri solo mazilice pe care le-am văzut vreodată. Un moment mai puţin vesel al acestui spectacol histrionic prin excelenţă; dar făcut cu credinţă şi multă, multă forţă. Nu ştiu dacă Mazilu a fost vreodată dependent de ceva şi a încercat să se lase. Nici nu speculez aiurea. Ceea ce e sigur e faptul că şi-a asumat perfect magicul „ca şi cum”.

„Personal Jesus”. O neconvenţională căutare colectivă a unei forme de divinitate, prin diverse metode mai mult sau mai puţin naive. Una stă cu telefonul lipit de ureche, altul cu pistolul mereu pregătit de o ipotetică tragere. Dar divinitatea e ocupată, are mobilul închis şi poartă antiglonţ.

Şi acum, întrebarea pe care o detest când vine vorba de un spectacol (dar care se pune oricum, indiferent de sentimentele noastre): ce vrei să spui cu chestia asta?

Ei bine, deşi spectacolul e non-conceptual (adică nu are o idee fixă, cu care să ne scoată ochii), izbuteşte performanţa de a transmite subtil un mesaj. Şi acesta e, oarecum, şi mesajul „ultimate” al muzicii celor de la Depeche Mode: „I Can’t Stand Emotional Violence.” Un mesaj mai mult decât binevenit într-un oraş isteric, şi într-o epocă mai mult decât isterică.

Foto: Timi Slicaru

Ştiţi cu toţii povestea lui Pepelea, nu? Îşi vinde casa părintească unei boieroaice frumoase, pe o mie de galbeni. Şi zice: Vreau doar 999 de galbeni, şi îmi păstrez din toată casa un cui, care a fost al mamei, care l-a moştenit de la bunicu’, care etc. Şi trece zi de zi, ba să agaţe de cui o haină, ba să o dezgaţe, ba să agaţe o paporniţă, până agaţă femeia. Şi au trăit fericiţi până o făcut plopul pere şi răchita grapefruit.

Buuuon. Şi acum, ladies and brutălmen, iată tehnica de agaţament “cuiele lu’ Pepelea.” Aici.

watch?v=Uj3Cs2ZmZz0

Îmi explică: “Să ştii că nu mă omor după reviste. Ale voastre, de bărbaţi, mai treacă-meargă. Da’ alea de gagici sunt pişarea râsului. Citea o prietenă de-a mea în “…” un articol de 4 pagini despre felaţie, şi zicea (şi aici Mărgi devine suav): ‘Ce, mă? Astea mă învaţă pe mine să sug pula?’”

Prestaţia lui live e o experienţă cu totul aparte. Aş fi vrut să dau un link mai elocvent, dar iutubu e pe bază de voluntariat:

watch?v=e-vMVCpKoAs
Şi mai multe aberaţii pe aceeaşi temă aici.

-Gigele, cum îţi merge în căsătorie?

-Băi, Vasile, nevastă–mea m-a dezamăgit complet.

-Cum aşa? Nu e bună la pat?

-Ba da. Face sex în cele mai neaşteptate poziţii şi uneori foloseşte blowjobu’ pe post de deşteptător.

-Nu găteşte?

-Glumeşti. Jakob Hausmann a învăţat meserie de la ea!

-Te înşeală?

-Aiurea! Nu are ochi decât pentru mine.

-Îţi cere prea mulţi bani?

-Are salariul mai mare decât al meu şi a plătit integral renovarea casei.

-Şi atunci?

-Băi, io vin beat seara, o bat, o înel, o mint, îi fur bani din poşetă şi nu duc niciodată gunoiul. Şi mizerabila naibii nu ştie să mă iubească ÎN CIUDA acestor lucruri!

ŢM este, în schimb, mărunt(ă) din punct de vedere al caracterului. Dacă a reuşit să te ţepuiască, să zicem, cu o sută de lei noi, se uită în oglindă şi-şi zice: “Bravo, X., azi ai mai prostit pe cineva. Eşti tare, X. You made a point! Ţine-o tot aşa, X, mama ta ar fi mândră de tine.”

ŢM este omul care, în caz de nevoie, nu are nici o jenă în a-ţi dărâma uşa, şi a te solicita până când uiţi de politeţe şi îl/o pui la punct. În schimb, îţi refuză lucruri care ţin de minimul bun simţ. De ce? Pentru că, undeva, în forul lui/ei interior, e copleşit(ă) de propria micime, şi vrea să se impună. Cum să se impună ŢM, dacă nu tot prin micime? E singura formă de comunicare cu lumea care îi este accesibilă.

De aceea, prieteni, dacă vă iese un/o ŢM în cale, aveţi o singură opţiune.