În timp ce vorbeşte cu colega ei despre repertoriul din seara aceasta, privirea albastru-verzulie a Alexei scrutează totul în jur. Spaţiul e mic, lume puţină, departe de idealul lor de a fi pe o scenă la un festival medieval sau pe acelaşi afiş cu Blackmore’s Night sau Loreena Mckennitt. Dar pentru asta trebuie să aibă un nume consacrat, şi până acolo mai e. Oricum, e conştientă că, pentru un proiect gândit în iulie 2010, lucrurile au mers repede pentru No’mads, formaţia din care face parte, deşi s-au pozitionat cumva elitist, alegând să cânte muzică medievală şi cu filon folcloric. Totuşi, Alexa e bine ancorată în realitate : numele e înregistrat ca marcă la OSIM, a trimis peste 1000 de e-mailuri la oricine le-ar putea ajuta să îşi facă formaţia cunoscută, a creat un blog , o pagina de facebook, a editat pozele de prezentare, a apelat la toate cunoştinţele: „Am învăţat şi să dau din coate, să îmi pun şi obrazul, să bat la toate uşile, să întreb pe toată lumea. O să se întâmple, că eu sunt perseverentă”.

Până atunci mai este, iar acum e timpul să se pregătească pentru reprezentaţie.  Aşa că după 10 minute, în locul Alexei apare prinţesa, cu fusta lungă şi roşie, de catifea, cu corset negru, ce lasă la vedere ia alba şi umerii goi, punându-i în valoare silueta zveltă. Dar mai mult decât orice, sare în ochi părul uşor ondulat, coborând în valuri până la coapse şi teribil de blond fără a fi fost vopsit, ca al nordicilor. Şi ca al personajului de legendă cu care Alexa se identifică: Lorelei, fata cu păr de aur, care cânta atât de trist şi delicat, încât se spune că toţi cei care treceau pe Rin uitau de toate şi mureau înecaţi.

Podoaba capilară se mişcă, uneori în ritm cu posesoarea, uneori parcă împotriva direcţiei în care ar trebui să o ia, mereu cu o viaţă proprie. O ajută de minune să se facă remarcată, chiar şi în mulţime şi chiar şi atunci când nu vrea. Cum a fost când uitase să îl prindă, aşa cum face de obicei când e pe stradă şi s-a gândit să ia un taxi. Care era condus de un tip căruia i s-a părut o idee bună să blocheze uşile şi spoi să îi facă ceva avansuri. Dar în momente limită, Alexa se mobilizează, ca să lupte. Şi-a adunat tot calmul posibil, l-a ţinut de vorbă şi la un stop, a reuşit să iasă din maşină. A fost încă o lecţie de viaţă, iar ea e genul care îşi făcea mereu temele la şcoală. Acum, la fel cum unele femei au tot timpul în poşetă o oglindă, ea are spray-ul paralizant.

În liceul de muzică şi apoi la Conservator, Alexa era înconjurată de un mediu academic anchilozat şi neprietenos, şi de o majoritate de colegi care ascultau N&D sau mergeau să cânte la nunţi şi apoi lunea o întrebau „tu ce ai făcut în week-end? Noi am făcut bani”. În tot timpul acesta, ea s-a alimentat cu „the need to be the best”, concretizată în nişte ani de care nu s-a bucurat şi în vreo 20 de premii la concursuri şi olimpiade de muzică, naţionale şi internaţionale. A încercat întâi să fie o bună colegă şi să le sufle la lucrări dar apoi, pur şi simplu şi-a văzut doar de drumul ei şi s-a preocupat să absoarbă cât mai multă muzică posibil. Orice avea legătură cu sunetele îi oferea încă un moment de siguranţă.

Mai târziu a intrat într-o trupă de muzică medievală, a descoperit lumea concertelor de la festivaluri, cu public zgomotos şi entuziast, a început să abandoneze regulile şi a adoptat o „rebeliune asumată”. Şi cum atitudinea e şi o chestiune exterioară, Alexa s-a exprimat prin trecerea nuanţei de păr prin faza albastră, apoi faza decolorată, apoi….faza păr ars de la atâtea tratamente.

Astăzi nu i-ar mai trece nici prin gând să îşi tundă părul sau să îi schimbe culoarea, acum e timpul vitaminelor pentru păr şi al tratamentelor pentru vârfuri. E conştientă de imaginea de prinţesă pe care o promovează, întregită perfect de părul blond şi lung. Dar nu atât de conştientă încât să devină arogantă. Dimpotrivă, are colecţie de bancuri cu blonde, preferatul ei fiind cu cele două blonde care numărau o bilă. Asta nu înseamnă că nu are frici sau mici momente de panică. Când stă pe o margine, are senzaţia că  abisul o va sorbi înăuntru sau că îşi va pierde echilibrul şi va cădea, când vede insecte care se mişcă rapid, precum fluturii de noapte, probabil va ţipa. Însă cel mai frică îi e de eşec, de a nu excela în ceea ce face. Acesta este motivul pentru care momentan doar a cochetat cu actoria, fără a face un pas decisiv : „Actoria m-a tentat, am fost la castinguri, am jucat în mai multe piese, e o chestie pe care vreau să o fac în continuare. Eu dau bine pe imagine, dau mai bine decât în poze…sunt bună, dar nu excelez, şi mie îmi place să excelez”.

Se autoevaluează mereu foarte critic, însă merge înainte cu formaţia, cu paşi mici dar siguri. Iar confirmările vin: menţionări despre concerte pe site-uri româneşti, apariţii în reviste, 2 invitaţii la TV, la „Garantat 100%”, fotografii profesioniste, invitaţii la festivaluri medievale şi mai important decât orice….fani. Câteva persoane care deja au fost la mai multe concerte şi care cer melodii înregistrate. Alexa ştie că în album este cheia, fiindcă înseamnă accesul către mult mai mulţi oameni. Însă are întâietate primul lor videoclip, care trebuie şi el filmat neapărat anul acesta, până vine frigul. Albumul este şi el planificat, ca etapă în evoluţia trupei, însă până atunci mai este.

În timpul concertului defilează pe scenă un elf şturlubatic, cavaleri francezi puşi pe petrecere, o vrăjitoare fecioară şi diverse alte personaje, o menajerie întreagă reunită prin suita de cântece. Alexa şi colega ei Irina le stăpânesc pe toate şi le fac să trăiască în mintea audienţei lor. Pe măsură ce îşi spun fiecare povestea, Alexa simte alături de ele, se încruntă când nu îi iese vreo notă, zâmbeşte sau închide ochii. Nu apucă nimeni să se plictisească, ritmul e antrenant, mai apare un rainstick (n.r. instrument ca un tub gol, umplut parţial cu mici pietricele şi care scoate un sunet asemănător ploii, atunci când este întors), apoi o tamburină, apoi Alexa foloseşte chitara ca instrument de percuţie, bătând uşor pe spatele ei ca sa imprime ritmul necesar dansului elfului Tam Lin.

După concert e timpul pentru strânsul recuzitei. Se adună astfel pe umerii ei: o chitară, un scaun pliabil (vine cu el de acasă pentru că trebuie să aibe înălţimea potrivită pentru a-şi sprijini piciorul stâng şi a cânta comod), o geantă mare care conţine costumaţia de scenă. Iar pentru că iese pe stradă, se adună şi părul, într-un coc la spate. Nu e comod, dar Alexa nu se plânge. Mai degrabă povesteşte despre câte greşeli au făcut, despre faptul că nu a fost totul exact aşa cum şi-ar fi dorit, deşi ştie că lumea s-a bucurat auzindu-le şi nu a sesizat nimeni o notă nelalocul ei – “suntem atat de unite si atat de bune profesioniste, ca nu se prinde nici dracu’ ”.

Şi totuşi, Alexa nu este nici răbdătoare, nici echilibrată. Dar e conştientă că a fi artist nu presupune o viaţă confortabilă, cel puţin nu la început. Însă orice ar fi, va privi fix în ochii celui cu care vorbeşte şi va spune, nonşalant: „I like the struggle, it’s all about the road. Am ajuns să îmbrăţişez şi să îmi asum că fericirea este până la urmă chestia asta cu drumul spre fericire, cum ajungi acolo.”

De când se ştie, a învăţat muzică, a respirat muzică, a trăit muzică. Iar acum are propriile ei cântece, care îi hrănesc sufletul şi nevoia organică de a fi creativă.

Aşa că nici nu mai are importanţă de câte ori i se va încurca părul prinzându-se de clanţele din garsoniera ei de 17 m². Pe scenă, când publicul o bisează de 5 ori, lacrimile ei înseamnă fericire.