Ziua in care Dumnezeu a abandonat-o

7 octombrie 1994 – ziua in care ingerul ei a plecat, lasand-o singura pe pamant…
Tocmai ce a intrat in concediu si se pregateste sa duca unei vecine, careia ii era datoare, o sacosa cu cartofi, cumparati din leafa. E seara. Isi anunta copiii – pe Alexandra, Cristi si Laurentiu – ca, pana se intoarce, toti trei sa fie in pat. Viorica isi ia sacosa si iese pe poarta. “Cand am venit, am verificat copiii. Nu mai era Cristi…”

Dupa ce adorm ceilalti doi copii, femeia sta treaza jumatate din noapte, in asteptarea baiatului rebel. La un moment dat, atipeste. “Pe la ora 2, m-am dat jos din pat, m-am dus la el in dormitor. Nu venise. M-am dus inapoi in pat, dar nu m-a mai luat somnul”.

In timpul asta, Viorica aude apa curgand din casa soacrei sale care locuieste in aceeasi curte. “M-am gandit eu atunci: ia uite, ea spala rufe la ora asta. Ziua se plimba si noaptea spala rufe”.

Pe la 5 dimineata, apare si Cristi acasa. “Cand am vazut ca e teafar…nu batut, nu… nimic, m-am linistit si, in sfarsit, am adormit”.

A doua zi, Viorica constata ca soacra sa nu e acasa. Obisnuita sa dispara zile intregi, nu isi face niciun fel de grija, mai ales ca relatia dintre ele e subreda chiar din ziua nuntii ei. “Vreo 20 de ani am refuzat sa vorbesc cu soacra-mea. Nu ne puteam intelege, eram diferite”.

“A iesit un brusture, apoi, un picior. Am tras cat am putut. Era mama. Moarta”
In aceeasi zi, se intoarce acasa Teodor, cumnatul Vioricai, care locuieste in casa in care sta si mama lui. Timp de cateva saptamani, fusese internat in spital. Impins de niste sentimente stranii, barbatul intra imediat in panica, mai ales cand constata ca toate hainele si incaltamintea batranei sunt la locul lor. “Primul gand care mi-a trecut prin cap a fost ca mama a fost omorata. Numai Viorica o putea omori…”

Dupa cateva zile bune, cand vede ca soacra ei nu mai apare, Viorica intra, la randul ei, la banuieli. “I-am incolonat pe toti si am plecat sa o cautam, prin padure, pe vai, peste tot. Am luat copiii, toate rudele si vecinii, si hai, cu totii, dupa soacra-mea. Ma gandeam ca s-o fi spanzurat ori c-o fi cazut in vreo prapastie. N-am gasit-o, insa, nicaieri”.

Astfel, trec doua saptamani. Teodor, baiatul femeii disparute, e in gradina, langa un cotet, unde taie lemne. “Tocmai ce plouase bine. Sub cotet, vad ca s-a lasat pamantul asa, ca la un mormant. Mi s-a parut tare ciudat si am bagat harletul acolo. Cand, ce sa vezi, a iesit un brusture, apoi, un picior. Am tras cat am putut. Era mama. Moarta”.

In aceeasi zi, incepe ancheta. “A venit la mine un procuror si mi-a zis: sper ca nu crezi ca ai de gand sa petreci noaptea acasa, Viorico. Si am fost dusa la politie. Alexandra, fetita mea cea mai mica, tocmai ce implinise sapte ani. A fost ultima data cand am vazut-o…”

Doua zile si doua nopti e interogata. “Nu apa, nu mancare, nu tigara. Nu mai puteam. Procurorul a inceput sa tipe la mine: Spune cum ai omorat-o, Viorico, pe soacra-ta, ca ti-am adus baietii aici si ti-o aduc si pe fata ai’ mica”.

In ziua urmatoare, procurorul ii pune in fata o foaie si un pix si incepe sa-i dicteze. “Ia zi, Viorico, cand te-ai dus in casa la soacra ta, era usa incuiata sau descuiata? Nu stiu, domnu’ procuror, poate era incuiata… Si cand ai intrat in casa, cum era asezata? Cu fata la perete ori la geam? Nu stiu, domn’ procuror, poate la geam… Asa am fost fortata de imprejurari sa scriu o declaratie dictata de anchetator, in care sa recunosc ca am omorat-o pe soacra-mea”.

In timp ce ea e fortata sa scrie declaratie, fiul ei cel mare, Laurentiu, e amenintat si apoi batut, cu catusele legate de masa, pentru a recunoaste, la randul lui, ca mama sa i-ar marturisit ca ar fi omorat-o pe bunica.

“Am hotarat ca viata pentru mine nu mai exista…”
De reconstituire nici nu se pune problema vreo clipa. Si nici arma crimei nu e gasita. “Atunci am hotarat ca viata pentru mine nu mai exista. Nu ma mai gandeam la copiii mei, nu ma mai gandeam la nimic. Nu-mi mai trebuia sa traiesc.
Eram in arest. Am asteptat ca fetele din celula sa adoarma, mi-am scos ciorapii si m-am urcat pe masa… Insa, exact cand am vrut sa ma spanzur, s-a trezit una dintre fete…”

A doua zi, dupa ce e certata aspru pentru gestul necugetat, Viorica e mutata din arestul preventiv la Penitenciarul pentru femei din Targsor. Era 16 februarie 1995. “Si din clipa aceea, n-am mai vazut lumina zilei. Timp de 10 ani. Zi si noapte, m-am intrebat mereu: Oare pentru cine platesc eu aceasta crima?”

Peste fix 2 ani, Viorica e condamnata definitiv la 16 ani de inchisoare pentru omor. Niciun judecator de la instantele prin care s-a plimbat dosarul nu a aprofundat vreo clipa cazul, bazandu-se doar pe rechizitoriul intocmit de procurori.

“A sarit la mine cu o masina de tocat. I-am smuls-o din mana si am dat cu ea pana n-a mai miscat”
Dupa alti 10 ani, intr-o buna zi, femeia e anuntata ca trebuie sa se intoarca la Ploiesti, la Parchet. “Nu stiam ce s-a intamplat. Ajunsa acolo, am aflat ca baiatul meu Cristi, plin de remuscari, a recunoscut crima…”

Cristi era deja inchis pentru o talharie. “Am intrat la bunica in noaptea aia, pentru a-i spune sa nu se mai certe mereu cu mama, sa o lase in pace. A sarit la mine cu o masina de tocat. I-am smuls-o din mana si am dat cu ea pana n-a mai miscat. Am lovit-o si cu un cutit. Apoi, am carat-o in gradina, unde am ingropat-o”.

Pe 15 septembrie 2005, in ziua in care Alexandra, fetita ei cea mai mica, intra in clasa a XI-a, Viorica iese din inchisoare, ancheta stabilind ca, intr-adevar, nu ea o omorase pe soacra sa.

300 de euro pentru o viata distrusa
Viorica a dat statul roman in judecata, cerand daune morale de 5 milioane de euro. N-a primit decat 300 de euro pe luna.

Procurorul care a instrumentat cazul a iesit de multa vreme la pensie, iar ancheta a celui mai inalt for al justitiei, Consiliul Superior al Magistraturii, l-a scos basma curata, chiar daca el intocmise un rechizitoriu care nu avea treaba cu realitatea.

Viorica are acum 60 de ani. Parintii ei s-au stins la putin timp dupa ce a ajuns la inchisoare. Sotul a parasit-o de mult. Laurentiu, fiul ei cel mare, s-a casatorit si isi vede de viata lui. Cristi isi va petrece multi ani de acum incolo la inchisoare. Alexandra, fiica cea mica, a fost infiata.
Asa ca Viorica isi duce restul zilelor SINGURA in casuta ramasa mostenire de la parinti. Crede ca ajutorul de la stat n-o sa poata acoperi crudul destin ce i l-a rezervat Dumnezeu nici in 100 de vieti de-acum incolo…

* De trei luni incerc sa descriu in cuvinte cicatricile lasate de durerea si amaraciunea din sufletul acestei femei. Acum stiu ca nu voi fi in stare niciodata…

- Ma gasiti si pe www.hurdubaia.ro