Un strop de viciu pentru pisici… blonde

M-am trezit intr-o dimineata cu fata spre soare. Sute de clipe visate mi s-au derulat printre gene precum cadrele nemontate ale unui film de Coppola trase undeva pe “Strada Franceza” din Buftea – studiourile Buftea. Sunau frivol sunetele pline suflate-n saxofon precum aroma dulce piperata a boabelor de cafea sparte in clocotul fiebinte de hot masala. Poate pentru ca e dimineata in mintea mea ametita si insomniaca.

“Pisi!”..  “Pisi Blond”.. “Suzi”.. “Zuzi”.. “Blondi”.. o mana de condimente drept alint. Imi plac condimentele… in toate formele si combinatiile.. mai ales cele rosii.. Nu-mi plac pisicile. Nu mi-au placut niciodata. Si nici n-am sa incep de azi. Dar imi plac felinele. Si numele de alint care contrasteaza puternic, oximoronic (e un cuvant inventat cred.. dar nu-mi pasa) cu eul meu slobod de orice regula.

Nici nu stiu cand m-am trezit cu astea.. ca intr-o suma de portrete creionate in franturi de pensule cubice si in realitati prelinse de Dali. Dar daca as fi pisica, as purta o coama de leu, fie si de-mprumut. Mi-as vopsi ghearele in grena – e noul negru, so they say; si-as atarna de umeri doua bretele subtiri ale unei bucati sfasiate de matase rosie – Valentino e fratele meu de sange, l-am descoperit intr-un Vogue prafuit al unei profesoare de Teoria comunicarii. Mi-as face manusi din rochia Ralph Lauren trasa de Sharon Stone pe covorul rosu de la Cannes pe vremea cand eu imi incolaceam picioarele pe un scaun rigid,in celula de sticla de la etajul al zecelea cesionata pe post de birou de catre o multi-nationala care accepta conversi, tricouri sfasiate si jeansi tociti.

Nu am crescut sub dogmele ipocrite ale unui Hollywood de carton refacut din carioci de degetele lungi, terminate in unghii roase si decorate cu ramasite de fire de pamant si oja ingalbenita de vreme ale vreunei wanna-be so hard someone else, anyone but me. Mi-am ros eu si candva unghiile. De nervi. Si daca stilul ros mi s-ar mai potrivi, l-as purta cu mandrie. Fara sa-mi iau haine de schimb in sacosa pentru ca biroul de la etajul 10 n-a vazut in viata lui haine sfasiate si pentru ca unii se uita lung si ranjesc batjocoritor, cand astept pe peronul din Bucur Obor metroul, pentru ca am creasta si fusta pana la fund si piercing in nas.

Dar n-as fi eu.. Asa ca mi-am luat la purtare viciul personal. Iubesc stilul si nu moda, la fel ca Nietzsche relativitatea si nu valorile moralei nascute din angoasele colective ale umanitatii inca ne-dezlimitate. Putin ii pasa pielii mele de ochii care stramba din nas ca-i acoperita sau nu, ca-i prea imbracata sau libera precum Eva in paradis, ca ii atarna prea greu cercei metalici de urechi sau ca n-are deloc ce sa atarne de ele. Asa ca alege cum simte, azi batistuta calcata si pusa in buzunarul drept, maine cu tinte si lanturi ca s-a intunecat cerul mintii si rochiile de tul vin bine la jacheta de piele si bocanci.