Spovedanie 1

Mircea Voda, 17.08.2011

Nu am reusit sa ma multumesc cu mai nimic. Nu am reusit sa scriu tot ce am vrut, nu am reusit sa ajung unde trebuie, nu am reusit sa imi capat echilibrul emotional. Am dat cel mai mult vina pe Dumnezeu. Cred ca stie deja asta, nu trebuie sa ii  spuneti.

-ma dor genunchii deja.

Da, l-am si injurat de ceva ori. A fost scandalos chiar si pentru principiile mele interioare. I-am si cerut scuze desigur, cum fac de fiecare data. Dar stiu ca deja am jignit. Fac asta cu toti oamenii. Cei rabdatori si mai echilibrati apreciaza ca recunosc. Si atunci ma doare si mai tare, cand vad iertare. Eliade se biciuia pe spate. Eu nu pot sa fac asta, macar sa ma scutesc de durerea fizica.

-am senzatia ca am capul aplecat in unghi de 90 de grade.

Cel mai greu e cu mama. Incerc sa ii bag in cap ca nu trebuie sa fie multumita de mine. Sa ii arat cat de neagra si intortocheata e lumea mea. Si poate nu o sa ajung niciodata linistita si multumita, cum si-ar dori ea. L-am injurat si pe Dumnezeu in fata ei. A durut-o si mai tare. Durerea cea mai mare nu are sunet, stiti? In lumea mea spun, unde mai nimeni nu vrea sa intre. Dar cand vezi la altul durerea aia fara sunet, pe care o deplangi tu atat, te zguduie un pic. Crezi ca asta vrei tu, razboinicul: sa nu mai aiba nimeni replica. Ai tu ultimul cuvant. Ala e cel mai singur moment. Miroase a deriva si migrena in turnul ala de fildes.

- imi curge nasul en-gros (ca sa fiu decenta) si am ochii umezi.

Mi-am meritat soarta pana acum, cum s-ar spune. Ce semeni, aia culegi. Nu prea am inteles eu care e treaba cu masura si echilibrul. Am fost fie prea agitata, fie in pragul latentei. Fie am trecut pripit cu vederea, fie am exagerat. Sunt o persoana a extremelor. Am inghitit mai mult decat puteam mesteca. Fie am crezut orbeste, fie am refuzat sa ascult. Exista si o denumire psihologica pentru asta. Da, ma tot joc de-a pasiva agresiva. Mi-am savurat durerea aia muta. M-am agatat prea mult de ea. Nu ne mai intelegem, insa. Si tot m-am certat cu Dumnezeu. Si mesagerii lui, va spun acum, m-au dezamagit si ei. Imi pare rau si pentru asta.

- nu am servetele. Evit o situatie jenanta prin multiple refuzuri de a respira pe nas. Am o voce foarte ciudata. E evident si pentru el ce fac.

Da, cam asa ceva. M-am indoit de tot. De toti si de toate. Cea mai mare lupta e cu mine. Nu ma sufar se pare. Si daca nu ma sufar pe mine, nu am cum sa sufar pe nimeni altcineva. Sunt cinica si predominant acra. Mi-am dat seama cand am vazut ca oamenii sunt mai degraba surprinsi de buna mea dispozitie. Regret ca gandesc prea mult. Imi e frica sa nu devin o lacoma. S-ar putea.

-chiar nu mai pot sa stau in genunchi. O sa imi cada capul in curand, am senzatia.

Da, nu e crestin sa fac pronosticuri. Nici sa am superstitii. Nici tarot. Nici sex premarital. Nici sa am sau sa dau mai mult decat este nevoie (sau mi se cere). Hedonismul se pune?

- recunosc tot ce se intampla, chiar daca e din ce in ce mai jenant si imi scot prosopul din geanta. Imi sterg nasul extatic. Imi eliberez genunchii si cad ciudat mai pe o parte. Ridic capul in unghi ascutit.

Am inteles. Recunosc ca indoind tot, am crezut si eu ca nu cred in nimic. Dar nu faceam mare lucru, decat sa caut sa cred in altceva. De unele lucruri e mai bine sa nu te indoiesti. Iti consumi energie inutil si nu faci altceva decat sa te afunzi in drama neantului. M-am visat Icar dar am ajuns Sisif. Da. Atunci e bine, nu?

- ma simt un pic comoda, poate nu ar trebui.

Adica, stiti ce vreau sa zic. Ma caiesc. Nu vreau sa fiu un om rau. Chiar aleg sa cred in Dumnezeu. Si in Kant, sa stiti. Vorbesc despre acelasi lucru. Sa ai respect de sine, pentru a-l insufla si celorlalti. Si in familie. Asta cine a inventat-o?

-ma doare tot corpul.

….