Rezerva 27

Si am ajuns la spital. Cu salvarea, cu sirena, cu o asistentă deosebit de grijulie, cu totul altfel decât îmi imaginasem că voi întâlni. Ea a făcut tot ce a putut ca să mă încurajeze. Mi-am zis – hai că poate nu e aşa rău.

Vraja s-a spart însă odată intrată pe uşa camerei de gardă. Un medic, trei rezidenţi curioşi şi o mie de oameni care se fâţăiau inutil, doar doar vor reuşi să-i smulgă medicului un răspuns înaintea amărâtului care aştepta să fie consultat. A fost primul moment în care am crezut ca boala acţionează în mod miraculos şi mă face invizibilă. Aş fi vrut să ridic două degete sus, ca la şcoală, să strig sau să le pun piedică. Pentru că dintr-un orgoliu prostesc reuşeam să mă ţin încă pe picioare, nu păream un caz prea grav aşa că, înainte să mă bage cineva în seamă, s-au mai semnat nişte hârtii, s-au mai schimbat nişte zâmbete şi câteva glume de interior.

Ca la un semn, mi-a venit rândul. Un şir de întrebări, o înţepătură în braţ – şoapte la care încercam să trag cu urechea. Singurele vorbe rostite clar au fost: Trebuie să te internăm. Sub imperiul durerii şi al speranţei prosteşti că poate astfel voi găsi un răspuns, am acceptat.

Şi aşa a început infernul. Un domn în halat albastru m-a invitat să-l urmez. Cu capul în pământ şi pământ de durere, am urcat 2 etaje. Nu înţelegeam de ce tragem cu ochiul în fiecare salon. Deschideam uşa, salutam, plecam mai departe. După trei rânduri de scări, câteva viraje şi răspunsuri monosilabice de la câteva asistente, până la urmă misterul a fost dezvăluit. Mi se căuta un pat. Indiferent de doctorul de gardă, erai transferat de destin sub oblăduirea medicului de care aparţinea patul.

Corpul refuza să mă mai asculte aşa că m-am întins iute pe patul indicat. Ca la un semn, femeile din salon şi-au făcut, la propriu, cruce. Am crezut că este un gest ritualic de primire a sărmanului nou venit. M-am întrebat oare cât de rău arăt de le-am provocat o reacţie profund religioasă doamnelor internate pentru actele de pensie. Mi-au relatat pe scurt, că cineva tocmai murise în locul peste care eu mă aşezasem istovită. Am zâmbit amar şi m-am rugat providenţei ca măcar lenjeria să fi fost schimbată.

Şi am aşteptat. Am primit ca răsplată pentru răbdare o perfuzie cu ser şi un calmant misterios. Deşi întrebam despre ce e vorba, mi se răspundea ca şi când aş fi fost deja lobotimizată: e doar un calmat! Şi calmant a fost. Opiaceul administrat direct în venă îşi face treaba rapid. Ascunde cauza durerii şi face pacientul să tacă.

Pijamale, portocale, plâns.  Disperarea momentului în care descoperi că eşti cel mai tânăr pacient de pe etaj.  Disperarea când ultimul vizitator îţi spune: Tre să plec, o să fie bine! Libertatea va avea de aici înainte gust de portocale.

Seara: pastile, o injecţie, gemete, agonie, lumină palidă, pereţi scorojiţi, o pernă tare.

Noaptea: Bătrâni scurgându-se pe lângă ziduri, toalete infecte, firimituri, gemete, clor, întuneric, linişte, curent de la geamul spart.

Te trezeşti ziua următoare şi afli surprins că altul este medicul sub aripa căruia, teoretic, eşti internat. Te obişnuieşti cu gândul că va trebui să te târăşti până la cabinetul lui din capătul holului dăcă vei dori să afli ce culoare au ochii lui. Afli din bârfa de salon că ar fi bine să ai plicul pregătit şi că cea mai bună prietenă îţi va deveni asistenta şefă.  Medicul rezident te bagă în seamă şi îşi îndeplineşte perfect rolul de roboţel.  Te ceartă un pic pentru că pe tine încă te doare. ” Cum, încă te doare?! Păi că facem aici!” Îţi face fişa, adresează aceleaşi întrebări tuturor şi notează sârguincioasă în foile de care speri ca medicul să se împiedice măcar din greşeală.

Trec câteva zile. Îţi înghiţi pastilele cuminte. Infiermierele te ceartă dacă nu le respecţi ordinele. Fac gălăgie ca nişte gâşte oribile pe care, undeva la 12 noaptea îţi vine să le înşfaci şi să le dai cu capul de pereţi. Una din ele ameninţă cu urlete şi gesturi violente o biată bătrână care a pierdut pe moment conexiunea rapidă cu realitatea. Toalete jegoase, bătrâni ignoraţi şi umiliţi, bârfe despre ultimele telenovele. Cârpe murdare şi pliculeţe de miere dosite în buzunarele femeilor care împart, fără mănuşi, pâinea.  Îndeşi mai tare căştile în urechi!

Aştepţi, refuzi xanaxul şi eşti certat pentru asta. Ce dacă e interzis la alţii! A zis doctorul că tre să taci, deci tre să-l înghiţi!

În ziua a patra, cu fruntea lipită de geamul rece, te rogi ca familia să înţeleagă că trebuie să scapi de acolo. Eşti un nimeni, redus la zero, umilit. Înghiţi pastila şi te rogi să-l întâlneşti întâmplător pe marele, preocupatul medic. Uimitor lucrul  ăsta se întâmplă. Îl tragi de mânecă pe hol şi într-un minut îţi dă verdictul: “A…ce faci măi..păi..migrene, dar vorbim altădată!”

Ghinion, e vineri! Medicul e prea ocupat să te externeze. Studenţi, plicuri, clienţi vechi, soare afară.

Zaci pînă luni în acelaşi jeg, dar în mai multă linişte: nu tu medici, nici măcar rezidenţi. Un om intră în criză în salonul vecin şi urlă agonizant jumătate de oră până să fie transferat la reanimare. Mituieşti asistenta şi îţi cercetezi singur fişa. Descoperi că medicul avea demult rezultatele analizelor şi că ai o afecţiune pentru care nimeni nu te-a tratat. Îţi faci  automedicaţie, cu medicamente aduse de prieteni.

Luni. Stors, dezamăgit, umilit. Ceri să-l vezi pe ilustrul medic. Din nou e prea ocupat şi cu o ultimă urmă de energie te revolţi. Faci scandal şi-l întrebi cum dracu de zaci de o săptămână în spital fără măcar să fi trecut o dată să te vadă. Răspunde ca un semizeu:  ne-am întâlnit, am vorbit, pe hol, un minut. Cazul tău e prea simplu pentru el. Durerea ta nu merită atenţie, dacă nu esti încă în stadiul de legumă, eşti neinteresant. Doctorul îşi cheamă roboţelul rezident. Unul îţi comunică un diagnostic, celălalt îl contrazice. Medicul îţi face o sugestie năucitoare: “Mai caută şi tu pe Google!”  Te faci că nu observi. E perfect. Lămurit, îţi faci bagajele.

Între timp, minune. Adeverinţa ta de serviciu ajunge prin fax la asistenta şefă. Odată cu ea şi paşaportul tău către atenţia medicului. Miraculos revine la tine, îţi acordă 15 minute de atenţie şi îţi întinde mâna.  Un fel de: nu te supăra frate! Sistemul e de vină. Dezumanizarea noastră, lipsa de chef şi micţionarea pe orice jurământ sunt rezultatul relei guvernări. Compasiune?! Un cuvânt demult uitat între pereţii spitalelor pe care domnul profesor l-a extras delicat din programă.

Pleci consolat şi ceri urgent un extras de cont. Te rogi să nu dai peste acelaşi mare medic ignorant şi la clinica particulară. Ieşi pe poarta spitalului cu creierul stors de durere, grijă, disperare şi un tratament greşit. Peste o săptămână, cu ajutorul prietenilor, dai peste un doctor adevărat. Contrazice total diagnosticul cu care ai ieşit din infern şi mai ales tratamentul. Îţi acordă atenţie, compasiune, timp şi explicaţii. Îţi sugerează să nu citeşti prea mult pe Google, ci să te întorci la control.

Ştiu, a devenit un fapt banal ce-am scris aici.
Nu fac generalizări. Există doctori şi doctori. Pentru cei din urmă, lăsăm capul în jos şi mergem mai departe. Le iertăm orice, pentru ce?