Orizont închis în patru părţi, în cruce

Măi, Luminiţa, tu nu mai prea participi la dialoguri, dar îţi răspund şi-aşa.

Eu am îngropat astăzi opt sute de tufe de cartofi îmbrăcat doar în şort. Aşa umblu dinainte de Paşti.

Îngropatul este o operaţiune numită impropriu, în cursurile pârâte de agricultură, praşila a doua.

Tot astăzi mi s-a confirmat o mare realizare: am reuşit, după şase ani de încercări, să-mi prindă rădăcini un păr. Părul ăsta nu face pere bune. Se coc târziu, sunt verzi şi tari. Dar face multe, sunt bune pentru compot şi pentru da o aromă deosebită ţuicii din struguri.

De ce m-am omorât atâta să-l pun?! Pentru că-i plăcea lu’ tata şi nu mai există ca soi. Cei bătrâni ai mei îl perpetuează de vreo două sute de ani. Şi era gata să dispară. Singurul păr pe care-l mai aveam se mai ţinea într-o rădăcină ca pe deget. De şase ani tot iau puieţi din el, îi sădesc, dar nu se prind. Cel de anul trecut s-a prins. Acum nimic nu i se mai poate întâmpla.

Ce ziceai tu de cimentul închegat în griul metalic?!

Luminita , lumea nu se mai prezinta simplu , oamenii se intalnesc ,dar nu se mai strang in brate , nu se mai intemeiaza familii , nu se mai nasc copii , strazile devin tot mai pustii , orizontul se inchide in mii de parti , crucea devine o simpla piatra , pana si cimentul inchegat se revolta in graul metalic , iar caramida se sfarama de durerea urbanizarii capitaliste . Vrei normalitate , tanjesti dupa firesc , atunci , cauta-l in obiceiul stramosesc …………………..

Cosa Nostra…ai vrut sa desfintezi mesajul Luminitei (ca fiind unul fara suport in realitate, o tema marginala sau…nicio tema !)…partial ai reusit (cu o poveste care poate seduce)…dar framantarile ei sunt reale…si sa nu spui ca nu sunt si ale tale, pentru ca altfel nu ai fi unul care sa ajunga pe-aici !

Luminito,

daca te-ai saturat de modul tau de viata ia roaga-l pe nenea Cosa sa te ia vreo doua zile la prasit si sa vezi ce pofta de betoane te-apuca….

Cosa,

cu perele alea, ii pacat sa le bagi la rachiu impreuna cu prunele, ca dupa cum zici, alea par a fi pere de iarna care se coc complet dupa Craciun, cand fermentatia prunei e deja terminata.

Ia-le tu frumos toamna, inveleste-le individual intr-un ziar si pune-le in pivnita la pastrare, iar la rachiu baga tu frumusel pere padurete ca nu se exista aroma mai placuta! Si fermenteaza si in acelasi timp cu pruna!

“Mi-e dor de normalitate. Tânjesc după firesc. Convieţuiesc. Simţiţi monotonia şi întâmplătorul?”

Da, o simt. Ca ploua cu de-astea care vorbiti singure de nebune, si tot voi va plangeti de “normalitate”.

Bă, Till,

Ce naibii ai?! Eşti ca fătucile astea care s-au trezit autoare?!

Tu n-ai văzut ce am scris?! Eu nu fac ţuică din prune. N-am atâţia pruni cât să fac ţuică. La noi se face vin. Ţuica se face din boasca de la vin. Ţuică de comină. Perele de care zic eu se coc toamna târziu cam numai bine pentru adăugat la comină.

Pai zi asa, tu faci tescovina, e drept ca ai scris struguri si nu prune, dar momentele fermentarii sint aceleasi si la struguri si la pruna, de aia nu dadea socoteala!

Apropos, se gaseste zaibar de ala original pe la voi?

Tano, bă, n-ai înţeles bine.

Hai să-ţi explic cu toate că prin explicare se pierde din farmec.

Eu am vrut să spun că poate fi şi altfel.

Dacă te cramponezi într-un mod de viaţă îmbâcsit şi stresant (adică griji permanente în legătură cu orice, nesiguranţa locului de muncă, traiul printre oameni ca şi tine, grăbiţi şi indiferenţi faţă de ce întâmplă în afara restrânsei lor sfere de interes et c.) pentru nişte beneficii discutabile, atunci trebuie să suporţi acest mediu şi să nu te plângi.

Adică de ce te plângi?! Cine şi ce te obligă să trăieşti astfel?! Nu cumva chiar tu şi cu cei ca tine creaţi acest mediu?!

Eu am locuit în Bucureşti peste douăzeci şi cinci de ani. Şi recunosc că nu-mi conveneau multe lucruri, dar le acceptam deoarece aveam un interes. Când interesul n-a mai fost, am plecat repede. Acum privind din urmă, îmi dau seama că mai multe puteam realiza dacă fugeam mult mai din timp.

Vezi tu, Bucureştiul – marile oraşe, de altfel, sunt nişte capcane. Îţi iau ochii cu tot felul de oportunităţi (false de cele mai multe ori) cu tot felul de chestii la care vrei să iei parte. Cu sclicpiciuri şi gagici mişto. Ţi se pare că numai într-un astfel de loc eşti în cărţi şi că oriunde în altă parte e capătul pământului.

Poate fi adevărat. Dar când nu mai eşti disperat de soartă după bani (asta se întâmplă când sau ai deja destui, sau nu te mai interesează banii), eu cred că sunt locuri minunate unde poţi trăi şi activa. Locuri sănătoase care te menţin şi pe tine sănătos. Bucureştiul creează oameni bolnavi. Fizic şi psihic – la propriu.

Din monotonie poti iesi plimbandu-ti picioarele prin iarba.

Nu te obliga nimeni sa simti si sa vezi doar cimentul din care se ridica monstrii metalici

Toti ne dorim normalitatea… dar nimeni n-o poate defini. Fiecare dintre noi avem normalitatea noastra… pentru ca asta-i “cursul naturii” .

Till,

Perioada de fermentaţie la prune e mult mai lungă decât la struguri – asta ca să încheiem acel subiect.

Zaibărul e un renume mai mult decât un fel de vin. Nu există zaibăr decât în poveştile lu’ nea Mărin.

La noi este vin cât vrei. Dar e un vin greu, tare – pentru bărbaţi. Este roşu închis – pare negru, dar privit în lumină e rubiniu.

Via din care provine este nealtoită, rezistă fără nici un tratament chimic (la propriu, adică chiar fără tratament) şi deci vinul e foarte curat.

Acum nu pot să-ţi mai trimit că şi-au găsit să se însoare în vara asta trei nepoţi de-ai mei şi ne trebuie mult vin, dar din producţia de anul acesta îţi fac şi ţie o damigeană de 50 de kile. Fără mişto!

Poti sa ma treci pe lista la toamna, dar numai la schimb cu rachiu!

Corect!

alcoolicilor!

Luminiţa, acu’, ce să spun… oraşul e alienant. da’ şi noi contribuim la asta!

Oraşul ăsta are, ca oricare altul, bucăţi şi bucăţi. Unele urâte, altele frumoase. În oraşul ăsta, în care stau de 10 ani, aşa prăfuit şi siluit cum e, încă descopăr locuri. Încă mă mai bucur de el, încă descopăr oameni frumoşi.

Da, iubesc Bucureştii. Cu toane, dar îl iubesc.

Totuşi, cred că articolul Luminiţei nu e numai despre un oraş.

@Cosa Nostra, recunosc, sunt destul de tăcută în ultima vreme… Să-mi revin niţel… Astăzi am încheiat, cu succes, cea de-a 11-a zi din săptămâna de 12.

Citindu-te, îmi dau seama că eşti unul din cei care trăiesc viaţa la curte. Nu mă înşel, nu?

Ei bine, şi eu mă bucur de acelaşi “privilegiu”. Puţină viţă-de-vie, doi pruni straşnici, dulci-acrişori, ale căror fructe, odată atinse-n culoare, n-o duc prea multe zile. Le pândesc ca mâţele slănina, vorba aia… Lângă ei, un piersic relativ “tânăr” îşi duce dulceaţa, iar cei doi vişini stau strajă straturilor de verdeţuri, castraveţi, dovlecei, ardei şi roşii. Printre ele, aleargă de colo colo puii de ceapă verde. Şi flori. Şi-n casă, şi afară… Cam asta e grădina noastră. Iată, îţi fac cunoştinţă.

Cosa Nostra, acesta-mi e refugiul de zi cu zi. În spatele gardului însă, se întinde cimentul închegat… Oraşul. Cu blocurile gri şi triste, cu tencuiala cojită, prin care se revarsă rugina ploii. “Cu bucăţi şi bucăţi, unele urâte, altele frumoase”, cum bine zice Nora.

@andreea, nu numai că oraşul este alienat, dar, de la o vreme încoace, pare şi părăsit… Ce forfotă sinistră! O duce oare undeva?

Luminiţă, te rog eu, şterge-mi şi mie #18 şi #19 că-ţi dau trei îngheţate. Fără mişto şi fără toping că am auzit că se depune. Adică la mine sigur s-a depus.

da’ de ce să şteargă?

e frumos, floricele…

@Cosa Nostra, chiar aşa, de ce să le şterg? E tare frumos ce se vede acolo…

Pagina era făcută deja pentru altcineva. Eu am pus link-ul uitând că e şi poza cu nepoată-mea. De asta vreau să le ştergi!

Mersi!

Cu îngheţata te-am minţit!

@Cosa Nostra, gata! Îngheţata… păstreaz-o pentru nepoţică.

Aaaa, ha, ha, ha, haaaa! Nu dăduse-i refresh!

Doamne păzeşte, ce-am putut scrie!