“Mi-am tăiat o bucată din degetul mic și astfel ne-am cununat în fața lui Dumnezeu”

L-am cautat prin Bucovina zile intregi. L-am gasit, într-un final, in satul Frasin. Primele fraze ale partizanului Gavril Vatamaniuc au fost: “Dacă vrei sa stii totul, ne trebuie vreo 20 de casete si cateva saptamani bune”. “Nu te grabi. Poti sa iti iei concediu pentru asta?”, m-a întrebat el, apoi, razand. Are un dar de narator nemaipomenit si o memorie care ar suprinde pe toata lumea. Pe mine, omul asta m-a fascinat de-a dreptul.

Mi-au ramas in minte urmatoarele cuvinte:”Mi-am taiat o bucata din degetul mic al mainii stangi si astfel ne-am cununat in fata lui Dumnezeu.” Vorbea despre marea lui iubire, Natalița, pe care, insa, a pierdut-o, după ce, un prieten, indragostit de ea, i-a spus ca Gavriluta a înnebunit si a paralizat, in inchisoare.

“Am vreo 80 si ceva de ani. In tinerete am facut scoala de subofiteri infanterie. Dupa care am facut si un curs de politie. Am tinut cu americanii si am fost impotriva comunistilor, iar asta m-au costat ani din viata”, incepe sa-mi povestesteasca Gavril Vatamaniuc.

Lucra in Constanta la Legiunea de Jandarmerie cand a fost dat afara din armata.

“Le spuneam adevarul, asta faceam. De exemplu, cand americanii au trimis cu vapoarele sute de tone de porumb pentru tara noastra, unde era foamete, am vazut cum comunistii aruncau cu apa peste acesta, pentru ca apoi sa spuna: “Iata cu ce gand criminal ne trimit porumb americanii”.

Urmarit de securisti

A plecat la Craiova, unde avea un frate, Constantin. S-a angajat pe un santier. Acolo le vorbea muncitorilor despre Bucovina si Basarabia. Si a fost luat la ochi din nou. Cand afla ca se fac arestari in masa, nu dormea la fratele lui, ci in podul unei case, impreuna cu fiul unui doctor. “In acest timp, stiam ca sunt cautat si eu de Militie. Mama ii trimitea fratelui meu scrisori in care scria: “Mai Costele, nu stii nimic de Gavriluta? Ca-l cauta Militia, i-a luat si o poza din casa. Eu le-am spus ca e la Constanta la serviciu”. Mama stia unde sunt, dar numai asa ma putea avertiza. Cand am citit de poza, mi-am dat seama ca sunt dat in urmarire in toata tara”.

Fuga

“Era toamna anului 1948. Eram pe strada. Tocmai iesisem de la munca. De mine s-au apropiat doi barbati. “Sunteti domnul Vatamaniuc?”. Zic: da. “Poftiti pana la comanduirea pietei”. Am pornit. Unul era inainte, altul in spatele meu. Aveau revolvere. Cei trei au intrat intr-o cladire, care avea un hol lung de-a lungul caruia se aflau sapte usi. Am intrat prin fata si imediat am vazut ca la capatul celalalt era o usa care dadea undeva in curte. In timp ce insotitorii lui au intrat intr-o incapere pentru a-si anunta seful ca l-au prins pe Vatamaniuc, acesta a plecat, fara sa mai stea pe ganduri, spre usa din capatul imobilului. Daca veneau dupa mine, le spuneam ca merg sa caut un WC. Ma prefaceam ca ma uit in stanga si in dreapta. Am iesit si am sarit gardul, intrand in curtea unui om. De acolo, m-am indreptat direct spre poarta. Dupa mine, un caine. Nu m-am oprit pana la fratele meu. I-am spus ce s-a intamplat si i-am spus ca plec. Sa ma caute in spatele garii”. Bineinteles ca a fost cautat atat in casa lui Costel, cat si la gara. „Erau trei barbati si o femeie, dar nu m-au gasit. Am urcat in tren, m-am dus la Bucuresti, dupa care la Radauti. Apoi, pe jos spre Sucevita. M-am dus direct la mama. A venit si fratele meu. “Bine c-ai scapat”, mi-a spus Ionica. “Huciul e al tau”. Adica codrii, acolo sa plec”.

Pe munte

Pe 25 noiembrie 1949, inarmati cu un automat german Deimler Puch, cu o lopata, cu un tarnacop si o sapa, cei doi au plecat spre Muntele Vulturul. “Sapam de dimineata pana seara. Noaptea coboram in sat dupa alimente. Dupa patru zile, Ionica a plecat acasa, sa nu vina zapada si sa lase urme pe pamant…”. Il intreb cu ce s-a hranit o iarna intreaga si cum a rezistat. “Aveam fasole, barabule, prune uscate, 10 paini uscate si taiate in felii si malai. Mi-a ajuns pana in primavara. Mancam o data pe zi. Cand omul e convins de ceva, are in el ceva care-l intareste. Eram si sunt foarte credincios. Stiam ca langa mine e Dumnezeu care ma apara“.

In acest timp, nu l-a mai cautat nimeni prin satul natal, ci doar mai intrebau pe unii, altii, din cand in cand, daca se mai stia ceva despre el. “Nu se gandeau ca ma ascund tocmai in gura lupului. Stiau ca sunt prea viclean ca sa fac asta. Asa ca ma cautau prin alte zone, pe unde mai fusesem”.

Sfant

Primavara, cand a ramas si fara provizii, Vatamaniuc a coborat in sat. “Vara, muntii sunt plini de femei, la lucru, cu vitele, la cules de zmeura”

Ionica, fratele meu, mi-a spus: “Daca aud ca te-ai apucat de vreo prostie, eu cu mana mea te impusc. Tu trebuie sa stii“.

Izbucneste in plans. Apoi isi indreapta spatele, vocea si continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic: “Un cuvant dat de un partizan este un lucru sfant. Si lupti pentru o cauza sfanta. Sa nu te compromiti niciodata, pentru ca eu te impusc””.

Urmeaza o alta pauza, timp in care nimeni nici eu nici el nu avem curaj sa mai respiram. Dupa cateva secunde bune, fostul lider de grup isi continua povestea vietii: “Am luat din nou alimente si am plecat. Schimbam cam 10 colibe vara si faceam cate un bordei pentru fiecare iarna. In acest timp, tineam legatura cu rudele mele si asa am aflat de un grup de partizani format din Savulet, Ghimici si Flocea. Am intrat in grupul lor, dar nu am stat mult. Pentru ca mi-am dat seama ca ei voiau sa faca doar talharie. Urcau in autobuze si luau de la cei cu carnete de partid tot ce aveau: ceasuri, bani etc., asa ca m-am retras si, in iulie ’50, am ramas singur”. Nu dupa mult timp, fratele lui, Ionica, l-a anuntat ca: “Nu mai esti singur. Sunt doi frati, Ion si Gheorghe Chiras, care fugisera de comunisti. Gheorghe era mecanic la o moara. Fusese arestat, iar el a reusit sa fuga prin geamul de la un WC. Cand Ion a aflat ce s-a intamplat cu fratele lui, a fugit si el. Ne-am intalnit si am stat toata vara in munti, pe Pinu mare si Pinu mic”.

continuare pe www.hurdubaia.ro