Femeia din povestile mele

Daca Dumnezeu ar cobori pe pamant si te-ar pune sa alegi intre a avea o viata de lepros si una de vadana, ce ai alege? Eu, una, marturisesc ca nu stiu sa dau raspunsul corect, insa, recunosc, cu mana pe inima: faptul ca le-am intalnit pe femeile din povestile de mai jos m-a facut sa fiu un pic mai curajoasa, un pic mai inteleapta, un pic mai optimista, un pic mai buna.

Viata de lepros

“Voi, oameni sanatosi, care umblati liber si va bucurati de viata, indurati-va de noi, nefericitii. Scrieti despre noi la gazete, ca sa stie lumea ca existam. Macar atat”. 1928, V.I. Alexie, bolnav de lepra

Mama Ioana are peste 70 de ani. E tare haioasa si nu ti-ar sta o clipa locului. Gateste, isi hraneste gainile, pe care le striga “copiii mei”, mai strange o haina.

A ajuns la leprozeria de la Tichilesti pe la 20 de ani. Nu stia de ce trebuie sa plece de acasa, stia doar ca petele acelea care ii ieseau pe tot corpul erau grija doctorului care venise in sat. De atunci, s-au scurs decenii, iar ea nu a mai iesit din curtea leprozeriei, unde si-a construit o casa, impreuna cu barbatul ei, Calin, bolnav si el de lepra. Pe Calin-l-a cunoscut tot la leprozerie. In timp ce “iesea” cu altul. Mama ei, bolnava la randul ei, n-a vrut sa o “dea” celuilalt, pentru ca nu i se parea un baiat serios. “Fuma si injura”.

De Inaltare, s-a intalnit intamplator cu Calin.  Cand, dupa 2 minute, a sarutat-o cu foc, s-a indragostit pe loc de el.  S-au casatorit imediat dar, in timp ce Ioana era insarcinata, Calin a orbit. De la boala.

“Am inceput sa plang, ma tot gandeam ce ma fac eu cu un copil si cu un barbat care nu vede”?

Din clipa aceea, Ioana a incetat sa-l mai iubeasca.

“Da’ mi-a fost mila de el, saracu’… “

Au ramas impreuna pana la batranete, cand Calin s-a “dus”. “Nu i-am aratat, insa, vreodata, ca nu-l mai iubesc”…

Cand povesteste, rade, apoi plange, apoi iar rade. Fata ei, Domnica, se uita socata. Pana sa imi povesteasca mie toate astea, habar n-a avut de viata palpitanta a celei care o adusese pe lume.

Mama Ioana e o femeie care si-a trait viata. Cu bune si cu rele. Cu bucurii si cu tristeti. A ignorat boala, si-a gasit rapid iubirea, pe care a pierdut-o la fel de repede, a facut un copil si nu regreta nimic din ce i s-a intamplat.

Nu mi s-a plans o clipa.

Spune ca  n-ar schimba nimic din viata ei si nici nu isi blestema zilele. S-a impacat, de multa vreme, cu soarta ei.

Si i-a iertat pe toti cei care au vrut sau i-au facut rau. Cati dintre noi putem fi asa?

Viata de vadane

“Ne batea asa de tare si pe mine si pe copchii, de fugeam pe ulita, iarna, in picioarele goale, pana acasa la tata”

Intr-un ajun al Craciunului am ajuns in satul Patricheni, de langa Roman. Lumea il stie ca ”satul vadanelor”.

Ninsese, iar satul acela batranesc arata ca in povesti, cu toate casele lui din chirpici crapate pana la acoperis.

Pe ulita satului, le-am gasit pe multe dintre vaduvele ramase sa duca pe umeri, singure, greutatile vietii.

Reusesc sa le adun pe cateva dintre ele in bordeiul lui tante Ileana, care nu se mai poate deplasa pentru ca a “chicat acum cateva zile”. Vroia sa plece la oras, la piata, dar nu a mai ajuns decat pana la poarta. Acum se trateaza cu hrean in otet, cu care isi bandajeaza piciorul ranit.

In casa, agitatie mare. Se pregatesc bucate pentru Craciun. Chisca, carnati, toba si friptura de porc.

Le-am intrebat daca sunt multe vaduve in sat asa cum se aude. “Valeu, suntem o gramada … A lu’ Baltoaia, a lu’ Parlica, a lu’ Andrei, a lu’ Ghenoaie, a lu’ Nica, a lu’ Litica, a lu’ Mititelu, a lu’ Gheorghe, a lu’ Mardare, suntem multe, multe, multe”, imi spune tante Maria, o femeie de 82 de ani.

O intreb cand a ramas fara barbat. “Nici nu mai stiu”, imi raspunde ea. “Sunt zeci de ani. “Si nu te-ai mai maritat?” “Aaaa, nuuu, asta imi mai trebuia? Primul copil mi-a murit dupa barbat, era tanar si el. Am suferit atat de tare ca nu mi-a mai trebuit nimic. De atunci, mi-am mai pierdut 2 copii. De barbat imi mai ardea? Ii jelesc mai mult pe copii decat pe barbat. Ca mi-a mancat zilele cu bautura lui”… Se opreste si continua sa impleteasca la un ciorap, dupa ce da din mana a lehamite …

Nana Vasilica e si ea vaduva de peste 30 de ani. Aceeasi intrebare, aproape acelasi raspuns. “Barbatul meu? Sa se odihneasca acolo sus, in deal, sub oale. Ca toata viata a dat pe gat”. “Si te bucuri ca ai scapat de el”?  o intreb mai departe. “Ma mai intrebi, maica?” Abia ma descurc cu pensia mea de 2 milioane, de unde bani si pentru bautura lui?” … Nana Vasilica are un singur regret: ca n-a putut face niciun copil. In rest, e bine asa, “sanatoasa sa fiu”…

Tante Ileana imi povesteste, la randul ei, cum a ramas fara barbat. “Tragea si-al meu la masea. Cam ca toti, ca de asta s-au dus asa de repede. Bautura si iar bautura. A venit de la munca si s-a asezat pe-un pat ca asta, sa bea un rachiu. Si a baut, un pahar, doua, trei, nici nu mai stiu, ca eu aveam treaba la pasari. Cand m-am intors, el statea sprijinit de pat, cu un pahar de vin in fata, ca o daduse pe vin. Era nemiscat. Nici nu l-am bagat in seama, m-am dus sa ma culc”.

Cand s-a trezit, insa, barbatul era fix in aceeasi pozitie, cu ghetele in picioare si sprijinit tot de masa. “Zic, mai, barbate, scoala-te, ca e dimineata deja. Da’ cin’ sa se mai scoale? Patu’ sa se mai scoale, ca el nu! Cand l-am atins, am vazut ca era tare, tot ca patu’ asta. Murise .”

“Si il plangi?”, o intreb eu. “Ei, il plang pe dracu’, Doamne iarta-ma, ca-s inca in postul Craciunului “…

Si tante Marioara tine sa izi zica povestea. “Pai, pe mine, ma batea barbatu’ de-al doilea, de ma stingea. Pe primul l-am prins cu verisoara-mea. Aia venea pe la noi si pac, o prindeam cum se uita la barbatu-meu. Si mi l-a luat. Da’ n-a durat mult, ca l-a luat dupa aia Dumnezeu. Da’ iti ziceam de al doilea. O fost un betiv, “Ne batea asa de tare si pe mine si pe copchii, de fugeam pe ulita, iarna, in picioarele goale, pana acasa la tata”. Cata bataie am mancat io la viata mea, mai copchii, de nici toate bisericile din Moldova mea n-am apucat sa le calc”, imi marturiseste tante Marioara.

Ghita, al doilea barbat, a murit si el, acum multi ani. “Pai, si pe care l-ai iubit? Pe primul sau pe al doilea”? intreb eu curioasa. “Pe nici unul, pacatele mele, ca amandoi mi-au mancat zilele”, spune tante Marioara, dupa care isi face rapid o cruce, in timp ce se uita cu teama la icoana de deasupra patului.

“Si-atunci, pentru ce e bun un barbat? Daca niciuna nu regretati  faptul ca ei s-au dus pe lumea cealalta”?, le mai intreb inainte de a pleca. “Cum pentru ce?”, imi raspunde tante Maria, “ca sa te ciolaneasca, pentru asta-i bun, da’ la un moment dat, iti trece si de asta”, completeaza ea si toate izbucnesc intr-un ras sanatos.

Le-am lasat in mijlocul satului, impodobind bradutul pe care l-am daruit in semn de multumire ca ma primisera in mijlocul lor. Nici nu-si aminteau cand pusesera ultima data mana pe un glob…

Plecasem spre acel sat cu gandul ca o sa gasesc numai jale, ca femeile o sa se planga de saracie ori de cat de greu le-a fost si le e fara ajutorul unui barbat, ca o sa ceara ajutor autoritarilor, ca vor cere o pensie mai mare … Dar … m-am inselat.

Astfel, am inteles ca viata poate fi buna, in felul ei, si daca o accepti asa cum e.

Am inteles ca a te plange de lucrurile marunte, in special, e o pierdere de timp. Ca a retrai cu ura trecutul, e tot o pierdere de timp. Ca a te razbuna, inseamna acelasi lucru. Ca a-ti accepta soarta, cu toate lipsurile si implinirile, e cel mai bun lucru care ti se poate intampla.

Pentru ca intotdeauna, dar intotdeauna, poate fi mult mai rau.