Fantezie cu mama

Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii, a început, umil, maestrul Tudor Gheoghe concertul de vineri seara, de la Sala Palatului – Al cincilea anotimp – femeia.

Nicicând parcă nu mi-a fost mai aproape de inimă Grigore Vieru, acel poet basarabean care-a ridicat femeia la Ceruri, cu toată puterea cuvântului. Femeia-mamă. Femeia-n absolut.

Concertul ne-a fost promis, cu tâlc, să ne poarte prin cele patru anotimpuri care-l întregesc pe-al cincilea, gândit, iniţial, ca anotimpul permanentelor iubiri. Avea să fie dedicat femeii, acelei fiinţe care îndură altfel decât bărbatul necazurile vieţii, femeia îngrijorată că nu are ce să le dea să mănânce alor ei, femeia, fie ea profesoară, medic, sau om al legii, disperată că cine ştie ce aberaţie guvernamentală o va pune pe drumuri.

Purtată pe braţe, ca o zeiţă, de la Sofocle, la Petrarca şi apoi la Dante, brusc, smulsă din vraja istoriei, femeia a fost îngenuncheată. Căci numele său, întâmplător Elena, avea să-i fie un blestem. “De Elene nu vorbesc, că nu e bine. Ele n-au fost benefice pentru neamul românesc.” De ce mi-a fost dat să aud asta? Ce gură a rostit-o? Şi totuşi, o singură voce se auzea…

Nicicând nu m-am simţit mai răscolită ca atunci. Iertată-mi fie revolta, poate nici n-o înţelegeţi, dar ce vină are mama, biata de ea, dacă Elena i-a fost sortit să se numească? N-a fost benefică pentru neamul românesc? Oare de ce a trebuit să “politizeze” până şi numele mamei? Şi nu e doar o mamă. E şi mama ta, şi a lui, şi a ei, e şi sora lor… Oare cum s-au simţit femeile-Elene din sală?

Cu greu mi-am potolit urgia de a mă ridica. Cântecele m-au făcut însă să las deoparte “dialogul” cu publicul, pe care, singura dată de când mi-e dat să-mi aduc aminte, l-am găsit şters, atipic şi complet neinspirat. Dar, cu puţine excepţii, mult, mult prea puţine, poezia şi cântecul l-au salvat.

Mi-e dor de ea, ca nimănui,
Ca unui vechi nomad de drumul lui…

A vorbit apoi despre Eurovision, ziare literare, ziare de cultură (cultura străzii, fireşte), şi, încă o dată, poezia femeii a fost cea care i-a venit în ajutor. De data aceasta, întâmplarea a făcut ca femeia să aibă şi un nume: Eva.

Ceea ce sunt-ceea ce vrei să fiu.
Dă-mi aripi şi sunt înger de lumină,
Şi smulge-mi-le, voi fi numai femeie.
Privirea ta ma face făr’ de vină,
Dar tot ea poate patima să-mi deie
Şi de păcat făptura să mi-o lege.
Ceea ce sunt-ceea ce eşti tu însuţi:
Copil, suspin, sunt soră şi sunt mamă
Ce va veni zâmbind să-ţi şteargă plânsu-ţi.
Iar pentru tatăl, chiar de port năframă,
Rămân tot fata scumpă de altădată.

Apoi, uşor-uşor, cele(lalte) patru anotimpuri au început să prindă suflare, sub privirea înceţoşată a beţivilor, în umbra nenoroştirilor de la ora 5, printre butucii viilor din Drăgăşani, în auzul jignirilor lui Arghezi. Mi-am reamintit, mai apoi, de Târzâul Mărin al lui moş Pătru, din Rânduielile soresciene.

La noi, muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Mărin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată.
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu.
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Ce vremuri trebuie să fi fost acelea, îmi spuneam. Şi, dintr-o dată, am ajuns iar cu picioarele pe pământ, graţie unui alt moment de “interacţiune” cu publicul, pe care l-am simţit, de altfel, ca nuca în perete. Căci ce legătură avea Boc cu ceva ce s-a voit a fi o seară dedicată femeii? Ba mai mult, ce avea a face revolta din Egipt sau Revoluţia din decembrie ‘89 cu femeia-mamă, femeia-iubită, femeia-profesor, femeia-doctor, femeia-om al legii? “Domnul Boc, faceţi o vizită de lucru?… Eu nu pot doar să cânt… De cântat, mergeţi la Vintilă, Socaciu, Ducu Bertzi… Eu sunt nervos!”

Acum, poate şi eu eram nervoasă, poate şi cei de lângă mine, dar am ales să mă rup de cotidian şi să mă adun în cântecul popular, în ceea ce era (odată) Tudor Gheorghe.

Când nu-i mai dădeam nicio speranţă, am auzit din nou, pierdute în imensitatea sălii, gânduri şoptite…

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între Ceruri şi pământ…

Ah, ce Dumnezeu au mamele de sunt de neatins? Pe ma-ma o chemăm, senini, cu primul cuvânt rostit. Şi tot ei îi strigăm, când scârba ne cuprinde, mai naşte-mă o dată!

Cu voia voastră, mamei…

Mamă, eu te-am visat trecând
Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare,
Firavu-ţi trup amestecând
Cu zbor de paseri călătoare.
Mamă, eu te-am strigat să stai,
Era un drum ciudat, de spume:
Unde plecai, de ce plecai?
Spre care început de lume?

Erai frumoasă şi aveai
Aripi de înger, albe, mamă,
Şi te strigam şi n-auzeai
Sau nu vroiai şi mi-era teamă.
Acele paseri argintii
Mi te duceau din vis, uşoare,
În zborul lor de veşnicii
Tăcute şi nepăsătoare.

(Mircea Micu, Fantezie cu mama)