Declaraţia de sâmbătă

Iubesc femeile cu mini si ochelari negri, care au citit “luni de fiere”, desi mi-ar fi placut sa aplice tehnicile din “posibilitatea unei insule”. Atente la detalii, mai ales la virgule, dar si credule, sa inghita explicatii cu “accidentale fire de par blond pe tricou”. Harnice, de se trezesc dimineata pe la 11 si maninca numai la restaurant.

Dar le accept si pe celelalte.

Laura, reciproca e la fel de adevărată.

Buna Laura,

Ma bucur ca ai revenit! Mersi pt. acest articol, chiar ma incalzeste la suflet. Stii, eu cred ca am sa intalnesc pe cineva care e asa…and I think I’m working on it

Tu scrii bine si cand esti free flow, fara o cauza de “combatut”, si asta cred diferentiaza pe cei care au intr-adevar talent de cei care incearca sa compenseze lipsa lui muncind din greu. Personal, cred ca prea multa incrancenare strica, e bine sa ne mai si relaxam.

Mie sincer imi face placere sa discut cu tine, si nu tin neaparat la restul de chestii. Asa ca n-am mai fost aici de cand ai plecat tu, iar de acum incolo voi fi tot asa, sporadic, daca gasesc ca ceva merita spus.

Desi nu mi-e clar ce dovedeste chestia asta cu logatul, poate doar ca cineva undeva vrea sa aiba mai mult control – aspura a ce? A ceea ce balmajim noi pe-aici? Ma rog, mine nu mi se parea necesar. You see, I’m doing this for you

Pa, numai bine si continua sa crezi in tine insati, fiindca ai in ce!

eu îi iubesc pe cei nesiguri, temători, speriaţi. pe cei care îşi frîng mîinile. pe cei care recunosc că sînt singuri şi pe cei care din cînd în cînd se întreabă cu ce greşesc.

pe cei care fac doi paşi înainte şi unul înapoi. pe cei care te ascultă două ore şi nu se gîndesc la ale lor. pe cei care insistă să cînte, deşi nu se pricep şi pe cei care se înroşesc numai la un gînd.

ceilalţi… trebuie să existe şi ei.

A doua declaraţie de sâmbătă

Iubesc oamenii care ştiu să abereze frumos, cei lângă care poţi pierde o după-amiază întreagă veselindu-te şi scornind scenarii şi poveşti imposibil de posibile. Îmi plac pentru că le sclipeşte mintea şi ştiu să se joace cu pasiune; pentru că reuşesc fără nici cel mai mic efort să îţi continue ideea din mers în aşa fel încât povestea să devină pe cât de fantastică, pe atât de credibilă şi de frumoasă; pentru că ştiu să râdă şi să transforme în festin lingvistic o simplă conversaţie de vară. A abera frumos e apanajul oamenilor deştepţi şi cu simţul umorului.

Iubesc oamenii care te strâng la piept cu putere şi drag atunci când te întâlnesc, chiar dacă te-ai văzut cu ei doar cu o zi înainte. Îmi plac pentru că nu se sfiesc să-şi arate sentimentele, deşi chestia asta “nu se mai poartă”; pentru că sunt umani şi coborâţi cumva din vremuri de mult apuse; pentru că ştiu să se bucure de fiecare dată de tine de parcă ai fi singura persoană de pe pământul ăsta pe care au vrut să o întâlnească. A te strânge la piept cu drag e apanajul oamenilor buni şi calzi.

Iubesc oamenii care ştiu să facă haz de necaz şi se iau singuri peste picior atunci când viaţa le oferă lămâi stricate din care nu pot face nicicum limonadă. Îmi plac pentru că sunt suficient de realişti încât să nu îşi închipuie că sunt buricul pământului şi, în acelaşi timp, sunt tandri cu ei înşişi; pentru că nu se lamentează şi nu cred că lumea se termină atunci când au ei probleme; pentru că ştiu să facă o bucurie şi din lucrurile triste şi fără de viitor. A face haz de necaz e apanajul oamenilor optimişti şi solari.

Iubesc oamenii care inventează cuvinte şi alcătuiesc fraze cu o topică nepământeană de-a dreptul. Îmi plac pentru că sunt lipsiţi de bariere mentale şi nu ţin seamă de convenţii; pentru că simt cuvintele cu atâta patimă încât între ei şi vorbele lor se ţese o adevărată poveste de dragoste care se cere spusă; pentru că te surprind de fiecare dată cu isteţimea minţii lor căutătoare. A inventa cuvinte e apanajul oamenilor aventurieri şi fără de frică.

Pe ceilaţi aş vrea, dar, vorba arhiepiscopului de Canterburry: eu înţeleg că e musai să-l iubeşti pe aproapele tău, însă asta nu-nseamnă că trebuie să-ţi şi placă.

… ceilalţi… deh

Îţi rămăsesem datoare cu numele de băieţi. Maxim şi Cristofor sunt preferatele mele. Îndată vin Iosif, Iancu şi Iorgu (ăsta ţi se va părea cam levantin).

La fete aş adăuga Irma. E numele bunicii mele paterne. Singura care trăieşte. Anul ăsta împlinim amândouă aceeaşi vârstă: 38 de ani (pe a ei poţi s-o citeşti şi invers, deşi eu nu o fac).

@costelus: femei din ălea pe care le iubeşti tu mai rar

@val_one: zici? Doamne dă!

@de departe: seeeruuuus!! ca să vezi telepatie. chiar m-am întrebat zilele ăstea dacă mai vii pe aici! nimic nu-i întâmplător, nu? şi mă onorează spusele tale. foarte mulţumesc.

chestia cu logatu… am înţeles că e modul în care poţi ţine sub control comentariile. le poţi tria pe cele pline de bălării. până acum pare mai aerisit, da’ ştiu şi eu ce va fi mai departe. om vedea.

@andreea: hmm… eşti mai bună la suflet ca mine. nu-i cinstit!

@Ana: iar tu eşti, în mod clar, mai amuzantă decât sunt eu. încep să mă complexez

am sesizat că pe băieţii i-ai “uitat”, da’ am zis să nu te bat la cap. Iorgu şi Iancu sunt şi pe lista. la Cristofor nu m-am gândit niciodată până acum, dar nu sună rău deloc. Iosif îl chema pe bunicul meu preferat, din partea mamei, aşa că îmi place fără drept de apel. eu le mai am aproape de suflet pe următoarele: Ioachim, Gruia şi Preda. şi ar mai fi câteva, da’ poate ar mai trebui păstrate “la secret” o vreme.

Iar mie îmi place de voi!

Iosif e numele tatălui meu, deşi altfel decât Ioji nu i-a spus nimeni niciodată.

Ioachim. Cum am uitat de Ioachim tocmai eu? Extraordinar nume. Te obligă, te modelează, nu te iartă. Nu poţi fi prost şi rău pe lângă el.

Uite, Laura, eu m-am gândit că Rada nu permite diminutivări şi m-am bucurat de două ori. E ca un strigăt, dar nu de luptă, ci de dragoste fiindcă eu, în nimicnicia mea veşnic imatură, deşi Dincolo nu mai importă partea asta, simt că dragostea se strigă în timp ce-nvârţi sabia deasupra capului şi strângi calu’-ntre coapse cu putere, da’ netezeşti coama cu drag.

@laura: asa-i, de-aia ma bucur c-am gasit-o pe Nora

@Ana: ba şi de luptă, iar asta nu e de rău. e un nume războinic şi în acelaşi timp gingaş. foarte bine l-ai ales.

mie mi-e tare greu să mă decid la nume de fete pt că extrem de puţine îmi plac. dacă ar fi, totuşi, să fac o listă aş zice Oltea, Chira, Sofia, Ilia… şi cam atât. poate, totuşi, şi Stanca şi Ilinca. da’ am uitat două nume de băieţi foooarte faine şi care nu sunt “la secret”: Amza şi Ilarie.

nah, că le-am dat idei bune viitoarelor mămici. ar putea să ne scoată la o cafea

@costelus: da’ ea oare se bucură?

Laura,

Frumoase Amza şi Ilarie.

Uite şi Zenobia pentru fete. Sau Varvara – schimbate numai consoanele comunei occidentale Barbara.

Iar de băiat: Vladimir. Şi Igor. Şi Dimitrie.

Să ne scoată, precum zici, da’ să fie pe terasă până mă las de ars păduri.

@Ana: le bifez pe toate cele propuse! ne ştim!

şi, apropo, Fumi e om bun. trust me.

Dar l-am simţit, Laura. Ai văzut ce i-am răspuns?

Doar că sunt prea nouă în on-line. N-am maniere. Sunt brută. Neşlefuită. Nehârşită pe-aici. Mă străduiesc.

Iară cu textele chiar aşa este: nicăieri/niciodată n-am scris în felul ăsta. E o platformă publică. Scriu pentru ea. Nu public aceste texte nicăieri altundeva. Doar pentru Pandora’s.

Le scriu direct în fereastra de admin. Le recitesc de câteva ori şi apoi le arunc… leilor. Iar ei le ajustează cum vor şi cum simt. Iar mie-mi place asta.

Şi eu m-am mirat de cum ies textele astea. (Laura, eu scriu fraze kilometrice, de juma’ de pagină. Aici e altfel. Se scriu altfel vorbele. Aşa simt eu. I-am spus şi lui că mă adecvez locului. Dacă vrea cineva să mă piardă, deşi nimic n-ar pierde, da’ aşa e expresia, atunci inadecvarea e cea mai directă, rapidă şi sigură cale. )

@Laura Laurentiu: Sofia..Ilinca…Maria ( prietenii stiu de ce )

Iubim oamenii care sunt la fel de oamneni ca si noi !!

@Ana: am văzut, da. ai fost cuminte.

da’ nu trebuie să te îngrijorezi de cum şi ce scrii. ai şi maniere şi eşti şi preţioasă când trebuie. oricum, cunoscându-l de mulţi ani, ştiu sigur că Fumi a comentat cu drag, chiar dacă unii pot spune că nu e treaba lui să-şi dea cu părerea. n-o fi, dar câtă vreme o face cu inimă bună, nu ai de ce te supăra, zic eu.

@MiereaNaturala: ca să vezi cum ne-am nimerit

Laura,

Am simţit dragul. Pentru asta nu se mulţumeşte. Cum nu se mulţumeşte pentru rugăciune. E inadecvat.

Ştiu că m-ar fi putut lesne ocoli. Dar fiindcă a vrut să-mi spună ceva, nu a făcut-o. A venit şi a spus. Şi mi-a făcut bine. Am priceput fără rest asta.

@Laura Laurentiu:

pai o sa-ti spun ‘cumatra’ de acum

@Laura: haha, nu stiu, acuma doarme ca ne-am tras aseara bine de tot cu schiurile

@andreea: nu stiam ca ma iubesti si tu putin

@Ana: ştiam eu că nu eşti degeaba pe aici.

@Mierea: deal!

@costelus: nebunaticilor!

Buna Laura,

Iti multumesc ca te-ai gandit la mine! Uite ca noi doua ne intelegem si fara cuvinte…Daca erai barbat, cred ca am fi avut o sansa impreuna

Apropo de postarea ta anterioara, despre cum ii poti arata celui de langa tine ca il iubesti, abia acum am vazut-o si ma exprim si eu cu intarziere, fiindca cred ca e un subiect bun.

Da, iubirea trebuie neaparat intretinuta, cultivata, rafinata, “crescuta” – daca nu, biata de ea, fragila cum e, risca sa se ofileasca in rutina si greutatile zilnice, sau, cum se zice pe aici, cei doi “grow apart”, in special dupa mai multi ani, si nu se mai inteleg.

Zambetul, tandretea, a-ti gasi timp pentru face impreuna lucruri care plac ambilor, sa arati bine si sa ai grija de tine ca femeie (in primul rand prin regimul de viata si mai putin prin vopseluri, cosmetice, chimicale etc.), to be there for him cand are nevoie, cand ii e greu, sa incerci sa-l intelegi, sa-l sprijini, sa-l ajuti, sa-l respecti si sa-l admiri, sa-l faci sa se simta bine in pielea lui si sa aiba incredere in el – astea sunt chestii care par simple insa de fapt sunt foarte complexe si da, cer efort. Sigur, ideal e ca ele sa fie reciproce…daca mai si rezista probei timpului, atunci aceea e intr-adevar o pereche aleasa si fericita!

Nu sunt pentru a renunta la tine insati si a face compromisuri la chestii fundamentale. Daca te iubeste, nu-ti va pretinde asa ceva. Din contra, iti va acorda spatiul de care ai nevoie, si vice-versa.

Eu am facut some pretty crazy stuff pentru anumiti, ba chiar mi-a facut placere sa le fac, pentru o vreme – adica mie mi se pareau normale, altii mi-au atras atentia ca e crazy ce fac pentru respectivul. Dar nu vreau sa intru in chestii prea personale, care pot sa nu rezoneze cu audienta. Insa m-am intrebat si eu, ca si altcineva care a postat, daca a fost de fapt iubire adevarata in relatiile respective…Deci putem face chestii nebunesti si cand nu e de fapt iubire, daramite cand se mai intampla chiar sa fie!

De exemplu, daca persoana din declaratia ta de sambata ar fi barbat, ar merita cu prisosinta aceste dovezi de iubire…

Ma mira ca doamnele din acea adunare nu s-au exprimat public in privinta asta – ori le-a fost jena, ori chiar nu pot exprima asa ceva. Iar cea care zici ca a indraznit sa se exprime si a zis ca ea ii gateste sotului in semn de iubire, abia a zgariat suprafata. Femeile din Romania pare-se ca inca nu si-au gasit vocea proprie, cel putin nu in public… Sentimente cu siguranta au

Ce dracu, bă, a-nceput să bântuie fantoma Doriei pe aici?!

youtube.com/wat../

…Laura, meet Ana. Ana, meet Laura: “si poveşti imposibil de posibile”. Sa fie intr-un ceas bun

Laura, groparu.ro/../

just in case.

@junghiul: hehe, ce surpriză! am şi uitat de emoticoncertele lui Jeg. mi-a făcut şi mie unu, eu fiind în acelaşi timp şi Zarada minunată şi licurici. poza e de la un party ţigănesc, în caz că nu mă recunoşti

uite aici:

youtube.com/wat../

@val_one: hmmm…. în caz de…?

@de departe: amuzantă asta cu şansa. poate într-o viaţă viitoare.

citindu-te, mi-am amintit de o chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 10 ani, tot dintr-un fel de dragoste. pe vremea aia aveam un iubit olandez, care se mutase cu jobul în Belgia, aşa că făceam destul de des drumul Cluj-Leuven. şi odată mi-am zis că aş putea să-i fac o surpriză să apar fără să ştie, dar nu oricum, ci să ies dintr-o cutie. nici acum nu ştiu exact de unde faza cu cutia, că doar era mai simplu să sun pur şi simplu la uşă, da’ în fine, aşa am gândit atunci.

ca urmare am complotat cu un prieten de-al nostru care locuia în acelaşi oraş, care m-a luat de la aeroport, m-a dus până în dreptul casei, m-am băgat în cutia pe care tot el a făcut-o rost şi l-a chemat pe iubitul meu să îl ajute să urce cutia, sub pretextul că acesta conţine un televizor pe care i-l face cadou (God! acum îmi dau seama ce complicat era totul! ).

în fine, toate bune şi frumoase, doar că după ce băieţii au urcat cu chiu cu vai cutia în apartament (nu încăpuseră în lift prea uşor), olandezul meu nu intenţiona nicicum să o deschidă. nu se grăbea defel. iar aerul dinăuntru devenise apăsător şi claustrofobia începuse să-şi spună cuvântul. unde mai pui că îmi amorţiseră toţi muşchii şi mă dureau toate încheieturile de cât de chircită stăteam.

într-un final nu am mai rezistat şi am ieşit de una singură din cutie, aproape nervoasă că nimic nu funcţionase cum mi-am planificat. nu ne-am râs prea bine niciunul atunci, deşi acum mi se pare tare amuzant

cât despre doamne… eu tind să cred că în Bucureşti întâlnirea ar fi fost altfel, iar femeile ar fi fost vorbăreţe, deschise şi relaxate. din păcate, Clujul, deşi se ţine cosmopolit şi multicultural, nu e, ci e doar o provincie prăfuită, iar cei mai mulţi dintre locuitori se manifestă ca atare. şi nu mă exclud din această definiţie, ca să fim bine înţeleşi. dar sper că, în câţiva ani, să ne mai deschidem şi noi la minte şi la vorbă, dacă tot vrem să fim capitală culturală europeană.

Frumoasa declaratia ta, Laura. Mie-mi plac oamenii puternici si buni.

Iar daca as fi avut o fetita, ar fi chemat-o Lorelei. Tare mi-ar fi placut!

Frumoasă declaraţie ai facut aici! Felicitări pentru libertatea gândirii tale şi pentru puterea de transmitere a ideilor tale! Sincer şi mie îmi place acelaşi tip de oameni şi îmi place să cred că sunt foarte mulţi:) succes!

Laura, observ ca tu ai mai multa imaginatie ca mine si esti mai cutezatoare – ma refer la ideea cutiei-surpriza. Sper ca respectivul a apreciat efortul! Da, umorul e foarte important intr-o relatie, ajuta mult.

Well, daca eram barbat, veneam frumusel pana la Cluj si te invitam sa ma vizitezi aici in Toronto, sa vedem daca am avea intr-adevar acea sansa… cum zici tu, astea sunt chestii de afterlife

Cred ca devotamentul, abnegatia si loialitatea sunt dovezi indispensable ale iubirii, iar daca au aparut si copiii, atunci trebuie jerfa/ sacrificii de ambele parti. Altfel n-are cum sa mearga. Acum, ce intelege fiecare prin astea depinde de la om la om, varietatea e infinita.

Tu, ca o reflectie a acestor lucruri, le-ai tricotat pulovere, deci chiar te-ai fi vazut alaturi de ei. Asta imi aminteste de un film frantuzesc de prin early ’80s cu Gerard Depardieu, l-am vazut demult si am uitat cum ii zice, in care tipa exact asta facea, pulovere identice pt. fiecare barbat cu care era – insa povestea acolo devenea kinky, de, francezii sunt mai libertini. Noi vorbim de viata de zi cu zi.

Mai e si faptul ca daca iti face placere sa fii cu cineva si sa faci lucruri pentru el, totul vine de la sine, natural, nu simti ca “dovedesti” ceva si n-o faci cu un scop anume, din obligatie – ci din placerea impartasita de ambii. Daca tu si el cheltuiti bani sau timp sau energie pentru celalalt, e un sentiment minunat, nu o povara. Iarasi, depinde de la om la om ce intelege prin astea, cum alege sa se manifeste in mod concret.

Cu numele pe care am vazut ca tu si Ana le-ati sugerat – mie imi plac numele voastre, Laura si Ana, care chiar merg aici in N. America, adica nu are nimeni dificultati sa le pronunte. Stiu pe cineva numita Mandita, care a tb sa si-l modifice in Mandy ca sa-si faca viata mai suportabila. Petronela a devenit Petro, Octavian a devenit Tav, Remus a devenit Rem etc. – aici fiind Babylon Zoo, adica o realitate diferita, de uneori iti sta mintea in loc.

Ca idee, pt. mine e important ca numele feminine sa se termine in “a” (in alte limbi, ar fi “e”). Numele evreiesti nu ma inspira in mod deosebit – cu exceptia Anei, desigur Am observat ca numele feminine rusesti sunt intalnite chiar si la indience, araboaice sau sud-americance (am avut colege sa le zicem brown-skinned, numite Nadia, Tatiana sau Natasha). Iar la barbati, personal am fantazat de cand ma stiu la Vladimir si Igor, care pt. mine arata neaparat ca in acele legende medievale rusesti… Dar in practica, habar n-as avea, sincer. Mi-ar place ceva gen Sofia, Adela, Sonia, nume simple dar vechi si elegante, usor de pronuntat dar pe care nu le poti trunchia, poci sau pune un “y” comercial la sfarsit, sau pronunta “i”-ul din ele ca “ai”.

Numai bine!

@edle: “puternic şi bun” m-a dus cu gândul la Regele Arthur, nu ştiu de ce

Lorelei e un nume care mi-a plăcut până acum vreun an jumate şi care mă făcea să-mi imaginez cea mai delicată femeie-fetiţă posibilă. până când una dintre prietenele mele cele mai bune s-a ciocnit de o scorpie şi acritură de Lorelei din Bucureşti. de-atunci numele şi-a pierdut candoarea şi nu ne mai place. din păcate

@emilbancila: foarte mulţumesc. eşti mai optimist decât mine. mie mi-e teamă că sunt din ce în ce mai puţini

@de departe: a apreciat parţial, pt că i s-a părut că am fost uşor inconştientă să mă bag în cutia aia, care era lipită şi cu scotch, pe ici, pe colo. dar nah, acum când mai povestim pe mess, o dată la trei-patru luni, ne râdem de istorie.

şi chiar era să ajung acum vreo 7 ani în Toronto, datorită (sau din cauza? ) unui bărbat. doar că domnul în cauză s-a înecat precum ţiganul la mal cu invitaţia, aşa că n-am mai trecut Oceanul. dar unul dintre prietenii mei buni, Fumi, care s-a plimbat şi el pe acolo, mi-a zis că mai degrabă aş iubi Montrealul, că e mai pe mintea mea, decât Toronto. ştiu şi eu? poate o să le văd la un moment dat şi o să trag singură concluziile.

apropo de nume ruseşti. prin Cluj văd că e la mare modă Saşa, la băieţi. mie, una, mi se pare mai degrabă nume de fată, dar am înţeles că la ruşi e folosit în ambele cazuri. un alt nume, mai nordic, pe care se pune mare preţ zilele astea este Ian. frumos, nu zic nu, dar deja îs cam mulţi Iani mici. numai eu ştiu vreo patru. dar câtă vreme mamelor le este pe plac, ce putem face?

noah, acestea fiind zise, mă duc să-mi fac bagajul pentru Linz. data viitoare vom povesti din Austria. o zi faină să ai!

Haha Laura, ce faza cu cutia! Chiar iti lipseste o doaga

De Letitia nu stii, nu mai vine sa se joace pe aici?

Laura, domnul de care spui are dreptate, si mie imi place mai mult Montrealul, care e mai european si are joie de vivre – lucruri care lipsesc in Toronto. Eu le-am vizitat pe amandoua, impreuna cu Vancouver-ul, cu un an inainte sa emigrez, ca sa-mi fac o idee. Toronto-ul nu m-a impresionat deloc ca oras la prima vedere, din contra, insa aici am avut romani primitori la care sa trag in primele zile ca nou-sosita, si mai ales, aici sunt job-urile… Deci aci am debarcat, acum 8 ani, 100% on my own – si pe termen lung s-a dovedit a fi fost alegerea corecta.

Desi ma pricep la franceza, in Montreal job opportunities sunt foarte limitate si acum – asta ca sa ma exprim eufemistic. Nu e numai parerea mea, am mai discutat si cu altii din ambele orase, cunosc bine situatia din teren.

Tu daca esti bine unde esti, stai acolo, si in general, cine are posibilitatea sa aiba o viata buna in Europa, chiar n-are de ce sa fie interesat de N. America.

Laura, în caz de…eventualitate că nu-l ştiai deja. oamenii faini nu-s niciodată prea mulţi.

hehe, Fumi dragule, noi ne-am meet de mult, ca să zic aşa. şi bag mâna-n foc că ţi-ar plăcea acum să stai pe o terasă la poveşti cu noi.

ps: da’ ştiu că ai creat valuri, nu glumă, când ţi-ai dat cu părerea la postul Anei. oare de ce nu mă mir?

@costelus: de-ar fi numa’ o doagă ar fi bine. Leti zicea la un moment dat că se reapucă de scris, am văzut că are şi o ciornă în aşteptare, dar e destul de ocupată cu şcoala şi jobul şi nu prea are timp. am să o mai bat eu la cap, totuşi.

@val_one: de acord cu tine. de citit îl citesc de mult (nu zilnic, da’ săptămânal), dar de ştiut doar din vedere, de pe la nişte întâlniri de bloggeri clujeni. fain om, într-adevăr. ne place de el.

@de departe: am înţeles. oricum, nu sunt destul de curajoasă ca să mă iau şi să mă mut în altă parte. dacă eram, alegeam Belgia acum vreo 10 ani. dar, din păcate, cred că îmi lipseşte gena asta a luatului de la capăt cu curaj.