Da’ dăh ce?

Să tot fie un an şi ceva de când am făcut un obicei din mersul la aerobic. Şi, când credeam că n-o să mă mai surpindă nimic, descopăr că România are resurse inepuizabile.

Cam 50% din motivaţia mea pentru a merge acolo o reprezintă greutatea, pe care vreau s-o păstrez cât de cât, în condiţiile în care nu-mi place să mă impiedic de burtă când mă leg la şireturi şi nici n-am vreo dorinţă ascunsă de a experimenta un atac vascular în această viaţă. În rest, merg pentru tonus, pentru starea de spirit pe are o am, pentru cele mai profi instructoare pe care le-am întâlnit până acum. Dar asta-i o altă discuţie.

Însă, date fiind cele 50 de procente şi, mai ales, la o scurtă privire peste program, nu-mi pot imagina că la “Body circuit”, “Body tonic from A to Z”, “Step aerobic”, “Zumba” ori “Tae-bo”, afişate pe site-ul sălii şi în vreo 20 de locuri în sală, o să ne cânte orchestra, în timp ce noi sorbim dintr-un martini şi testăm fonduri de ten şi parfumuri. Prin urmare, nu mă îmbrac de Oscaruri, nici măcar de ieşit la piaţă. Consider că un tricou/maiou, din bumbac sau din alea, clima, neshte pantaloni de sport (şi aş dori să subliniez de sport), un prosop, un hanorac, nişte şerveţele, o sticlă cu apă, un deodorant şi o agrafă de păr sunt de pus în rucsac.

Pentru că – newsflash! – la efort, oamenii transpiră, e de preferat să nu te boieşti până-n cerul gurii şi nici să te parfumezi aşa, cât să radiezi chimicale pe o rază de trei kilometri. Recunosc, mi se întâmplă să mă adun la sală de pe diverse drumuri şi să ajung machiată. Nu-i bai, cred, atâta timp cât, imediat după, te întâlneşti cu săpunul, altfel decât în reclamele TV.

În fine, să scurtez povestea. Ieri, la sala unde merg de ceva vreme şi unde toată lumea se cam ştie cu toată lumea, măcar din vedere, apare o tipă. Mi-a atras atenţia pentru că, stând cu spatele la intrare, am observat că toate privirile se îndreaptă într-acolo. O tipă extrem de frumoasă – cred că una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut ever -, dar îmbrăcată ostentativ, zdrăngănind a bijuterii din plastic&argint din toate încheieturile, cu părul care-i acoperea jumătate de faţă. WTF? S-a aşezat fix în dreapta mea şi am putut s-o observ, în ciuda faptului că la oră intru în transă şi mai ies abia dupa vreo 60 de minute.

La dracu’, deci, avea pantaloni din in, albi, croi de camuflaj, adică largi şi lungi, cu talie mega joasă, ştrangulaţi cu o curea neagră, din piele (!!!). Avea sutien alb push-up – nu, chiar n-aş fi vrut să-i văd lenjeria, daaar, ca să ne-nţelegem, sutienul era la vedere (!!!). Peste, avea un ceva – n-am reuşit să-mi dau seama ce era, că nu prea era, dar suspectez că Morocănosul sau, poate, Mutulică suspină acum după bluzica lui în care făcea nani. În schimb, ca să nu răcească la mâini, avea nişte jambiere/manşete, nuş’ cum să le zic, diiiiiin…! Zău că dau o bere premiu dacă ghiceşte careva. Ei bine, din lână! Lână din aia lână, de la oi, daaa? Din aia care se poartă iarna, în general outdoor.

Ieri, instructoarea n-a mai vrut să dormim o oră şi nici n-avea chef de scrabble, cum facem, de obicei, la şedintele de Body circuit şi, ce să vezi, ne-a pus să ne mişcăm. Şi cum am vaga banuială că aparent inocenta instructoare e rudă de gradul I cu Hitler, am transpirat ca-ntr-un cuptor (no pun intended).

Şi ce să vezi? Cât a rezistat, din trei în trei minute, tanti cu lâna s-a oprit ca să: işi tragă pantalonii care-i cădeau, să-şi strângă cureaua, să-şi dea părul din ochi, să-şi tragă jambierele, să-şi strângă, din nou, cureaua, să-şi scoată pantalonii din adidaşi, să-şi tragă sutienul unde ar fi trebuit să stea şi tot aşa. După vreo 15 minute, a plecat val-vârtej. Expresia de pe faţa ei? Priceless.

Acum, stau şi eu ca fraiera şi mă întreb: dacă tot primeşti degeaba atâta frumuseţe, o fi chiar atât de greu să nu-ţi baţi joc de ea? Şi ar mai fi o chestie. Deşi sala-i destul de mică şi modestă, au mai trecut pe aici tot felul de vedetuţe de tabloid. Decente, chiar dacă îmbrăcate cu ţoale care costă cât salariile cumulate ale locuitorilor unui judeţ din Moldova, cu bun simţ şi cu zdrăngănelele acasă, în caseta de bijuterii, machiate – dar cât să te întrebi dacă au pus fard pe faţă sau nu.

Acum, va rog să mă scuzaţi, mă duc să-mi caut rochia cu Swarovski si Vuitton-ul, că tre’ să duc gunoiul.

*** Articol publicat iniţial aici.